Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

COSMIN PERȚA: „Orice scriitor e un cerșetor de afecțiune”

Vine din nordul încețoșat, unde ziua sea­mănă uneori cu noaptea. Și poartă în ro­manele lui întâmplări fantastice și oa­meni excepționali. Versurile lui, în egală măsură sin­cere și neliniștite, i-au fost traduse în peste 11 limbi. Iar „Teofil și câinele de lemn”, primul volum al unei trilogii încheiate anul trecut, i-a adus și titlul de Tânărul prozator al anului. De vorbă cu un ma­ramureșean discret, nostalgic și neatârnat, una din­tre cele mai importante voci ale literaturii ac­tua­le.

„Am crescut și m-am format în sălbăticie”

– În tot ce ai scris, poezie sau proză, se simte, ca o apă neagră pe dedesubt, un soi de melancolie. De unde tristețea asta din cărțile tale, Cosmin?

La vârsta viselor cu ochii deschiși

– Cred că e ceva ce am purtat cu mine foarte multă vreme, fără să știu ce e, de fapt. Abia târziu, prin facultate, am avut pu­terea să privesc tristețea asta în ochi. De născut, s-a născut undeva în copi­lăria mea de pe Valea Vinului, din Maramureș, în anii în care am trăit doar cu bunicul și bunica, de­parte de ai mei, de care mi-era un dor sfâ­șietor. Plân­geam câte două zile de fie­care dată când plecau. Nu aveam nici prie­teni, fiindcă pe valea aia casele erau destul de de­părtate una de alta și bunicii aveau un program des­tul de strict în ceea ce mă privea. Cu copiii mă ve­deam doar la școală și îi uram pe cei mai mulți din­tre ei, fiindcă mă băteau. Am crescut și m-am format în sălbăticie. Și cred că sentimentul ăsta de însin­gurare, de tris­tețe, atunci s-a născut. Atunci cred că mi-am acti­vat și imaginația, fiindcă totul se întâmpla exclusiv în mintea mea. Mă jucam doar eu cu mine, eram pe rând și hoțul, și vardistul. Îmi plăcea foarte mult să vorbesc în limbi inventate. Mergeam de unul singur pe dealuri și vorbeam în lim­bile mele. Oamenii credeau că sunt nebun. Dar cel mai des – și lucrul ăsta mi-a rămas până în ziua de azi – stăteam și visam cu ochii deschiși, ore în șir, cre­ând lumi fantastice, imaginare.

– Scrisul tău s-a născut deci dintr-o mare absență?

– Da. S-a născut din absență, din visatul ăsta cu ochii deschiși. Dar, până la urmă, și din mimetism. Eram absolut fascinat de prietenii boemi ai tatălui meu. Și tata scria, dar cu el aveam o relație destul de timidă. În schimb, când am mai crescut un pic și a început să mă ia cu el la festivalurile de literatură, am început să mă îndrăgostesc de prietenii lui, care, unii, mi-au devenit mai târziu modele. Îmi amintesc, de pildă, de întâlnirile pe care le-am avut, copil fi­ind, cu tatăl tău, criticul Radu G. Țeposu, de plim­bă­rile în care mă lua cu el și-mi punea în­trebări despre ce îmi place, despre ce am citit, în care îmi recita versuri și în care îmi vorbea despre poezie în­tr-un fel cu totul neauzit. Sau de poetul Ion Mu­reșan, pe care l-am întâlnit în clasa a șaptea la Sighet, de a cărui charismă am fost atât de cu­cerit, încât fascinat de pre­zența lui, am scris pe loc primul poem din viața mea, pe care i l-am și dedicat. Nu știu dacă un copil din generația de azi s-ar mai putea atașa așa de niște personaje, mai ales când ele se află în mijlocul unor orgii bahice. Dar eu nu aveam nicio problemă cu alcoolul atunci, fiindcă la noi în casă se bea destul de mult și se făceau multe chefuri. Pentru mine, a fi beat nu era o trăsătură de caracter, era doar o stare pe care o separam foarte bine de ca­litatea omului respectiv.

– Cum arăta Maramureșul tău, Cosmin? Și cât din Maramureșul ăsta în care ți-ai petrecut copilăria a devenit literatură?

– Maramureșul meu e un Maramureș împădurit, plin de hățișuri și pericole, în care lupii umblau iar­na pe cărare, mistreții intrau toamna în curte, iar ur­sul lua direct vaca din grajd. Un nord cețos, parcă me­­reu la granița dintre lumi, care a transpus în ceea ce scriu un soi de răceală, un soi de stranietate, la limita cu fantasticul, dar și o sen­zație de spaimă, o nesi­gu­­ranță, o an­xie­tate. Cea mai preg­nan­tă senzație din pe­­rioada aia e frigul pe care și acum îl mai simt în oase.

– „Cea mai frumoasă declarație de dragoste ar suna așa: mi-e frig!”, spui într-unul din poemele tale.

– Da, e un vers din „Zorovavel”, cartea mea de debut și cartea în care am decis să îmi înfrunt, de fapt, toate temerile. Eram poate un pic prea crud pentru lumea din afară, când am decis să o iau în piept, iar senzația asta de frig m-a urmărit întot­deauna în cele mai importante deziluzii ale vieții mele. Versul ăsta, de exemplu, era versul unei des­părțiri anunțate.

„Dispariția bunicului a fost pentru mine o tragedie. L-am găsit mort, cu capul retezat de trup”

– Maramureșul tău e și Ma­ra­mureșul bunicului tău, pe care l-ai pierdut foarte de­vre­me și a cărui dispariție ți-a marcat, în­tr-un fel, literatura.

Bunicul de pe Valea Vinului

– Bunicul meu, tatăl ma­mei, era el însuși un personaj. În timpul ocupației horthyste, întorcându-se acasă, a găsit-o pe bunica mea, în­sărcinată în luna a opta, împușcată în cap pe podea, în mijlocul casei. Și ca un nebun, a mers cu ea la veterinar, apoi la spital la me­dici, care nu i-au dat nicio șansă, și apoi s-a rugat o lună de zile încontinuu, promițând că se va pocăi dacă bunica va trăi. După o lună, bunica l-a născut pe un­chiul meu sănă­tos, iar bunicul a trecut la ad­ventiști. Dispariția lui a fost pentru mine o tragedie. Aveam 11 ani, trebuia să merg să-i duc mâncare, unde lucra. Și l-am găsit mort, cu capul retezat de trup, de un lemn care sărise din țirculă. Șocul a fost așa de mare, că multă vreme nu am simțit nimic. Țin minte că am plecat cu mama să-l ducem la spital, complet inconștienți amândoi, posedați probabil de aceeași credință care îl făcuse pe el să umble cu bunica pe la toți medicii: îi țineam cu mâna capul lipit de corp, deși era evident că-i mort. Mi-au trebuit ani buni să înțeleg ce s-a întâmplat atunci și să pot accesa emoțiile pe care le-am blocat. Dacă aș fi făcut-o la vârsta aceea, ar fi fost devastator pentru mine. Abia în facultate, când am rămas singur la Cluj, au început să apese toate lucrurile astea din mine. Pentru că s-au stins unul câte unul mulți oameni care au contat pentru mine. A murit Țeposu, care era și nașul meu neofi­cial. Pe Radu Săplăcan l-am văzut murind în spital. Tata a făcut un preinfarct și am crezut că-l pierd și pe el. Anca, fata de care fusesem îndrăgostit, mu­rise într-un accident de mașină, chiar înainte de ab­solvire. Și mai târziu a murit și bunica, aceeași fe­meie că­reia i se zburase o treime din creier, dar care a trăit până la 87 de ani. A fost un șir lung de morți care m-au învățat multe despre mine și care, da, au trecut inevitabil și-n ceea ce am scris.

„Eu nu trec niciodată disperarea în literatură, ci trec furia”

– Cum e să scrii despre moarte, Cosmin?

Cu mama și tata, în curtea bunicilor

– E greu să scrii despre moarte. E mai ușor să scrii despre tot ce lasă moartea în trecerea ei. Să vor­bești adică de lipsa de ori­zont, de lipsa de spe­ranță, despre sin­gurătate și despre gol. Dacă nu aș fi fost un tip vesel și optimist, tot șirul ăsta de morți m-ar fi dus azi într-o zonă mult mai întu­ne­cată. Sunt momente de depresie crunte, care te duc spre stări din care nu știi dacă vei mai ieși vreodată. Pentru orice ieșire din vale îți trebuie energie, ca să urci dealul. Și, uneori, nu o ai și băltești în dispe­rarea ta cu zilele. Dar un lucru pe care îl știu bine e că din disperare nu e niciodată bine să îți hrănești scrisul.

– Și atunci, din ce îți hrănești poezia?

– Eu nu trec niciodată disperarea în literatură, ci trec furia. Cel puțin, când vine vorba de poezie, care și ea s-a schimbat mult de-a lungul tim­pului, odată cu vârstele mele. Pe vremuri, nu-mi era nici mie prea clar cât să las afară din tot ceea ce e con­ținut în interior. Acum mi-e mai ușor, poezia mea e mai simplă, mai directă, transpare din ea în primul rând furia, fără volte stilistice și briz-brizuri. De disperare, de tristețe, de angoasă nu poți scăpa așa ușor. Dar furia depresurizează încărcătura. Și când o treci în text, aduce vindecare. Te simți înțeles, te simți auzit. Te simți mai puțin singur. La urma urmei, orice scriitor e un cerșetor de afecțiune.

