Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

BOGDANA TIHON BULIGA (redactor Formula AS): „Îmi doresc ca anul acesta, pe care-l detest profund, să nu treacă degeaba. Trebuie neapărat să învăț ceva BUN din el!”

„Oamenii de la țară suportă mai ușor pandemia”

– Bogdana, te numeri printre oamenii fericiți care locuiesc la 40 de km de București, într-un sat aflat pe marginea unui lac. E mai uşoară pande­mia acolo, decât în centrul orașului?

– Pandemia aceasta a dat tot mapamondul peste cap, este cumplită pentru toţi, dar trebuie să recu­nosc că oamenii de la ţară o suportă mai uşor. Noi am părăsit oraşul acum zece ani, când s-a născut Ma­ria noastră, dar anul acesta am simţit cel mai bine cum locuitul în natură îţi dă o plăcută stare de… uitare. Nu numai pentru că ai mereu ceva de făcut – asta ar trebui să fie valabil şi la bloc –, ci pentru că poţi deschide uşa, tragi aer în piept, calci pe iarbă, pisicile se freacă de picioarele tale şi ai sen­timentul, pentru câteva clipe, că nimic nu e schim­bat în jur. Grangurul care ne vizitează vară de vară – pe bună dreptate botezat Elvis –, ne-a fluierat nopţile şi anul acesta. Este adevărat că parcă l-am apreciat mai abitir ca până acum. Încă de la primele sunete, am năvălit toţi afară, cu ochii pironiţi în so­cul de la gard, într-o competiţie nebună de cine-i zăreşte primul penele galbele, galbene. Tot în soc este şi locul preferat de lectură al Mariei, şi e gro­zav pentru sufletul copiilor, când natura se transfor­mă, și ea, în casă. De aceea spun că, la sat, amenin­ță­rile pandemiei sunt amânate. Este ca un amortizor care face căderea în realitate mult mai blândă.

– Vecinii tăi săteni cum reacţionează la extin­derea actuală a bolii: sunt speriaţi, nepăsători sau disciplinaţi?

– Reacţiile sunt diferite, ca peste tot, dar senti­mentul general este unul de normalitate, asta şi pentru că majoritatea sunt pensionari. „Pentru noi nu s-a schimbat nimic, munca e muncă, pensia e pensie”, asta este vorba bătrânilor de la ţară. În plus, au o obsesie ciudată, că nimic rău nu se poate întâmpla în satul lor. Măsurile se respectă, dar mai degrabă din supunere, decât din convingerea că aşa e mai bine. Asta, în general. În particular, fiecare mic univers are cutremurele lui. Mai toţi vecinii mei sunt bunici care duc dorul copiilor şi nepoţilor de la oraş. Le e frică pentru copii mult mai mult de­cât pentru ei înşişi, de parcă virusul ar trăi doar la bloc. Cei mai buni prieteni ai noştri din sat sunt și ei bunici. De când nu ne vedem, deși stăm doar la o stradă depărtare, ne tânguie întruna: „Nu mai veniţi pe la noi ca înainte. Haideţi, jurăm că noi nu suntem din aceia infec­taţi!”. Au o candoare ex­traodinară, o mare bunătate. Ne aduc ouă proaspete, gogoşi calde şi must, refuză orice pla­tă şi ne spun că acum e rândul lor să ne ajute.

„Stăm sub nuc, până cade soarele-n lac”

– Bogdana, cum arată locul în care trăieşti? Cum învăluie toamna curtea ta?

Toamnă în poiana cu pisici

– „La voi în poiană”, aşa spun vecinii de care pomeneam mai devreme, pentru că la noi în curte peisajul este mai sălbatic decât la gospodarii din jur. Casele din sudul ţării au un tipic al lor: lipite de gard, parcă afundate pu­ţin în pământ, la umbră. Toate au grădini irepro­şa­bi­le, trase la dungă, fiecare centimetru de glie e cul­ti­vat cu ceva folositor. Casa noastră mică a bul­ver­sat puţin peisajul satului: e cocoţată în mijlocul curţii, nu am îndreptat terenul când am construit-o, pentru că ne este mereu dor de munte, de Bucovina noastră natală. De acolo am venit în Bucureşti, acum douăzeci de ani. Nu avem trotuare în jurul casei, nici alei de ciment în curte, iar „gazonul” este ce-a dat Domnul să crească pe jos. Ne încăpăţâ­năm să avem brazi, îi plantăm după fiecare Cră­ciun, aşa, încă împodobiţi. Nu prea le place. Se chinuie în solul acesta lutos, dar rezistă, şi-ai zice că dau muguri în fiecare primăvară doar ca să ne facă pe plac. Glicina, tufele de tamarix şi forsiţia stau li­pite scai de temelia casei şi ne ţin răcoare toată vara. Cireşii, caişii, smochinul ne răsplătesc cu fructe strădania şi ne iartă greşelile de îngri­jire. Toam­na… Toamna vine mereu cu o ceaţă smântâ­noasă, care se ridică abia după amiaza. Galbenul şi frun­zele răscolite ne tulbură niţel poiana, dar toamna vine cu un dar de consolare magnific. Lo­cuim pe malul unui lac şi o spun cu mâna pe ini­mă: cele mai grozave apusuri din lume la noi sunt! Toamna, târziu, copacii des­frun­ziţi devin doar fire negre, de peniţă, peste fon­dul cerului portocaliu, roz, tur­coaz, iar în serile când astfel de tablouri în­chid ziua, o auzim negreşit pe Maria noastră stri­gând: „Vaaaaai, haideţi, hai­deţi, să vedeţi apusul!”. Şi stăm ghem sub nuc până cade soarele în lac. Nu există nimic care să tulbure aces­te clipe, nici măcar nesuferita asta de pan­demie.

„Maria sare doi metri în spate, dacă o vecină vrea să o drăgălească”

– Fetiţa ta este în clasa a IV-a, învaţă online. Cum se descurcă? Nu-i este dor de colegi?

Bogdana și Maria

– Aici, la patruzeci de kilometri de Ca­pitală, s-a învăţat normal până săptămâna trecută, când întreaga ţară a trecut online. Abia se obişnuiseră micuţii cu măştile şi res­tricţiile, că iar s-a trecut la şcoala de acasă. Dar fac lecţii surprinzător de bine, şi chiar vreau să se ştie asta. Învăţătoarea Mariei a urmat toată vara cursuri de pre­dare online, pe cheltuiala ei. A vrut să fie pre­gătită de orice anul acesta, şi efortul ei se simte. E cumplit de greu, dar în mod cert, elevii dumneaei nu vor rămâne în urmă cu şcoala. Evident că le este dor copiilor unii de alţii, de şotii, de secretele şuşotite pe la colţul şcolii, de bileţelele furişate de la o bancă la alta. Le e dor să joace leapşa, şi nu „Covidul”, cum au ajuns să nu­mească jocul de-a prinsa. E tulburător cât de schim­baţi sunt, mult mai tare decât noi, părinţii. Eu, de pil­dă, încă întind mâinile să-l îmbrăţişez pe cel cu care nu m-am văzut de mult, pe când copila mea deja sare doi metri în spate, dacă o vecină vrea să o dră­gălească. Din păcate, comportamentul copiilor este deja transformat dureros de mult şi nu ştiu cât le va lua să-şi recapete afecţiunea pierdută în pan­de­mie.

– Bogdana, ce-ţi doreşti tu cel mai mult și mai mult, în perioada asta așa de grea?

– Îmi doresc să fiu capabilă să învăţ ceva din ce mi se întâmplă azi. Evident că sănătate ne dorim cu toţii, dar eu spun că ea vine implicit atunci când pre­ţuieşti conştient şi responsabil secundele vieţii. Cred, sincer, că Dumnezeu îţi dă sănătate când vede că-L priveşti în ochi cu inima curată, cu sinceritate, cu binele şi răul din tine înţelese, cu efortul de a trans­forma în iubire ceea ce te înconjoară. Da, îmi doresc ca anul acesta, pe care-l detest profund, să nu treacă degeaba. Simt că trebuie neapărat să învăţ ceva BUN din el!

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian