ADRIAN PĂUN: „Arhitectura unui popor este unul dintre cele mai puternice elemente identitare. Încorporează valorile culturale, religioase și istorice, care ne fac unici în această lume”

Nu e tocmai ușor să-ți faci un nume în zona atât de specială a arhitecturii de azi, o meserie aflată în mare ascen­siune. Dar Adrian Păun se numără printre cei care au reușit. Inspirat de frumusețea caselor românești tradiționale, nu le-a preluat doar forma, ci și duhul, faptul că în ele sălăsluiește și Dumnezeu. Preferința lui Adrian Păun pentru stilul arhitec­tural neoromânesc nu e întâmplătoare. El însuși este un om credincios, cultivând o relație profundă cu Dum­nezeu.

„Sunt foarte mulți oameni cărora le plac casele neoromânești. Alura lor rezonează în inima noastră”

– V-ați făcut un renume în competiția arhitec­turii din țara noastră, apelând la tradiție: stilul arhitectural neoromânesc. Cum ați ajuns la el?

– Am terminat Facultatea de Arhitectură la Bucu­rești, în 2005, după care, printr-o întâmplare fericită, am plecat să lucrez la cea mai mare firmă de arhitectură din Irlanda, „MOLA Architects”, care avea peste 400 de arhitecți, în mai multe orașe. Eu am lucrat în Limerick, pe proiecte mari, moderniste. În 2008 m-am întors în țară, din două motive: aveam o căutare personală de ordin spiritual, și-apoi, mă exasperase clima de acolo, căci plouă întruna. Iar în București m-am angajat la o firmă britanică de arhitectură, „Leach Rhodes Walker”, care era, de asemenea, implicată în proiecte mari, pe care eu mă specializasem. La sfârșitul anului 2011, am fost solicitat, în privat, să fac o casă paro­hială, într-un sat din Prahova. M-am gândit că sin­gura variantă acceptabilă este să o concep în stil tradițional românesc. Dar mi-a fost foarte greu, pentru că nu învă­țasem așa ceva în școală, și nu aveam nici biblio­grafie… Cu foar­te multă muncă, am reușit, totuși, să duc la bun sfâr­șit acest proiect. La scurt timp, au mai apărut două solicitări: o casă parohială la sud de București și una particulară, în stil neoromâ­nesc, pentru un prie­ten. Le-am fă­cut și pe acestea și mi-am dat sea­ma că sunt exact pe sufletul meu și că acea nemulțu­mire care m-a făcut să plec din Irlanda s-a stins. Așa încât, prin martie 2012, am pornit pe cont propriu și am decis să mă axez pe acest stil. O singură frământare aveam: mai există un public pentru astfel de case? Dar timpul mi-a dovedit că sunt foarte mulți oa­meni cărora le plac casele neoro­mâ­nești. Alura lor rezonează în inima noastră. Am avut nevoie de o experiență în străinătate, ca să prețuiesc mai mult ce avem de oferit noi, românii.

– Când s-a născut visul acesta de-a face case? Arhitectura este o profesie grea, în care arta își dă mână cu matematica…

– Visul meu din adoles­cență a fost să fiu militar. Am terminat liceul militar în 1989, apoi am urmat „Aca­demia Tehnică Milita­ră” și am ieșit inginer de aviație. Am lucrat pe Aero­portul din Timișoara, unde am dat la zbor avioane mi­litare, MiG 21, MiG 23. În timp, mi-am dat totuși sea­ma că această meserie nu mă mulțumește, că îmi do­resc să fac altceva, care să-mi hrănească și imagina­ția. După un pic de chib­zuin­ță, am decis că arhitec­tura mi se potrivește, pentru că presupune și pregătire tehnică, dar și înclinații ar­tistice. Practic, la jumă­tatea vieții, m-am reorientat și mă bucur că am avut puterea să o fac.

„Cea mai frumoasă comunitate de români din Irlanda este în jurul bisericii”

– Ca arhitect, ați renunțat la proiectele moder­niste pentru stilul neoromânesc… A jucat vreun rol și credința, în această decizie?

– Am tatonat credința, ca să zic așa, încă de mic, dar abia după 1990 am început să merg regulat la biserică, duminică de duminică. Fără să știu prea mult și fără să caut prea mult. Nu prea citeam cărți de învățătură creștină, nici nu aveam duhovnic, nu mă spovedeam și nici nu mă împărtășeam. Însă, când am ajuns în Irlanda, în 2005, am simțit nevoia să fiu aproape de comunitatea de români. Iar cea mai frumoasă comunitate de români de acolo este în jurul bi­sericii. Oricum, având obi­ceiul de a merge la biserică, primul lucru pe care l-am fă­cut, când am ajuns în Lime­rick, a fost să caut în zonă o biserică românească ortodoxă. Am găsit-o tocmai în Dublin, la 200 de kilometri distanță. Și nu atât distanța era problema, cât drumurile, foarte înguste, printre dealuri, pline de curbe, cu vizibilitate scăzută, foarte primejdioase și deseori aglo­merate. Din fericire, s-a înfiin­țat o biserică de-a noastră în Cork, la o sută de kilometri de orașul în care locuiam. A fost o mare ușurare. Acolo am în­ce­put să mă spovedesc, să mă împărtășesc, să am o viață de creștin mai bună. Și preoții, văzând că bat atâta drum în fiecare duminică, mi-au propus să facem o biserică și în Limerick, unde știau că sunt mulți români. Mi-a revenit sarcina să gă­sesc un spațiu adecvat. L-am căutat pe episcopul romano-catolic al locului, ne-am întâlnit și i-am spus ce ne dorim. A fost foarte bucuros să mă pri­mească și să mă ajute pentru a găsi o biserică în care preoții ortodocși să poată sluji după un program. Ne-a dat acces, timp de trei ore, în fiecare duminică dimineață, în biserica unei mănăstiri de maici. Cato­licii slujeau o oră, până la 9.00, iar noi, de la 9.00 la 12.00. Veneau câteva zeci de români la sluj­be, cam câți eram de toți în Lime­rick.

Case frumoase, cu duh bun

– Există vreo legătură între cre­dință și stilul neoromânesc pe care îl practicați ca arhitect? De ce n-ați ales modernismul?

– Pentru că postmodernismul, care e dominant în arhitectura de azi, nu are nici o legătură cu Dumnezeu. Este despre „omul autonom”, care, după cum spunea Petre Țuțea, vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Or, această arhitectură, fără să ne dăm seama, obosește, stresează. Dumne­zeu a făcut natura să ne odihnească. Nu e nevoie să conștientizăm asta și nici măcar să fim credincioși, efectul este acesta, indiferent de cum ne ra­portăm noi cu mintea la ce ne încon­joară. Pur și simplu ne face bine. Or, prin stilul tradițional de construire al caselor românești, oamenii au încercat să aducă în viața lor aceste atribute ale prezenței lui Dumnezeu, care ne sunt benefice. Așa se face că, fără să știm de ce, ne simțim bine într-o casă de acest tip. Și spunem atunci că acea casă are un duh bun.

– Românii din vechime se gândeau la casa lor ca la un spațiu spiritual, ca la un loc în care îl pot întâlni pe Dumnezeu?

– Da. Omul în general, nu doar românul, a fost un om spiritual, până la începutul secolului al XX-lea. A crezut într-un Dumnezeu. Așa încât, indiferent în ce colț al planetei se afla și în ce cul­tură crescuse, avea o viziune religioasă, inclusiv asupra arhitecturii. Dacă este să ne referim doar la spațiul european, putem spune cu siguranță că aici am trăit milenii întregi, cu conștiința prezenței lui Dumnezeu în lume, o lume pe care Dumnezeu a creat-o pentru bucuria omului. În natură, atât mâna Creatorului, cât și prezența Lui, sunt mai evidente. Și-atunci, oamenii au vrut să-i facă loc lui Dumne­zeu și în lucrările lor edilitare. Pentru a nu fi nicăieri despărțiți de Dumnezeu. Fiecare popor european a dezvoltat un stil propriu, în care se regăsesc sim­boluri care mărturisesc credința în divinitate. Popo­rul român și-a pus ampreta în ceea ce azi numim „arhitectura țărănească”, în care, un element central este lemnul – material de construcție deopotrivă trainic și maleabil, dar și un simbol al omului… Pu­țină lume mai știe astăzi că, în biserică, toate acele coloane simbolizează credincioșii la rugăciune. În Apus, coloanele simbolizează pomii din Grădina Raiului. De altfel, există o întreagă teorie a simbo­lismului creștin în bisericile Vestului: ele sunt atât de bogat împodobite, pentru că semnifică Raiul. În viziunea occidentală, de fapt, lumea noastră este Grădina Raiului. Astfel s-a transmis ideea că atunci când suntem acasă, în natură sau în biserică, ne aflăm, de fapt, în Rai. Numai că nu toți putem să ne imaginăm și să simțim asta. Și atunci, arhi­tecții ne ajută prin felul în care ornamentează clădirile. Noi, ca ortodocși, deci parte a Răsăritului european, nu credem că suntem în Grădina Raiului, ci că pe a­ceas­ta o putem cuceri prin împre­ună-lucrare cu Dumnezeu. Și de aici izvorăște o altă simbolistică pe care o găsim în arhitectura ță­ră­nească. Tocmai de aceea, după venirea lor la putere, comuniștii au interzis stilul de arhitectură românesc, pentru că el era im­preg­nat de viziunea creștină. Acum, noi avem de recuperat acest stil arhitectonic, care nu a mai fost studiat, ba a fost și bla­mat, timp de 45 de ani. E foarte greu.

„Comuniștii nu-l tolerau pe Dumnezeu nici măcar în stâlpii caselor țărănești”

– În lozincile comuniste, bi­nele poporului era mai presus de orice. Or, binele omului începe cu casa. De ce să declari război tradiției țărănești?

– Comunismul este și el o op­țiu­ne spirituală, dar pe invers față de creștinism, și nu putea tolera o glorificare a lui Dumnezeu nici măcar în stâlpii sculptați ai unei locuințe țărănești. Dar mai e ceva: arhitectura unui popor este unul dintre cele mai puternice elemente identitare. Încorporează valorile culturale, religioase, istorice, care ne fac unici în această lume. Dacă ar fi să facem un sondaj pe stradă și am întreba zece oameni dacă știu să numească un scriitor și o carte din zece țări la alegere, nu cred că am primi prea multe răspunsuri satisfăcătoare. Dar dacă i-am între­ba despre un oraș și o clădire renumită, ar ști cu siguranță mai multe. Este foarte simplu de ce: nu toată lumea citește, dar toată lumea umblă pe stradă sau se uită la televizor, iar imaginile sunt mai ușor de memorat, mai ales dacă te impresionează. În plus, oamenii păstrează în subconștientul lor frumosul, chiar dacă n-au fost educați în mod spe­cial să-l perceapă sau dacă nu-i înțeleg valoarea simbolică. De ce? Pentru că acest frumos este, de fapt, o amprentă identitară, lăsată în timp îndelungat și confirmată de multe generații, devenind ast­fel „canon”, regulă. Comuniștii știau bine toate aces­tea, pentru că re­voluția lor urmă­rea desființarea lumii, ei voiau să șteargă diferen­țele dintre popoa­rele care se aflau în blocul socia­list. Și atunci, au in­terzis să se mai predea stilul neor­omânesc în școlile de arhi­tectură și să se con­struiască în acest fel. Arhitecții, fie au accep­tat noua ordine poli­tică, fie au fost reduși la tăcere.

„Toate simbolurile creștine cu care sunt decorate casele țărănești, dar și cele boierești, vorbesc despre Dumnezeu”

– Spuneați că arhitectura ro­mânească tradițională, casele țărănești, poartă și „duhul lui Dumnezeu”. Puteți explica?

– Toate simbolurile creștine cu care sunt deco­rate casele țărănești, dar și cele boierești, vorbesc despre Dumnezeu. De pildă, un simbol creștin suprapus peste unul ancestral, păgân, în arhitectura populară, și preluat apoi și în arhitectura neoro­mânească, este steaua. Întotdeauna, steaua are un număr exact și par de raze: patru, șase, opt sau douăsprezece, niciodată cinci, șapte sau nouă. La origine, era un simbol al soarelui, și ar putea avea oricâte raze, dar a fost supus interpretării creștine. Astfel că atunci când are patru raze, simbolizează crucea lui Hristos, cu șase raze – tot pe Hristos îl reprezintă, este pentagrama Mântuitorului în limba greacă; cu opt este simbolul Maicii Domnului, icoana Rugului Aprins, iar cu 12, simbolul Sfinților Apostoli.

– Ce anume din felul în care își construiau și îm­po­dobeau țăranii români casele s-a transmis în sti­lul neoromânesc, pe care îl practicați ca arhi­tect?

– Ca să vă răspund, trebuie să fac un scurt excurs în istoria noastră. Stilul neoromânesc a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, ca urmare a unei miș­cări internaționale de for­mare a noilor națiuni. Na­țiunile au vrut să-și expri­me identitatea, iar arhi­tec­tura este elementul pur­tător de identitate cel mai puternic, așa cum am spus. Occidentalii au re­actua­lizat stiluri istorice consa­crate: clasicul din antichi­tate, grec și roman, a fost reinterpretat și de­nu­mit neo­­clasic, goticul a deve­nit neo­gotic și așa mai depar­te. Era un fel de a-și reva­loriza și expune rădăcinile, pe care le vo­iau nobile, fru­moase, cu­rate. Aici, în Estul Eu­ro­pei, noi nu a­veam un stil consacrat isto­ric, deși n-am fost departe nici de ro­mani, nici de greci, iar Evul Mediu și-a lăsat și el amprenta prin sti­lurile pre­­dilecte. Însă toate aces­­tea erau fragmente, nu un întreg, care să se fi afir­mat ca atare. Și-atunci, ar­hi­tecții și-au pus pro­blema creării unui stil arhitec­tonic valoros, folo­sindu-se de elemente din trecut. În Româ­nia s-au folosit de stilul brânco­venesc, arhi­tectura popu­lară, cea a culelor oltenești și stilul con­strucțiilor din vremea lui Ștefan cel Mare. Atât arhitec­tura din tim­pul lui Constantin Brânco­vea­nu, cât și cea din vre­mea lui Ștefan cel Mare sunt de inspirație occiden­tală, mai ales italiană, căci e fă­cu­tă de meșteri italieni, vene­țieni… Însă, ea a fost reinter­pre­tată în stil tradițional româ­nesc, adică nu doar popular, ci și din perspectivă creștin-orto­­doxă. A­șe­zarea, volumetria și decora­rea clădirilor sunt tipice româ­nești. Felul în care sunt sculptați, de exemplu, stâlpii unor case în stil neoromânesc este o declarație de dragoste pentru lemn, cum numai românii o pot face. Apoi, în stilul „ștefanian” vedem că este vorba despre o moldo­veni­zare a goti­cu­lui, sau o viziune ortodoxă asupra stilului gotic. Așa, bunăoară, în gotic există sim­bolul Sfintei Treimi, o rozetă cu trei petale, dar în simbolistica ortodoxă nu ne folosim atât de mult de simbolul Sfintei Treimi, ci preferăm sim­bo­lul crucii. Și-atunci, pe deco­rațiunile clădirilor din timpul lui Ștefan cel Mare apare rozeta cu patru petale. Un alt exemplu: în gotic apar niște coloane foarte sub­țiri, care se termină cu capi­teluri înflorate și care încadrează mai ales feres­trele, dar și ușile. În arhitectura din perioada lui Ște­fan cel Mare aceste coloane sunt înlocuite cu spicul de grâu – iarăși simbol al lui Hristos, ” Eu sunt pâinea dătătoare de viață…”.

– Când a devenit stilul neoromânesc o modă și de ce?

– La începutul lui era mai degrabă ceva neobiș­nuit, căci nu era nici cu totul autohton, dar nici explicit străin. A căpătat forță și amplitudine abia după primul război mondial. Atunci era deja cunos­cut și iubit de mulți români. Însă, din acel moment, a fost preferat și la nivelul politicii de stat. E simplu de ce ne place: pentru că ne recunoaștem în el, iar sufletul nostru vibrează la frumusețea lui.