Dionisie Nedelea, 58 de ani: „E pandemie pentru toți, nu doar pentru amărâții de țărani din piețe”
(Un bărbat solid, roșu în obraji, energic. În timp ce vorbește, răstoarnă niște saci de cartofi ca și cum ar întoarce o pernă.)
„Îți spun sincer: sunt negru de supărare! De mult n-am mai avut sentimentul ăsta de nedreptate! Îți zic și de când: din copilărie. Domne, eu mă trag dintr-o familie muncitoare, dar fără posibilități. Țărani, nu mi-e rușine s-o spun! Țărani adevărați, că văd că azi a ajuns cuvânt de ocară… Dar eu știu ce înseamnă să fii țăran. Înseamnă muncă, de când te scoli și până pui capul pe pernă! Muncă d-aia grea pe peticuțul ăla de pământ al tău! Când aud, azi, cu cât dispreț spun unii – „dă-l încolo de țaran”, mi se face rău! Adică, un amărât, un neșcolit: un muzgurit, cum se zice la noi în comună. Din școală am simțit asta. Într-un fel erau tratați copiii polițistului, ai primarului și-ai învățătorului, și în alt fel noi, ăștia cu părinți care-și rupeau spatele pe câmp, trudind. Așa și acum cu măsurile lor. Dacă ești persoană importantă, patron străin cu lanțuri de magazine, n-o să ai nicio problemă; dar dacă ești ca mine, un om care are și el o seră și-și rupe cârca muncind, o să fii tratat ca un nimic. Domne, eu înțeleg că e pandemie și e grav ce se întâmplă în țara asta, dar e pandemie pentru toți, nu doar pentru amărâții de țărani din piețe. E pandemie și la raionul de fructe și legume din hipermarket, nu doar aici, la tarabe. Hai să fim serioși, când vine omul să cumpere, e aglomerație și aici, e aglomerație și acolo! Și spații închise sunt amândouă! Sau covidul nu intră în hipermarket, că are patronul mai mulți bani? Nedreptățile astea sunt strigătoare la cer! Am auzit că ne mută, că o să ne pună tarabele în aer liber… Unde? Pe carosabil?! În parcări?! Iarna?! Ne degeră cartofii pe tarabă! Ce să mai zic… Mă bate fii-miu la cap că-mi face pagină d-asta de internet, să-mi comande lumea produsele de acolo. Nu mă pricep. Dar ca să nu mor de foame, o s-o fac și pe asta.
Ana Jirlăianu, 62 de ani: „O vezi pe bătrânica aia de acolo? Are 81 de ani, n-are pe nimeni, face și ea un trai pe lume”
(Are pe tarabă fructe, verdeață, gogoșari și varză. Ia o pară în mână, o stropește cu apă, o ține în palme ca pe un bibelou prețios, mi-o întinde.)
„Ia, domnu’, miroase para asta! Numai miroase-o! Asta e pară de la mine din livadă, culeasă de dimineață, pe întuneric… Ce simți tu acolo, pe lângă mirosul ăla de pară, e bruma. Ascultă la mine: astea sunt cele mai bune pere de toamnă! Astea peste care a dat bruma. N-ai să găsești așa ceva în vreun magazin. Păi, se compară cu plasticele lor?! Fructele alea n-au văzut brumă în viața lor, numa’ chimicale și depozite, de se coc prin tiruri. Ce miroși tu aici e livadă curată, pământ muncit, aer, soare, nimic artificial. Și tu pe mine vrei să mă închizi?! După ce că trăim ce trăim blestemata asta de pandemie, și peste tot auzi numai doctori care strigă la noi să ne hrănim sănătos, tu tocmai pe noi, care aducem sănătate pe tarabe, tocmai nouă ne dai în cap?! Doamne ferește, îmi fac cruce! De ce pe noi!? Că suntem amărâți și n-avem putere, d-aia… Că ăia care ne conduc vor să arate că fac ceva. „Hai să-i lovim pe țărani, că n-au putere să se împotrivească”. Și ne mută de colo-colo, ca pe niște păpuși. Vine frigul, domnu’, îngheață marfa, înghețăm și noi. Nu mor de covid, dar mor de bronșită! Ce-am făcut?! Dar pot eu să mă împotrivesc?! Nu pot! Dar n-o să mă lase Dumnezeu! Am copii buni, în putere, cu servicii bune, mă ajută ei. Dar o vezi pe bătrânica aia de acolo? Are 81 de ani, e văduvă, n-are pe nimeni și doar din brumulița ei de zacuscă și de murături își mai face și ea un trai pe lume. De ce să lovești în oameni d-ăștia?! De ce?!
Ion Lepădatu, 56 de ani: „Tot o să ajungă verzișoara noastră la om”
(E mic de statură și iute. Face mai multe lucruri în același timp: servește clienții, glumește cu vecinii de tarabă, vorbește cu mine.)
„Eu sunt mai optimist de felul meu. Toată viața m-am ghidat pe principiul ăsta: când vine câte o nenorocire, mănâncă ceva bun, bea un păhăruț de țuică, pupă-ți nevasta și o să vezi că dracul nu e atât de negru! Uite-te la ei: zici că a murit Papa de la Roma în piața asta! „Ce ne facem, ne putrezește marfa, murim de foame, se alege praful”… Cor de bocitoare! Eu zic altfel: noi am plătit tarabele astea, ei sunt obligați să ne asigure loc de desfacere! Nu merge cum vor ei! O să se rezolve! Dacă ne rămâne ceva marfă, numa’ bine, dăm la animale! La țară nu putrezește nimic! Din ce se strică, faci o grămadă în curte, o lași acolo și, peste câteva luni, ai un îngrășământ de n-a pomenit neam de neamul tău așa ceva! Tot răul spre bine, asta-i deviza mea. Și încă ceva: de 30 de ani de când s-a schimbat roata în țara asta, eu mă uit la ăștia care ne conduc. Și m-am lămurit: noi, oamenii care muncim, facem schimbarea, nu politicienii. Ei doar se fac că fac și-și umplu buzunarele. Așa e și cu restricția asta. S-au gândit ei: „Hai să ne prefacem că facem, hai să închidem piețele”. N-o să le închidă! C-om sta în aer liber, c-om vinde între blocuri, cumva tot o să fie. O să ajungă verzișoara noastră la om! Ce să zic? Înainte râdeam de ăia din piețele neacoperite, că au tarabe afară, că-i bat vântul și ploaia toată ziua! Acum râd ei de noi. Dar, oricum ar fi, acoperite – neacoperite, piețele nu sunt de ajuns! Omul vrea legume de calitate, nu mizeriile de le găsești prin supermarket! Sunt prea puține piețe în oraș pentru cât de mare e cererea. Nu murim noi de foame!
Viorel Preda, 46 de ani: „Avem condiții mai bune decât alea din supermarket-uri”
(Nu mă privește în ochi, a luat la țintă un punct fix pe care numai el îl vede, se înfierbântă, ridică glasul, gesticulează, vorbește din ce în ce mai tare.)
„Nu se poate așa ceva! Eu am plătit taraba asta trei luni în avans! Nicăieri pe lumea asta civilizată nu poți să bați din palme, să le iei oamenilor bucata de pâine din față, fără să le oferi o alternativă! Nu se poate așa ceva, e crimă, încalcă drepturile omului! Am rate de plătit, copii la facultate, doi părinți care au nevoie de medicamente… Nu poți să te trezești într-o zi și să-mi dai foc la casă! Înțeleg, trăim vremurile astea grele, nu-s nebun. Respect tot ce trebuie respectat. Port mască, mănuși, mă dezinfectez când umblu cu banii, fac tot ce e omenește posibil să am grijă! Avem și termometru, când intri în piață, avem gardieni care te verifică, avem condiții mai bune decât alea din magazine! Fiecare tarabă e cu omul ei! Nu ca în magazinele mari, unde pui mâna pe tot și lași produsul dacă nu-ți convine, pe urmă vine altul și pune mâna, și tot așa… Și vii tu, prim-ministru, și spui că în piețe e zona zoster! Domne, zona zoster e în capul tău! L-aș întreba pe domnul prim-ministru dacă el știe ce înseamnă zona zoster. Că eu știu și nu e ce crede el! Așa că, ori habar n-are, ori vrea sa ne jignească! Oricum ar fi, într-un stat care se pretinde civilizat, e inadmisibil ce a făcut el! O să facem petiții, proteste, ieșim și în stradă dacă trebuie! Au trecut vremurile când țaranul lăsa capul în jos! Nu mă poți trata ca pe ultimul om! Pentru că asta e munca mea, iar pentru dreptul meu de a-mi câștiga pâinea cinstit o să lupt până la capăt.”
Vasilica Ioniță, 81 de ani: „O să se găsească oameni care să-mi cumpere mie ouăle și ardeiașu’”
(O mână de om, cu ochi verzi. Cu degetele bătătorite de muncă își face cruce.)
„Ascultă ce-ți zice bunica, doar aici ne e speranța! (îmi arată icoana cu Maica Domnului de pe peretele din spatele tarabei.) Că te întreabă și bunica ceva: când a fost bine pe lume?! Adică, bine-bine: să nu fie nici război, nici ceartă între oameni, nici sărăcie, nici boli? Tot timpul a fost câte ceva, o încercare mare pe care Dumnezeu a lăsat-o ca să ne întărim credința. Așa și acum, cu boala asta care a lovit în toți! Și stăm noi acum, în piețișoara noastră, și ne supărăm că nu ne vindem ouăle. Păi, ridici ochii la cer și ți se face rușine în fața lui Dumnezeu! Nu zice bunica că e bine ce se întâmplă, că nu e bine. Când vine răul, tot în ăla sărac și amărât lovește mai tare, așa se întâmplă de când e lumea și pământul! Eu am trecut prin toate și le-am trăit pe toate, dar cât am avut putere să mă rog la Maica Domnului, răul n-a mai fost chiar așa de rău. Asta încerc să le spun și copiilor mei! N-o să ne lase Măicuța! O să se găsească oameni care să-mi cumpere mie oușoarele și ardeiașii, n-o să mor de foame. N-am fost eu supărată în viață când mi s-au întâmplat necazuri mai mari și să fiu supărată acum, când e greu pentru toată lumea?! Dar bine nu e. Că bunica vede și înțelege… Nu e frumos cum ne tratează. Om fi noi mai puțin importanți ca alții, dar măcar noi mai știm rostul pământului din țara asta! Noi, țăranii, suntem ultimii care mai știm cât de greu crește o roșie și câtă muncă intră într-o brazdă de pământ.
Romanian