Fantomele din Brăila

• Uimitoarea poveste a unui fiu de oier în Dobrogea •

În centrul vechi al Brăilei se află o casă pă­răsită, căreia orășenii îi spun „casa cu sta­fii”. E o clădire construită în secolul XIX, dar îmbogățită apoi cu numeroase camere și or­namente de ultimul ei stăpân. A trebuit să merg în Argeș, la Câmpulung Muscel, ca să-i aflu po­ves­tea, fiindcă aici trăiesc urmașii pro­prie­tarului de odi­nioară. Din grădina lor întinsă între două străzi, plină cu pomi, cu iarbă, lumină și liniște, am fost con­dus, ușor-ușor, în labirintul istoriilor de familie. Așa am aflat povestea lui Luca Oancea, fiu de oier ardelean, care s-a luat la trântă cu destinul în praful Dobrogei și a izbândit.

Dobrogea mocanilor

La cea de-a doua cafea servită în chioșcul gră­dinii, după ce mi-au povestit viața tatălui lor, arhi­tectul Dimitrie Ionescu-Berechet (într-un articol publicat în nu­mărul 1439 al revistei Formula AS), inter­locutorii mei, Ion Ionescu-Berechet și sora lui, Maria Alexandrescu, au schimbat di­recția aminti­rilor pe urmele înaintașilor du­pă mamă. Se numea Eugenia, o femeie fru­moasă, puternică, una dintre primele șofe­rițe din România, fiică a unui om bogat din Dobrogea, Luca Oancea, proprietar de te­renuri arabile, ajuns să ocu­pe funcții politice și publice în instituțiile Constanței. Luca s-a născut în Hârșova, în 1859, urmaș al unor oieri sosiți din Țara Bârsei pe ademenitorul tărâm dintre Dunăre și mare: aveau aici pășuni întinse, o climă blândă, înlesniri fiscale și o piață favora­bilă, de unde scoteau câștiguri considera­bile. Tradiția familiei îi prezintă pe oierii din neamul Oancea drept ctitori ai schitului Cocoș: „Pe când era de 17 ani, Dinu Oan­cea fusese trimis de tatăl său la un măcelar, pentru a încasa o sumă de bani pentru niște berbeci. Pe drumul de întoarcere, tânărul s-a întâlnit cu un grup de călugări români veniți de la Sfântul Munte. Unul dintre ei i-a destăinuit visul prin care Maica Dom­nului le poruncea să meargă în ținutul Tul­cei, să caute un loc numit Cocoș, pe care să edifice o mânăstire. Dinu i-a condus pe călugări până la locul cu pricina și le-a dă­ruit ba­nii încasați, aju­tându-i să cumpere lo­cul. În toam­na acelui an, Oancea a dăruit călugărilor 200 de ca­pre, 400 de oi și 50 de cai pentru întreținerea lor, iar după un timp, le-a construit un mic paraclis din nuiele și chirpici, în care s-a slu­jit până la cons­truirea bisericii mari din piatră, în 1853”. Să fi avut acest gest de dărnicie evla­vi­oasă un efect favorabil asupra destinului lui Luca, fiul lui Dinu? Să fi dobândit fiul ceea ce a dăruit tatăl? Un lucru este cert: Luca Oancea a ajuns și mai bogat decât ai lui, apoi a urcat sus de tot în ierarhia publică și politică a Dobrogei, a deținut funcția de prefect de Cons­tanța.

