Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Dragul meu Urfi

Foto: Shutterstock

Urfi este nume de câine. De câine mare, cu păr alb și creț. De câine care se uită la tine aplecându-și capul când pe un umăr, când pe altul. Dar Urfi poate fi și numele unei di­mi­neți. A unei dimineți oarecare de atunci, de demult, în care eu și el părăseam pe vârfuri casa, ca să nu-i trezim pe ceilalți, și por­neam în hoinăreala zilnică. El cam bătrâior și cu tabieturi, eu cam obosită și cam tristă, îm­povărată de pierderea unui prie­ten drag. Aveam eu traseul meu pe aleile și pe străzile din car­tier, avea el cărările lui, întot­deauna ace­leași, printre pomii și mașinile aflate în parcare. Nu ne abăteam nici unul de la dru­murile noastre, care pentru cei­lalți puteau părea fără însem­nă­tate, ba­nale, dar pentru noi în­semnau prilej de amintiri.

Mai întâi, amintirea dimi­neții în care el a intrat în fa­mi­lie, speriat și amărât, suspinând ca un prunc părăsit. Apoi prima fotografie: el legat cu o curelușă roșie, așa, de cochetărie ca­ni­nă…. Apoi alta: plimbat de copii pe sub niște fagi bătrâni, peste ca­re s-a în­tins uriaș, cât cerul, ar­cul unui curcubeu. Și-apoi al­tele, și altele, în care îl ține o­cro­­­titor pe Tanu, mo­tanul ce se cui­bărea lângă el, sau pe dea­luri, aler­gând după fluturi, prin­tre păpădiile care-l făceau să stră­nute. Și-apoi acelea în care era lângă bărbatul meu, singurul pe care l-a recunoscut vreodată, cu-adevărat, de stăpân, și pe care-l aștepta neclintit, ne­mișcat de lângă ușa camerei lui. Cea­suri în șir, da­că era cazul. Până se trezea. Am îm­părțit cu Urfi cele mai fru­moa­se va­can­țe, cele mai tari bătălii cu bulgări de zăpadă, serile la lu­­mina focului, nop­țile în care pândeam întinși în iarbă stele căzătoare. L-am sal­vat de mai multe ori din boli care păreau de nevindecat. Cred că dra­gos­tea noastră l-a ajutat să-și revină de fiecare dată. L-am luat cu noi în toate călătoriile cu trenul sau cu mașina, de-a lun­gul și de-a la­tul țării. De multe ori, mă gândeam că nu m-ar fi mirat nici o clipă dacă l-aș fi au­zit și vor­bind, atât de mult sim­țea și știa tot ceea ce se întâmpla în casă. Dar des­ti­nul ne-a lovit ne­cruțător pe-amândoi. Soțul meu și stăpânul lui a murit. Ne-am ră­­­mas unul altuia, om și câine, ne­des­­părțiți de atunci îna­inte, ră­tăcind a­mân­­doi în di­mi­­nețile care au ur­mat. Mă aș­tepta cu­min­te în fața pră­văliei de la ca­re luam lapte și pâine. Îl aș­­tep­tam răbdă­toa­re atunci când în­târ­zia mai mult pe lângă vre­un pom sau în mici con­versații ju­căușe cu prie­te­nele ocazio­na­le. Ne îngăduiam unul pe altul într-un ritual zil­nic, prin care în­cer­cam să mi­măm nor­malitatea, să ne pur­tăm ca și cum toate ar fi fost la locul lor, în or­dinea fi­reas­că a lucru­rilor și a în­tâm­­plă­rilor banale. Ca și cum n-am fi fost speriați și debusolați, ză­păciți cu totul de întâmplarea ce ne-a schimbat pentru totdeauna viețile. El m-a ajutat cum s-a pri­ceput el mai bine. Dar eu n-am știut și n-am putut să-l ajut pe el. Urfi a murit de dorul stă­pâ­nului, căruia n-am știut și n-am putut să-i țin locul. N-am putut umple tă­cerea în care stătea ceasuri în șir înaintea ușii aș­tep­tându-l și n-am putut să-i explic de ce se în­tâm­plă ce se în­tâmplă pe lumea asta. Pen­tru că acuma, mă gândesc, dacă eu aș fi putut și dacă aș fi știut, sunt convinsă că Urfi, înțelep­tul, m-ar fi înțeles.

N-am mai trecut de mult prin locurile în care ne plimbam di­­mineața, le-am ocolit, am schim­­bat magazinul de unde cumpăr lapte și pâine. Numai câteodată mi se pare că-l aud lătrând de bucurie, dimineața, înainte de a porni la drum. Și-atunci, toate se rotesc iar, și mă gândesc ce nume frumos este Urfi și cât de mult amintirea lui ar putea fi și numele acestei dimineți.

MARIA SITARU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian