Dragul meu Urfi

Urfi este nume de câine. De câine mare, cu păr alb și creț. De câine care se uită la tine aplecându-și capul când pe un umăr, când pe altul. Dar Urfi poate fi și numele unei di­mi­neți. A unei dimineți oarecare de atunci, de demult, în care eu și el părăseam pe vârfuri casa, ca să nu-i trezim pe ceilalți, și por­neam în hoinăreala zilnică. El cam bătrâior și cu tabieturi, eu cam obosită și cam tristă, îm­povărată de pierderea unui prie­ten drag. Aveam eu traseul meu pe aleile și pe străzile din car­tier, avea el cărările lui, întot­deauna ace­leași, printre pomii și mașinile aflate în parcare. Nu ne abăteam nici unul de la dru­murile noastre, care pentru cei­lalți puteau părea fără însem­nă­tate, ba­nale, dar pentru noi în­semnau prilej de amintiri.

Mai întâi, amintirea dimi­neții în care el a intrat în fa­mi­lie, speriat și amărât, suspinând ca un prunc părăsit. Apoi prima fotografie: el legat cu o curelușă roșie, așa, de cochetărie ca­ni­nă…. Apoi alta: plimbat de copii pe sub niște fagi bătrâni, peste ca­re s-a în­tins uriaș, cât cerul, ar­cul unui curcubeu. Și-apoi al­tele, și altele, în care îl ține o­cro­­­titor pe Tanu, mo­tanul ce se cui­bărea lângă el, sau pe dea­luri, aler­gând după fluturi, prin­tre păpădiile care-l făceau să stră­nute. Și-apoi acelea în care era lângă bărbatul meu, singurul pe care l-a recunoscut vreodată, cu-adevărat, de stăpân, și pe care-l aștepta neclintit, ne­mișcat de lângă ușa camerei lui. Cea­suri în șir, da­că era cazul. Până se trezea. Am îm­părțit cu Urfi cele mai fru­moa­se va­can­țe, cele mai tari bătălii cu bulgări de zăpadă, serile la lu­­mina focului, nop­țile în care pândeam întinși în iarbă stele căzătoare. L-am sal­vat de mai multe ori din boli care păreau de nevindecat. Cred că dra­gos­tea noastră l-a ajutat să-și revină de fiecare dată. L-am luat cu noi în toate călătoriile cu trenul sau cu mașina, de-a lun­gul și de-a la­tul țării. De multe ori, mă gândeam că nu m-ar fi mirat nici o clipă dacă l-aș fi au­zit și vor­bind, atât de mult sim­țea și știa tot ceea ce se întâmpla în casă. Dar des­ti­nul ne-a lovit ne­cruțător pe-amândoi. Soțul meu și stăpânul lui a murit. Ne-am ră­­­mas unul altuia, om și câine, ne­des­­părțiți de atunci îna­inte, ră­tăcind a­mân­­doi în di­mi­­nețile care au ur­mat. Mă aș­tepta cu­min­te în fața pră­văliei de la ca­re luam lapte și pâine. Îl aș­­tep­tam răbdă­toa­re atunci când în­târ­zia mai mult pe lângă vre­un pom sau în mici con­versații ju­căușe cu prie­te­nele ocazio­na­le. Ne îngăduiam unul pe altul într-un ritual zil­nic, prin care în­cer­cam să mi­măm nor­malitatea, să ne pur­tăm ca și cum toate ar fi fost la locul lor, în or­dinea fi­reas­că a lucru­rilor și a în­tâm­­plă­rilor banale. Ca și cum n-am fi fost speriați și debusolați, ză­păciți cu totul de întâmplarea ce ne-a schimbat pentru totdeauna viețile. El m-a ajutat cum s-a pri­ceput el mai bine. Dar eu n-am știut și n-am putut să-l ajut pe el. Urfi a murit de dorul stă­pâ­nului, căruia n-am știut și n-am putut să-i țin locul. N-am putut umple tă­cerea în care stătea ceasuri în șir înaintea ușii aș­tep­tându-l și n-am putut să-i explic de ce se în­tâm­plă ce se în­tâmplă pe lumea asta. Pen­tru că acuma, mă gândesc, dacă eu aș fi putut și dacă aș fi știut, sunt convinsă că Urfi, înțelep­tul, m-ar fi înțeles.

N-am mai trecut de mult prin locurile în care ne plimbam di­­mineața, le-am ocolit, am schim­­bat magazinul de unde cumpăr lapte și pâine. Numai câteodată mi se pare că-l aud lătrând de bucurie, dimineața, înainte de a porni la drum. Și-atunci, toate se rotesc iar, și mă gândesc ce nume frumos este Urfi și cât de mult amintirea lui ar putea fi și numele acestei dimineți.

MARIA SITARU