Părintele PAISIE OLARU de la Sihla, în evocarea lui Costion Nicolescu: „Părea că a fost coborât din cer”

Mari duhovnici români

Acum 30 de ani, pe 18 octombrie 1990, trecea la Domnul, din obștea Mânăstirii Sihăstria, marele părinte Paisie Olaru, supranumit de ucenicii săi „duhovnicul cu inimă de mamă”. Când a murit, avea 93 de ani. Trecut prin ambele războaie mondiale și prin dictatura comu­nistă, părintele Paisie a fost o flacără aprinsă de dragoste pentru Dumnezeu și pen­tru oameni. La focul credinței lui s-a adunat toată România, de la oa­meni simpli, țărani din satele nem­țene, și până la intelectuali din Bu­cu­rești. Pe cei care erau deja cre­dincioși, părintele îi aprindea de râvnă pentru Hristos, pe cei care erau atei sau indiferenți, îi aducea pe cale. De aceea, în acești 30 de ani de când a trecut la Hristos, despre părintele s-au scris zeci de cărți și sute de articole, s-au făcut emisiuni și filme documentare. Părintele Paisie Olaru a marcat mulți oameni celebri ai României, de la personalități ale lumii inte­lectuale și până la politicieni. Între ei se află și domnul Costion Nico­lescu, teolog și antropolog, colabo­rator prețuit al revistei noastre și care în urmă cu câțiva ani a îngrijit unul dintre cele mai importante volume închinate marelui duhovnic – Părintele Paisie de la Sihla, apărut la „Editura Bizantină”.

„Din ochi răzbătea o lumină, ca un iezer în care te cufundai”

– Domnule Costion Nicolescu, sunteți unul din­tre intelectualii care au fost atinși de dragostea blândă a părintelui Paisie. Aș vrea, pentru înce­put, să îmi spuneți de ce toți cei care l-au întâlnit vorbesc despre el ca despre cel mai mare duhovnic român al secolului XX? Ce avea special, ce îl ridica dea­supra celorlalți?

– Eu l-am cunoscut pe părintele Paisie când avea cam 70 și ceva de ani. Întâlnirea cu el a fost indescriptibilă. Îmi e foarte greu să descriu tot ce am trăit atunci, pentru că totul a fost ful­gerător, simplu, total. Încerc totuși. Când eu l-am văzut prima oară era un bătrân frumos și simplu. Avea chipul cu trăsăturile puțin îngroșate de vârstă, dar răzbătea din el ceva extraordinar, o lumină dincolo de ce vedeai la el. Când îl întâlneai, te mângâia, într-adevăr, foarte mult vederea lui și simțeai ceea ce simți, în general, pe lângă un om sfințit, un om al lui Dumnezeu. Și n-am trăit numai eu asta. Am văzut că toți care au trecut pe la el, la Sihla, chiar și cei mai îndărătnici, i-au simțit această forță extraordinară. Orbise de un ochi și își pusese o hârtie, un carton lipit de lentilă, iar din singurul ochi pe care-l mai avea sănătos răzbătea o lumină ca un iezer în care te cufundai. Ochiul acela, de un al­bastru din Fra Angelico, era ca cerul și apa cea mai adâncă, avea totul în el. Simțeai un drag, așa, când îl întâlneai, deodată ţi se declanșau toate izvoarele de drag. Nu știu cum, dar imediat ți se înmuia toată răutatea din tine și căpătai, foarte simplu, o copilărie foarte profundă, foarte înaltă, foarte adâncă. Asta cred că experimentai pe lângă părintele Paisie, apofaticul, adică acea prezență a lui Dumnezeu dincolo de cuvinte, fără lucruri teribile, mărețe, ci prin aspectele cele mai simple: un cuvânt, o privire. Numai când punea mâna pe capul tău, era ceva ex­traordinar!

„Avea atâta putere în rugăciune, că te și simțeai deodată la ușa Raiului”

– Cum era Schitul Sihla din vremea părintelui Paisie?

– În vremea aceea încă era o pustnicie; astăzi e cu totul altceva, sunt construcții mari și acolo. Dar când m-am dus prima dată la el, mâncam cu linguri de lemn în bliduri de lut și cu lumânări pe masă, pentru că nu era niciun pic de curent. Se ajungea numai pe jos, nu era dru­mul acela forestier făcut până sus. A în­semnat foarte mult pentru mine că am fost în contact direct cu dânsul – să-l văd cum urcă poteca, cum iese la ușă, cum te cheamă. El avea tot timpul de lucru, nu stătea: să aran­jeze lemne, să zgărmăne, zicea, puțin, solul acela pietros, unde avea o grădiniță. Și mai ales a fost extraordinar să stau la rugăciunile sale, rugăciuni care au fost consemnate de mulți. Erau aceleași rugăciuni – şi eu le-am auzit de trei-patru ori – dar, de fiecare dată, aveau altă prospețime. Când spunea: „Să ne întâlnim la ușa Raiului!” (vorba lui prefe­rată), în momentul acela te și vedeai acolo, cu el, luându-te de mână și zicându-ți: „Haide să intrăm. Doamne, sunt oamenii mei, lasă-i şi pe ei să intre cu mine”. Avea atâta putere în rugăciune, că te și simțeai deodată la ușa Raiului. Sigur că am trăit asta și la ceilalți mari părinți ai noștri, dar la părintele Paisie acest sen­timent era, parcă, de o intensitate mai mare, ex­traordinară. El a făcut parte dintr-o generație de mari duhovnici. Am avut darul de la Dumnezeu să trec prin preajma unora dintre cei care erau prin mânăstirile noastre. Destui dintre ei, chiar și prin mânăstirile din București. L-am cunoscut și pe pă­rintele Sofian, un om extraordinar, și pe părinții Ma­carie, Benedict, lângă toți simțeai că sunt oameni ai lui Dumnezeu. Dar la părintele Paisie era, parcă, mai mult duh, la el consistența mate­ria­lă era mai pierdută decât la ceilalți sau materialitatea era mai impregnată de duh. Și asta părea ceva foarte natu­ral. Pe el toți îl priveau – și din lumea monahală, și din lumea noastră, a mirenilor care mergeam prin mânăstiri – ca pe un fel de primus inter pares (primul între egali n. red.), ca pe un stareț de inimă, acceptat de toată lumea așa, de bunăvoie, și irezistibil.

– Era ca un fel de patriarh al duhovnicilor români…

– Da, el a fost în monahism ceea ce a fost Părintele Dumitru Stăniloae în teolo­gie. În cele două volume de Con­vor­biri du­hovnicești ale Părintelui Ioa­nichie Bă­lan sunt oameni-stele, mai mari, mai mici, dar toți de o anumită ți­nută și strălucire, care depășește obiș­nui­tul. Ei, bine, el era peste toți, într-un fel cu totul neconstruit, să zic. Față de toți ceilalți, despre care aveam impresia că se află pe o scară care urcă, într-un urcuș duhovnicesc spre cer și sunt gata să ia cununile de la Hristos, el părea că a fost cobo­rât din cer, că venea din direcția cea­laltă, ca să ve­dem noi cât e de simplu și de profund și de minunat în Rai. Adică, era mai degrabă ca un trimis, decât unul pe care îl trimi­tem noi la Hristos. De asta, poate, în toate evo­cările des­pre el apare Raiul. El avea și rugăciu­nea aceea în care spunea să ne întâl­nim la poarta Raiului, să fim măcar aco­lo, la poartă, dacă nu ajun­gem înăuntru, o rugă foar­te mângâietoare pentru fie­care om care ve­nea încăr­cat la el cu păcate și ne­cazuri. Această întâl­ni­re pe care el ți-o dădea la poarta Raiului le-a rămas tu­turor la inimă, i-a impre­sionat pe toți, de la inte­lectuali și până la cei mai simpli. Au rămas multe lucruri spuse de el, ușor de înțeles și foarte pro­fun­de. În fond, toți călugării și toți marii părinți duhov­nicești spun cam aceleași lucruri, dar dacă stai și cauți, vezi niște nuanțe care dau frumusețea acelor lucruri comune: post, rugă­ciune, asceză. Ceea ce dă frumusețea sunt tocmai nuanțele, micile nuanțe și micile finețuri.

„Toți au spus că părintele Paisie a fost părintele iubirii”

– Avea și un fel de-a fi plin de bucurie, de veselie și de blândețe, un fel de a face duhovnicie cu un foarte fin zâmbet pe buze – asta mi s-a părut din ceea ce v-am citit și l-am citit.

– El păstra o curăție a copilăriei, nimic nu era stricat la el, din ceea ce este bun în om dintru înce­put, făcut de Dumnezeu. Că omul a fost făcut bun de Dumnezeu. La el totul părea complet neal­terat și trăit cu simplitate, avea o bucurie a comu­ni­cării cu Hristos pe care ți-o transmitea, sim­țeai că ești odată cu el în acea co­muni­care, molipsit de flacăra inimii lui – tu neavând niciun merit, dar erai furat, așa cum o flacără mare fură o flacără mică și o face să fie ca ea. Era acel sen­timent de a te simți bine și curat și spă­lat, în lumina sa. Și mai era ceva. Po­menește Părintele Du­mitru Stă­niloae într-un articol de delicate­țea sfinților. Or, la oamenii îmbunătățiți, această de­li­catețe nu este întotdeauna atât de evi­den­tă; uneori se simte și o asprime, o exigență care poate fi puțin incomodă. Ei, la Părintele Paisie, această exigență era adusă cu o blân­dețe cuceritoare, nu simțeai că te-ar ame­nin­ța ceva dacă nu-ți faci canonul. Canoanele lui erau blânde, dar cu cât erau mai blânde, cu atât erau mai dificile. Toți au spus că părintele Paisie a fost părin­tele iubirii și, în testamentul lui, spune undeva: „Să facem noi ceea ce îi învățăm pe alții, și tot ce facem în viață să fie spre slava lui Dumnezeu și spre folo­sul aproapelui”. Mie mi se pare că astăzi tocmai asta ne lipsește – ni se pare că e un lucru simplu, dar ne lipsește, de fapt, de la cel mai de sus până la cel mai de jos. Foarte mulți din­tre noi, cu vizibi­litate mai mică sau mai mare, spunem că suntem conducători, mai sus sau mai jos, în biserică sau în lume, și cerem de la oameni ceea ce noi nu facem, de foarte multe ori.

– V-ați spovedit vreodată la dânsul?

– Nu, nu m-am spovedit, am stat doar la rugă­ciu­ne. Nu m-am spovedit, pentru că dânsul spunea așa: „Ai duhovnic? Bine, te duci la duhovnicul tău.” Te întreba care e duhovnicul, pe unii îi știa, pe unii nu-i știa, dar asta era îndrumarea primă. Sigur că, dacă insistai, te spovedea. Eu aveam un duhovnic minunat, pe părintele Iulian Stoicescu, deci nu sim­țeam nevoia să mă spovedesc și la părintele Paisie. Sigur că, la mânăstire, oamenii vin din diverse lo­curi, unde sunt diverși preoți care spovedesc, dar au nevoie câteodată de unul la care să simtă o comu­nicare mai directă, dincolo de spovedanie, nu­mai prin prezență, prin atingere, prin rugăciuni.

