Ion Longin Popescu: „La data vizitei mele în Canada, românii erau mulțumiți de situația lor”

– Suntem la capătul unui documentar de ex­cepție: „Pământul Făgăduinței” – epopeea ță­ranilor români care au emigrat în Canada, la în­ceputul secolului trecut. Un capitol foarte puțin cu­noscut al istoriei românești. Cum l-ai desco­perit?

– În anul 1979, pe când eram jurnalist la re­vista Tribuna României, am însoțit un grup de canadieni de origine română, care ne vizitau țara. Aveam pentru prima dată ocazia să aflu că urmașii țăra­nilor bucovineni, dobrogeni, munteni și ar­deleni, care emigraseră în Canada, în anii 1900, încă vor­besc românește, dansează pe ritmuri folclorice și cântă cântece populare din Carpați, se roagă lui Dumnezeu în bi­serici ortodoxe, cu preoți ro­mâni, fac nunți, botezuri, pe­treceri și înmormântări ca la Rădăuți sau ca la Constanța, sunt mereu primii în festi­valurile multiculturale cana­diene și câte altele. Câțiva dintre vizitatori erau în vârstă, se întorceau în Țara Mamă, deoarece plecaseră când erau copii. Emoția lor a fost fierbinte, mai ales când au ajuns în satele și în locurile în care își petre­cu­seră primii ani. Însoțindu-i, am avut ocazia să aflu întreaga po­veste a destinului lor, de oameni porniți în căutare de pământ și li­bertate. Am fost extrem de im­pre­sionat, și mi-am dorit pe loc să scriu o carte pe această temă.

– Când ai a­juns în Canada, românii erau deja adaptați?

– În 1983, când am ajuns în vestul Canadei, mai trăiau doar câțiva dintre cei care veniseră peste Ocean cu părinții. Majoritatea încă vorbeau bine românește. Am cunoscut și o categorie de vârstă medie, născută în anii ’40-’60, pe pămân­tul Ca­nadei, care mai vorbește destul de bine, dar folo­sește multe cuvinte englezești. După ei, urmează generația tinerilor care, în general, nu mai știu românește, dar merg la bisericile orto­doxe româ­nești, unde slujbele sunt ținute parțial sau total în en­glezește. Spre exemplu, la biserica „Sfântu Nico­lae” din Re­gi­na, unde se duc și românii ajunși acolo în ulti­mele decenii, slujba este ținută jumătate în en­gle­ză, jumătate în română. La biserica „Sfântu Gheor­ghe”, din același oraș, slujbele se țin aproa­pe numai în engleză. Aici vin și alți credincioși orto­docși, pe lângă români: greci, ucraineni, sârbi, bulgari, ruși. Toți sunt, până la urmă, ca­nadieni, nu mai vorbesc nici lim­bile țărilor din care vin, nici lim­ba română.

– Ce te-a impresionat cel mai mult la românii pe care i-ai cu­nos­cut în Canada?

– Păstrarea limbii, a obice­iurilor de iarnă, a mu­zicii popu­lare, a jocurilor, a bucătăriei și a credinței. Respectul pe care-l poar­­tă lăutarilor și petrecerilor surpriză, când apăreau, spre mie­zul nopții, la fermele singuratice și întunecate, cu muzica după ei, pentru a declanșa o petrecere până la ziuă. La acestea se adau­gă tradiția cazanelor de țuică, ascunse în bordeie sub pământ, pe care poliția le descoperea nu­mai cu aeroplanul. La data vizitei mele, cei în vâr­stă erau mulțu­miți cu pensia, cu numă­rul mare de copii, nepoți și străne­poți, cu mu­­­ta­rea la oraș.

– Vreunul din­tre guvernele de du­­pă 1989 a în­cer­cat să intre în le­gătură cu ro­mâ­­nii stabiliți în Ca­nada? Reușita lor financiară i-ar fi putut fi de mare ajutor Ro­mâniei.

– Așa este, ar fi putut fi de mare ajutor. Dintre toți oamenii de afaceri români, l-am cunoscut pe unul singur, din To­ronto, care și-a deschis o afa­cere lângă Oradea. Dar nu guvernul l-a invitat. În reali­tate, guver­nele de după 1989 n-au știut nimic des­pre vechii țărani emigrați în preeria Canadei. Nimic! Aceș­tia au făcut parte din istoria „secretă” a româ­nilor, iar, după cum știm, gu­vernele de la Bucu­rești au scos istoria din școala generală.