Poveștile Bunii

Buzunarul cu castane

Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă şi să le pregătim pentru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva ne­făcut, ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt în­gheţat şi asta era mare supărare pentru Buna, care în­chi­dea ochii, îşi bătea palmele una de alta şi-şi clătina capul amărâtă: „Ioi, ioi, iştenem, că nu ne mai ajunge viaţa asta!”, o auzeam des, în zilele acelea în care parcă se lua la întrecere cu timpul, cu norii şi cu ploile, cu vân­tul şi cu ceaţa groasă. Cel mai greu era în noiem­brie, când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi ce­nu­şii. Nici nu-ţi venea să ieşi din casă, d-apoi să mai şi trebuiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fiecare an, ve­nea de la Baia Mare unchia­şul Andriş, fra­tele Bunii ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiaşul venea încărcat cu bunătăţi în­delung aşteptate: bomboane camfo­rate, za­hăr candel înşirat pe sfori, halviţă cu nuci şi alune, ulei gros, arămiu, pe care sin­gur îl storcea la o presă uriaşă, din se­minţe de dovleac. Dar cel mai tare şi mai tare mă bucu­ram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii, câte un săcotei plin cu „aghistine dulci”, castane uriaşe, bune de mâncat, culese din li­vada lui de pe Dealul Florilor. Cât ai zice „peşte”, eram la masă, cu cuţitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care, nici astăzi nu ştiu de ce, un­chiaşul, doar el, singurul, le nu­mea „aghis­­tine”. Luam la rând fie­care castană şi cu vârful cu­ţitului îi făceam două crestături, musai două, şi musai în cruce, ca „să meargă la Dumne­zău”, zicea unchiaşul care, câtă vreme lu­cram, îmi povestea amin­tiri din război, de pe frontul din Ita­lia, sau mă punea să-i spun poe­ziile şi cân­tecele pe care le în­văţasem în vremea ce-a trecut de la ultima lui vizită. Tu­ruiam vrute şi nevrute, îi spu­neam de două ori aceeaşi poezie, cântam aceeaşi stro­fă de mai multe ori, in­ventam întâmplări şi poveşti şi-aş fi inventat oricâte, doar, doar o adormi unchiaşul mai re­pede, să scap de cor­­voadă, să iau plasa cu castane cres­tate şi s-o duc la cuptor, unde Buna le prăjea într-o tavă mare de tablă, pusă direct pe jar. Câtă vre­me se rume­neau, întoarse pe toate păr­ţile, se um­plea uliţa de-un miros atâta de îm­bie­tor, încât toţi cei ce tre­ceau pe lângă poartă înce­tineau, fără să vrea, şi-o între­bau pe Buna, vezi Doamne, ci­ne ştie ce, numai ca să intre în vor­bă cu ea şi să mai stea o vre­me sub clo­po­tul vră­jit al abu­ru­lui mirositor. Iar Buna se uita râzând la mine, îmi fă­cea şugubăţ cu ochiul şi le du­cea şi lor castane prăjite, suflând în mâini, ca să nu se ardă. Apoi îmi umplea şi mie buzu­na­rele şi-mi dădea drumul la joacă. Cu mâi­nile peste casta­ne­le fier­binţi, pu­team să mă duc până la ca­pătul lu­mii, oricât ar fi fost de frig şi oricâtă ne­gură ar fi acoperit uliţa şi co­pacii ei. Nici ploaia nu mă supă­ra, nici vântul nu mă împiedica să bat uli­ţele până la mar­ginea pădurii, unde nă­lucile de cea­ţă se strecu­rau printre copaci. Niciodată căldura n-a fost mai dulce şi mai cati­felată ca atunci, în zilele acelea de sfârşit de noiembrie, în care aveam de la unchia­şul Andriş porţia zilnică de „aghistine cu poveşti”.

Focurile de toamnă

Când toate din grădină erau adunate şi puse la adăpost, în pivniţă sau în cămară, trebuia să aştep­tăm o zi uscată, fără ploaie şi fără ceaţă, o zi în care soa­rele să topească, pe la amia­ză mă­car, bruma aşe­zată în timpul nopţii. Abia atunci puteam să ieşim cu grebla şi să strângem frun­zele căzute în strat gros. De obicei, fă­ceam trei grămezi mari de frunze, câte una sub fiecare din nucii bă­trâni, care mi-au vegheat jocu­rile copilăriei. Da­că Buna nu le dădea foc imediat, îmi luam avânt de pe de­luşor şi mă aruncam peste frunze, ca şi cum ar fi fost o saltea. Aşa îmi luam oarecum rămas bun de la ele. Greblate, rupte şi stri­vite, frunzele aveau un miros puternic şi aspru, aproape înţepător. Iar după ce le aprin­deam, fumul gros punea stă­pânire peste întreaga grădină. Câteodată, fumul se ridica drept către cer, odată cu scân­teile sclipitoare ce se zbăteau să ajun­gă tot mai sus. Dacă puneai şi nişte coji de nuci în foc, aveai adevărate artificii, care încălzeau serile de toam­nă şi rămâneau să clipească multă vreme în noapte. Alte­ori, când era în­norat şi cerul apăsa greu peste copaci, fu­mul nu se mai ridi­ca, ci se împrăştia printre pomi, înco­lăcindu-se subţire, pe după crengile lor umezite de frig. Atunci focurile ardeau mai multe zile în şir, se aprindeau brusc, zvâcneau în flăcări vii o vre­me, pentru a se stinge şi a arde mocnit apoi, cine ştie cât, până când o altă pală de vânt le aţâţa iar. Un miros amărui de frunze arse de nuc umplea livada, grădina şi toată casa, dacă lăsam din nebăgare de seamă o uşă deschisă. To­tul era amar, şi hainele, şi părul, până şi ceaţa care ne învăluia când, după ce era greblată toată grădina, înfriguraţi, adu­nam uneltele, le duceam către ma­gazie şi mai apucam să vedem în treacăt o ultimă zvâcnire a unei flăcări trufaşe, în grămada de frunze. Şi când, până la urmă, şi aceasta se stingea şi se lăsa o linişte amorţită peste lume, ştiam că nu mai este mult până când brumele groase se vor transforma în omăt.