– O mare parte din poemele pe care zici tu că le scrii din furie poartă cu ele un mesaj social. Ai și mărturisit, nu o dată, că te atrage politica. Nu ți-e teamă că implicarea în treburile lumii ți-ar putea compromite propria literatură?

– Poemele mele de război sunt un soi de revoltă la adresa societății în care trăim cu toții azi. Dar un sistem nu se poate schimba doar cu un poem. Schim­barea trebuie să por­nească de la fiecare din noi. Dacă te retragi în turnul tău de fildeș, e absurd să aștepți ca altcineva să schimbe lumea pen­tru tine. Cred foarte tare în faptul că scrii­torii trebuie să se implice și social. Și nu mi-e teamă că asta mi-ar compromite desti­nul literar, fiindcă ce mă inte­resează pe mine la politică nu e să fiu un personaj politic. Nu vreau niciun fel de funcții. Tot ce mi-am dorit a fost să fiu consilier, omul din umbră care vine cu sfaturi. Asta pentru că sunt zone, cum e segmentul cultural, în care știu foarte multe lucruri, chiar am expertiză. M-a interesat întotdeauna să sus­țin și să încurajez artele, pentru că noi am trăit într-o lume fără burse, rezidențe și alte forme de sprijin, care în Occident sunt absolut normale. Aș vrea să pot contribui la implementarea unei infra­struc­turi care să fie pe viitor nu doar plasă de sal­vare, ci și pepinieră pentru noua generație.

„Lipsa de siguranță în ziua de mâine e și ea o cauză pentru depresia care mă mai vizitează din când în când”

– Cum scrii, Cosmin? Ai ritualuri? Ai tabieturi de scriitor? Ești și tu la cheremul muzei?

Între cețuri și senin

– Nu cred în muze și nici în inspirație. Cred în determinare, ambiție, perfecționare și un gram de no­roc. Îmi scriu textele în minte, le rostogolesc aco­lo până capătă sonoritatea pe care o caut. Pentru mi­ne, muzica textului e la fel de importantă ca textul în sine. Și abia apoi scriu. Când textul e finisat în min­te, pur și simplu îl scot afară. O pot face oricum, oriunde, în parc, în metrou, acasă, pe telefon, pe laptop sau în carnețel, singur cuc sau înconjurat de zeci de oameni, cu muzică sau fără. Partea cea mai im­portantă e cea care se petrece în minte, iar acolo acționează niște obsesii, niște imagini presante, niș­te gânduri pe care nu le poți ocoli și nu le poți băga sub preș. Așa că le iei și le cureți, le speli, le dai hăi­nuțe frumoase, apoi încerci să te împrietenești cu ele și le pui să cânte. Când cântecelul nu mai sună fals, le strângi în brațe, treci cântecelul pe hârtie și ele adorm. Cam așa funcționează la mine. Și pentru asta nu am nevoie de condiții speciale, ritualuri și tabieturi, doar de un pic de echilibru.

– Și când nu scrii, ce faci? Din ce trăiești?

– Trăiesc pentru literatură, dar trăiesc și pentru copiii mei. Și între lucrurile astea nu se poate face o ierarhie, ele trebuie să existe concomitent. Nu mă văd oprindu-mă din scris, așa cum nu mă văd nici aban­donându-mi vreodată copiii. Dar mi s-a întâm­plat să sacrific de câteva ori viața pentru scris. Chiar divorțul meu a însemnat să renunț la un spațiu secu­rizat pe care îl aveam deja, ca să-mi salvez litera­tura. Cât despre lucrurile din care trăiesc, ele sunt editarea de cărți, niște proiecte personale și spe­ranța în viitor. (râde) Trăiesc și nu trăiesc, fiindcă sectorul editorial e destul de limitat, e nevoie de tot mai puțini oameni, iar editurile se închid peste noapte. Predau și la Universitatea Hyperion, dar asta o fac de plăcere, nu pentru salariu, care este ridicol. În rest, încerc să derulez tot felul de pro­iecte. Nu știu dacă se numește existență, poate mai corect ar fi să-i zicem subzistență. Lipsa asta de si­guranță în ziua de mâine e și ea o cauză pentru depresia care mă mai vizitează din când în când.

„La 22 de ani m-am dus singur și m-am botezat”

– E legată de faptul că ți-ai asumat literatura?