– Părintele Paisie Olaru l-a avut ucenic pe părintele Ilie Cleopa, de care a fost legat toată viața…

– Între Părintele Paisie și Părintele Cleopa a fost o prietenie cum rar se vede în lumea monahală, așa am eu impresia. Asta s-a întâmplat de prima dată când s-au întâlnit, la Schitul Cozancea din Boto­șani, unde părintele Paisie era duhovnic, iar părin­tele Cleopa, adolescent, păștea oile familiei. Apoi, când părintele Cleopa a plecat în armată, a trecut pe la Cozancea, să ia binecuvântare de la părintele Paisie. Atunci au făcut în fața lui Dumnezeu un fel de legământ: „Doamne, binecuvântează făgăduiala noastră, ca să fim amândoi împreună în veacul acesta și în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi” – a spus Părintele Paisie – „să fie el la capul meu, iar de va muri el, să fiu eu la capul lui. Amin!” Și au rămas toată viața împreună, iar Părintele Cleopa avea un respect deosebit față de părintele Paisie, care îi era, cumva, duhovnicul și fratele mai mare.

„Pentru mine, părintele Paisie Olaru este sfânt”

– Domnule Costion, aș vrea să vorbim și des­pre canonizarea părintelui Paisie Olaru. Este o problemă care plutește cumva în biserică. Dum­neavoastră ce credeți – ar trebui canonizat acum, sau ar trebui ca biserica să mai aștepte?

– Eu aș fi făcut-o în secunda doi, pentru că eram foarte sigur de sfințenia lui. Eu dau această mărtu­rie, o mai dau nu știu câți, și asta mi se pare impor­tant. Pe urmă, vine un fel de parte canonic-adminis­tra­tivă a bisericii, care e necesară și ea, și care tre­buie să se ocupe de dosarul de canonizare. Această parte poate să meargă mai încet, mai re­pe­de, sunt atâtea lucruri care sunt în cale. Dar, măcar să avem noi conștiința asta – pentru mine, părintele Paisie Olaru este sfânt, și nu numai el, mulți alții pe lângă el. Personal, nu sunt adeptul canoni­zări­lor în serie, dar ar trebui ca mărturiile care se pot aduna pentru dânsul și pentru alții să se adune. Eu știu că s-au adunat și că există astfel de mărtu­rii pentru mulți părinți români. Până la urmă, nu noi canonizăm sfinții, ci îi canonizează biserica, dar noi suntem aici ca să dăm mărturie despre sfin­țenia lor. Însă pe pă­rintele Paisie Olaru eu l-aș pune în capul lis­tei, bineînțeles.

– Domnule Costion, ați editat un volum de mărturii intitulat «Pă­rintele Paisie de la Si­hla», apărut în urmă cu câțiva ani, la Editura Bizantină. Îi cunoașteți viața mai bine ca alții, de aceea, aș vrea să vă în­treb: ce v-a impre­sio­nat cel mai mult la pă­rintele Paisie? Ce e de reți­nut în mod special, din viața lui?

– Cartea despre care vorbiți este un volum din seria pe care, la un moment dat, a inițiat-o Editura Bizantină, în legătură cu marii duhovnici români. Deci, e o carte care adună mai multe materiale, nu su­ficiente, câte s-au găsit la vremea aceea. În asta constă volumul acela, care merită să fie cercetat, că sunt multe mărturii și scrisori ale părintelui, sunt și câteva scrieri de-ale lui. Nu știu să vă spun amănunte spectacu­loase din biografia lui, pentru că pe mine m-au impresionat cel mai mult momentele de contact direct cu dânsul, momente ful­gerătoare, petrecute lângă chilia lui acolo, la Sihla. Dar dacă ar fi să amintesc, ar fi perioada când el a fost călugăr la Schitul Cozancea. El a stat acolo într-o poiană, în sin­gurătate, timp de 18 ani! A primit bine­cu­vântarea să aibă o chiliuță, cu un mic para­clis, într-o poiană. Schitul Cozancea era un schit cu viață de sine, nu avea viață de obște. Viața de sine e ca și cum fiecare monah e pustnic și își vede singur de grijă. Și din acea poiană părintele cobora mereu în schit și îngrijea monahii bolnavi, bătrâni din aceștia în stadiul terminal, cum spunem noi as­tăzi. Nu îi cerea nimeni să facă asta, o făcea din iu­bire, pur și simplu. Și ar mai fi ceva de reți­nut din biografia dânsului – el a prins revoluția din anul 1989. Și când a fost întrebat despre revolu­ție și despre toate acele schimbări, el a spus un lucru pro­fetic, cum se întâmplă la oamenii sfinți – „Aces­ta este un semn mare, că s-a luat pacea de pe pă­mânt; că s-a zdrobit capul șarpelui, dar veninul lui a rămas și s-a răspândit în toată lumea prin coada lui”. E un lucru incredibil, mai ales acum, după 30 de ani, când vedem cum se validează profeția lui. Este ceea ce vedem noi astăzi, acest venin postco­munist, care e destul de nociv în zilele noastre. E o viziune cutremurătoare.

Viața părintelui Paisie Olaru

S-a născut pe 20 iunie 1897, în satul Stroești, din județul Botoșani. La bo­tez a primit numele de Petru. Tatăl său, Ioan, era pădu­rar, om evlavios, știa Pa­raclisul Maicii Dom­nu­lui pe de rost și îl rostea îm­preună cu toată casa. De mama sa, Ecaterina, părin­tele va rămâne foarte legat. „Parcă o văd cu ochii minții, cum în brațe mă ținea și mă învăța ale cre­dinței. Draga mea, mămu­ca mea!”, avea să scrie părintele Paisie mai târziu. Deși era un copil inte­ligent, Petru a terminat doar trei clase primare, toate ca premiant. A fost de mic aplecat spre credință, dar hotărârea de a se călugări s-a cimentat în timpul luptelor Primului Război Mondial, la care părintele a participat. După lăsa­rea la vatră, în anul 1921, Petru își va împărți în fa­milie pogoanele primite ca veteran și va intra ca frate la Schitul Cozancea, care se află și astăzi în apropierea satului său natal. În iunie 1922, avea să fie tuns monah, primind numele de Paisie.

Părintele va trăi la Cozancea 26 de ani. O mare parte din acest răstimp l-a petrecut în singurătate. Pen­tru că schitul nu avea viață de obște, părintele Paisie a cerut și a primit binecuvântarea să își ri­dice într-o poiană apropiată o chilie, pe locul căreia există astăzi o mică biserică. Aici, la Cozancea, părintele Paisie Olaru îl va cunoaște pe viitorul pă­rin­te Ilie Cleopa, care păștea, în acele vremuri, oile familiei, împreună cu doi frați. În acești ani, se vor împrieteni pe viață, iar părintele Cleopa va uce­nici la părintele Paisie. De închinovierea părintelui Cleo­pa la Mânăstirea Sihăstria se leagă și plecarea părintelui Paisie Olaru de la schitul Cozancea, în anul 1947. Nu se va mai întoarce niciodată în mâ­năs­tirea de metanie, spovedindu-i în tot restul vieții pe călugării de la Sihăstria și Sihla. La schitul Sihla, părintele a stat retras timp de 13 ani, între 1972 și 1985. Majoritatea celor care astăzi îl cinstesc ca pe un sfânt (încă necanonizat) l-au întâlnit pentru întâia dată aici, în vârful muntelui, unde părintele se nevoia într-o micuță chilie, primind zi și noapte pelerini. În această perioadă, când credința nu era tolerată, dragostea, smerenia și blândețea părintelui au convertit mii de oameni, printre care membri marcanți ai intelectualității bucureștene. Într-un fel, așa, retras din lume, în vârful munților, părintele Paisie practica o formă de rezistență în fața unei stăpâniri atee. În ultimii ani din viață, a coborât din nou la Mânăstirea Sihăstria, pentru că era din ce în ce mai bolnav. A trecut la Domnul pe 18 octombrie 1990, cu părintele Cleopa la căpătâi, așa cum se legaseră în anii când se plimbau prin pădurile din preajma Schitului Cozancea.