Pe culmile gloriei

Luca a început ca notar, la vârsta de numai 20 de ani, în comuna Sarai, de lângă Hârșova, unde se instalaseră ai lui cu turmele de oi. Apoi a ame­najat împreună cu frații săi un pod de vase peste Dunăre, la Vadu Oii, încasând taxa de trecere. Banii strânși de la o zi la alta au fost investiți pen­tru cumpărarea de terenuri agricole, după cum au procedat mulți oieri ardeleni ajunși în Dobrogea. Luca a ajuns să dețină, împreună cu unul din fra­ții săi, 8000 de ha de teren agricol, cumpărând și o mare parte din fosta moșie Mamut Cuius, stă­pâ­nită cândva de pașa Said Mârza. Dobrogea era deja pro­vincie românească, semiluna apusese din însem­nele oficiale, rămânând numai pe geamiile din sa­tele de turci și tătari. Recolta de cereale strân­să de pe moșiile lui Oancea era încărcată în trenuri, la Medgidia, în vapoare, la Constanța și la Brăila. An de an, averea moșierului descins dintr-un neam de oieri a sporit. Ca să-și apere interesele proprii, dar și ca să contribuie la dezvoltarea noii pro­vincii românești, Luca Oancea a intrat în politică și a obținut funcțiile de primar al Hârșovei, de vicepreședinte al Consiliului general al județului Constanța, apogeul ca­rierei sale publice fiind numirea ca prefect al județului. Era în această funcție când a sosit la Constanța țarul Nicolae al II-lea al Ru­siei, pe 1 iunie 1914, aceasta fiind ultima vizită a împăratului rus într-o țară străină înainte să fie executat de bolșe­vici, împre­ună cu familia sa. Prefectul Luca Oancea a făcut parte din delegația care l-a primit pe țar, la malul mării, în frunte cu regele Carol I și cu primul mi­nistru Ionel Brătianu. Arde­lean de ori­gine, Luca a fost sensibil și față de soar­ta românilor de dincolo de Carpați. A semnat telegrame de adeziune față de cauza națională din Transilvania și, în timpul procesului memorandiștilor, a organizat la Hârșova acțiuni de susținere publică a românilor judecați, iar fratele său, Ioniță, a plecat la Cluj, ca să asiste la proces. În 10 decembrie 1916, Luca Oancea a murit răpus de o apendicită per­forată și a fost îngropat la Brăila. Sudul Româ­niei și Dobrogea erau deja sub ocupație germană și austro-ungară.

Omor din dragoste

Casa din Brăila, numită „casa cu fantome”, ar fi fost construită de un negustor grec, Nicholachi Ma­vrocordulas. Omul, sosit într-o seară acasă, și-ar fi găsit soția, pe Voica, drăgostindu-se cu un alt bărbat. Cuprins de gelozie, încornoratul ar fi îm­pușcat-o pe Voica și ar fi îngropat-o în pivniță, apoi și-a vândut casa și s-a întors în Grecia. Casa a tre­cut de la un proprietar la altul, până a ajuns la Luca Oancea, care își vindea pe atunci cerealele prin portul Brăilei. Moșierul a extins locuința și a or­nat-o în interior cu tapiserii scumpe și cu oglinzi imen­­se, aduse de la Viena. „Casa a fost cumpărată în jurul anului 1900”, îmi spune Maria Alexan­dres­cu. „Mama noas­tră, Eugenia, s-a născut aco­lo, în 1907. Bu­nicul a murit în 1916, iar în 1917 casa a fost sediu al comandamentului german. După război, nu a mai fost locuită de ai noștri, dar nici nu au renunțat la proprietate. Apoi, după 1944, a fost sediul comandamentului sovietic, îna­inte să fie azil pentru bătrâni. Casa a fost luată cu japca, fără niciun act doveditor. Noi am recâș­tigat-o, fiindcă avo­cații noștri au dovedit că suntem urmașii lui Luca Oancea”, comple­tează Ion Ionescu-Berechet. Într-un articol publicat chiar în Formula AS, autoarea Na­tașa Galche a con­semnat că „în 1985, în ur­ma lucrărilor de con­solidare, se desco­pe­ră în subsol un schelet uman. (…) Medicii legişti au constatat, doar, că osemintele aparțin unei femei cu o vârstă în jur de 30 de ani, iar craniul poartă urma unui glonț”. Presa locală e plină de articole despre „casa bân­tuită”, sunt intervievați brăileni convinși că prin camerele imobilului și-ar face vea­cul o stafie. La această impresie concu­ră, de­sigur, nu numai legen­da vânturată prin presă a soției infidele asasinate de soțul ge­los, dar și faptul că în prezent, casa e ne­lo­­cuită, părăsită, supusă degradării. O casă unde odinioară a locuit familia prosperă a unui moșier dobro­gean, descins dintr-un neam de oieri din Țara Bârsei. Actualii pro­prie­tari au scos-o la me­zat, din cauză că lu­crările de consolidare și renovare pre­supun costuri considerabile. Totodată, lucrările res­pective ar necesita res­pectarea cu strictețe a unor re­guli impuse de autorități, întrucât casa este decla­rată mo­nu­ment istoric. O clădire atât de cunoscută în Brăila ar merita să în­capă pe mâini bune, poate ale municipalității, fi­indcă face parte din patrimo­niul istoric al acestui fru­­mos oraș dunărean.

Fotografii din arhiva de familie a lui Ștefan Ionescu-Berechet, strănepot al lui Luca Oancea