– Când sunt în vale, îmi doresc parcă să fi ales o cale mai ușoară, să fi făcut dreptul sau medicina, să fi păstrat literatura doar ca hobby. Dar, evident, via­ța nu ar fi avut aceeași intensitate, aceeași tre­pidație. Evident că nu aș fi scris aceleași cărți. Aș fi putut oare să trăiesc și în afara acestei intensități? Aș fi putut oare să trăiesc fără să explorez cu scrisul meu până la capăt și disperarea, și bucuria? Habar n-am. Totul ar fi fost diferit. Până la urmă, drumul pe care l-am ales e exact cel de care aveam nevoie. Și e singurul bun, oricât aș vrea să mă mint.

– În cele din urmă, ai găsit în literatură o salvare?

– Nu știu dacă doar în literatură. Salvarea a venit în cazul meu pe multe căi. Țin minte că, după perioada de dezorientare din facultate, în care eram extrem de autodistructiv, mi-am dat seama că treaba asta nu poate să ducă la nimic bun. Credeam în scris ca într-un soi de menire și voiam să fac ceva care să lase o urmă în viața asta, să nu trec așa aiu­rea prin ea. Și atunci, fiindcă eu eram nebotezat, m-am dus singur la 22 de ani și m-am botezat. Credeam că asta va schimba ceva. Și chiar a schim­bat ceva. Era în mine o nevoie de liniște, o căutare, o tânjire după lumină. Am descoperit dintr-odată o altă lume. Botezându-mă, am încetat să mă mai simt damnat. Și apoi, fiindcă voiam să schimb și mai mult, fiindcă voiam o rădăcină, voiam să prind niște pământ tare sub picioare, am renunțat la modul meu de viață haotic, am forțat destinul, și la 24 de ani m-am căsătorit.

– Cei care ți-au citit poemele pentru Alexandra au observat că, în ultimii ani, nu doar viața ta s-a schimbat, ci și poezia. Pare brusc infuzată cu ceva foarte fierbinte și luminos.

– După divorț, am intrat într-o nouă vrie și o nouă depresie, mă simțeam ca un lup scăpat de la circ, direct în sălbăticie. Aveam o libertate cu care nu știam ce să fac. Atunci am cunoscut-o pe Ale­xan­dra și m-am îndrăgostit. A fost greu, fiindcă în pri­mul an nu știam cât de departe vreau să duc re­lația asta. Luptam eu împotriva mea și în lupta asta am rănit-o și pe ea de câteva ori. Poemele astea s-au născut din dragostea mea pentru ea, dar și din acel ceva cald și luminos pe care încercam să îl proiectez asupra acestei relații, acel ceva care să ne dea căldură, siguranță și mai ales încredere că va fi bine.

Poem despre ea

Există câteva momente în viaţa unui bărbat

în care o poate lua razna şi chiar o ia.

Bărbatul merge la vânătoare,

îşi pierde cel mai bun prieten,

bărbatul construieşte o casă

şi casa arde în foc.

Bărbatul iubeşte. Iubeşte de câteva ori.

Există însă câteva momente esenţiale în viaţa unui bărbat.

Când m-a izbit frumuseţea ta,

ca un ciocan moale şi greu, de plumb, în plină figură,

bărbatul acela nu credea.

Când am stat până dimineaţă,

şi, fără să mă pot înfrâna, am mers împreună,

nu ştiam la ce mă pot aştepta.

Când dragostea, ca o lumină păstoasă,

s-a prelins voluptuoasă în toată camera

inundându-ne creierul şi corpurile,

nu ştiam ce pot visa.

Când a doua zi ştiam deja

că nu o să mă pot despărţi de tine niciodată

nu ştiam ce să fac cu toată dragostea ta.

Există câteva momente teribile în viaţa oricărui bărbat,

poate fi război, poate fi nebunie, poate fi lumina aceea

care ne acoperea.

Bărbatul însă ştie dragostea, e bărbat, e obişnuit cu ea,

dar cu mâinile tale nu era.

Cu felul în care îl priveai

nu era. Cu muzica aceea

mai armonioasă ca Tiersen, mai dulce

decât gustul prăjiturii cu dulceaţă din copilărie,

care din noi suna,

nu era.

Există foarte puţine momente în viaţa unui bărbat

în care să simtă că ar putea exploda.

Atunci chiar putea.

Al doilea poem despre o mică spaimă, pentru ea

Când te-am văzut, dragostea mea,

mi-am imaginat că poţi fi femeia oricărui bărbat

ai vrea.

Dar nu e adevărat. Pentru că mintea ta

se mişcă exact precum mintea mea

şi singurul bărbat pe care l-ai vrea

este unul plecat pe mare

să găsească o insulă moartă.

Eu am găsit până acum una.

Aşa că atunci când ne vom reîntâlni

îţi voi aduce scrum

de pe ea, de pe drum,

şi tu tot scrum îmi vei da

şi din două scrumuri adunate

vom face o făptură, cumva.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian