Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ion Longin Popescu: „La data vizitei mele în Canada, românii erau mulțumiți de situația lor”

Pioniere din Țara Veche, la Boian, în 1940

– Suntem la capătul unui documentar de ex­cepție: „Pământul Făgăduinței” – epopeea ță­ranilor români care au emigrat în Canada, la în­ceputul secolului trecut. Un capitol foarte puțin cu­noscut al istoriei românești. Cum l-ai desco­perit?

– În anul 1979, pe când eram jurnalist la re­vista Tribuna României, am însoțit un grup de canadieni de origine română, care ne vizitau țara. Aveam pentru prima dată ocazia să aflu că urmașii țăra­nilor bucovineni, dobrogeni, munteni și ar­deleni, care emigraseră în Canada, în anii 1900, încă vor­besc românește, dansează pe ritmuri folclorice și cântă cântece populare din Carpați, se roagă lui Dumnezeu în bi­serici ortodoxe, cu preoți ro­mâni, fac nunți, botezuri, pe­treceri și înmormântări ca la Rădăuți sau ca la Constanța, sunt mereu primii în festi­valurile multiculturale cana­diene și câte altele. Câțiva dintre vizitatori erau în vârstă, se întorceau în Țara Mamă, deoarece plecaseră când erau copii. Emoția lor a fost fierbinte, mai ales când au ajuns în satele și în locurile în care își petre­cu­seră primii ani. Însoțindu-i, am avut ocazia să aflu întreaga po­veste a destinului lor, de oameni porniți în căutare de pământ și li­bertate. Am fost extrem de im­pre­sionat, și mi-am dorit pe loc să scriu o carte pe această temă.

– Când ai a­juns în Canada, românii erau deja adaptați?

– În 1983, când am ajuns în vestul Canadei, mai trăiau doar câțiva dintre cei care veniseră peste Ocean cu părinții. Majoritatea încă vorbeau bine românește. Am cunoscut și o categorie de vârstă medie, născută în anii ’40-’60, pe pămân­tul Ca­nadei, care mai vorbește destul de bine, dar folo­sește multe cuvinte englezești. După ei, urmează generația tinerilor care, în general, nu mai știu românește, dar merg la bisericile orto­doxe româ­nești, unde slujbele sunt ținute parțial sau total în en­glezește. Spre exemplu, la biserica „Sfântu Nico­lae” din Re­gi­na, unde se duc și românii ajunși acolo în ulti­mele decenii, slujba este ținută jumătate în en­gle­ză, jumătate în română. La biserica „Sfântu Gheor­ghe”, din același oraș, slujbele se țin aproa­pe numai în engleză. Aici vin și alți credincioși orto­docși, pe lângă români: greci, ucraineni, sârbi, bulgari, ruși. Toți sunt, până la urmă, ca­nadieni, nu mai vorbesc nici lim­bile țărilor din care vin, nici lim­ba română.

– Ce te-a impresionat cel mai mult la românii pe care i-ai cu­nos­cut în Canada?

Maria Holovaci și Aglaia Munteanu din Shell Valey coc pâine ca în Țara Veche, în 1929

– Păstrarea limbii, a obice­iurilor de iarnă, a mu­zicii popu­lare, a jocurilor, a bucătăriei și a credinței. Respectul pe care-l poar­­tă lăutarilor și petrecerilor surpriză, când apăreau, spre mie­zul nopții, la fermele singuratice și întunecate, cu muzica după ei, pentru a declanșa o petrecere până la ziuă. La acestea se adau­gă tradiția cazanelor de țuică, ascunse în bordeie sub pământ, pe care poliția le descoperea nu­mai cu aeroplanul. La data vizitei mele, cei în vâr­stă erau mulțu­miți cu pensia, cu numă­rul mare de copii, nepoți și străne­poți, cu mu­­­ta­rea la oraș.

– Vreunul din­tre guvernele de du­­pă 1989 a în­cer­cat să intre în le­gătură cu ro­mâ­­nii stabiliți în Ca­nada? Reușita lor financiară i-ar fi putut fi de mare ajutor Ro­mâniei.

– Așa este, ar fi putut fi de mare ajutor. Dintre toți oamenii de afaceri români, l-am cunoscut pe unul singur, din To­ronto, care și-a deschis o afa­cere lângă Oradea. Dar nu guvernul l-a invitat. În reali­tate, guver­nele de după 1989 n-au știut nimic des­pre vechii țărani emigrați în preeria Canadei. Nimic! Aceș­tia au făcut parte din istoria „secretă” a româ­nilor, iar, după cum știm, gu­vernele de la Bucu­rești au scos istoria din școala generală.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian