E toamnă târzie și albul înghețului se vede pe acoperișuri. În liniștea dimineții aștept cu nerăbdare primele raze de soare. Îmi caut motiv să privesc pe fereastra de la bucătărie, spre curtea noastră mică. Au trecut, cred, deja două săptămâni de când mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze de vie sălbatice. Și-a luat rămas bun de la surorile ei mai tinere, spre abisul veșniciei, și s-a trezit ancorată între cer și pământ, de un fir de păianjen. Destul de mare, ruginie, cu marginile gălbui, stă încovoiată de parcă ar ține ceva în brațe. Se leagănă, se rotește în compania unui vânticel călduț și blând. Ne-am împrietenit, și cred că așteaptă dimineața, ca să fie admirată. Astăzi e o zi specială, am trecut pragul celor 70 de ani. Din nefericire, evenimentul a fost prefațat, în urmă cu câteva luni, și de un infarct. Poate și de aceea, mirajul supraviețuirii frunzei de vie a devenit un simbol al speranței. Căci, ce este viața, dacă nu o oprire atât de scurtă, în primăvara copilăriei, arșița tinereții și melancolia toamnei, când ziua de mâine atârnă, uneori, de un fir de păianjen.
Furat de gândurile mele, nici nu am observat când soția și copiii mei dragi s-au apropiat, cu urările și cadourile obișnuite evenimentului. Casa parcă s-a luminat de razele soarelui și parcă umbrele și gândurile mele s-au îndepărtat. „Tată, va fi o toamnă lungă”, îmi spun copiii. Oare și pentru mine?
VASILE – Arad
Romanian