Căsuța din povești

Povestea pe care am să v-o spun acum este una adevărată și are un sfârșit fericit. Pe o stradă liniștită din Cluj, la numărul 34, este o căsuță ca-n povești. Nu e mare și are un aco­periș țuguiat, care se încheie cu un turnuleț, în gea­mul căruia soarele se deș­teap­tă în fiecare di­mi­neață. Curtea e pe măsura căsuței, adi­că atât cât tre­buie ca să fii fe­ricit: încap în ea vreo două stra­turi de flori, un petic de iarbă, două, trei lalele, și-ntr-un colț, o tufă mare de usturoi sălbatic, care mi­roase ascuțit, atunci când razele soarelui scapă prin frunzele de vie și luminează colțul acela. Mai poți să vezi acolo, dacă ești mai curios, o băncuță de lemn înnegrit, un ghiveci mare cu trifoi și un avion de lemn pus în vârful unui băț, cu o elice mare, care se învârte după cum bate vântul. Dar nici vântul nu bate prea tare în curtea de pe strada liniștită. Aco­lo toate se întâmplă cu mult dichis și cu multă rân­duială și nimeni altul decât Venczel-bacsi, stă­pânul căsuței, nu știe mai bine câte minuni încap într-o curte atât de mică.

În fiecare dimineață, la pri­ma oră, Venczel-bacsi face în li­niște câțiva pași până la capătul gră­dinii, coboară cele două trep­te de piatră și ajunge lân­gă gardul care duce în curtea veci­nului Ion. Aco­lo, lângă gard, este magazia de unelte, pe care Ven­czel-bacsi le inspectează, ca și cum le-ar saluta, chiar dacă n-are trebuință de ele. Apoi se întoarce că­tre peticul de iarbă și se aplea­că. Ridică vasul pi­sicilor și le pu­ne mâncare și aces­tea sar bucu­roa­se, încovoindu-și coa­da pe lângă pi­cioa­rele lui, mai, mai să-l răs­toarne de atâ­ta bucurie. „Hâm!”, tu­șeș­te apro­ba­tor stă­pâ­nul, zâmbind pe sub mus­tea­ța îns­­pi­cată, și le la­să să mă­nânce în tih­nă. Între timp, el mai face un tur până la poartă, adună frun­ze­le us­cate care au căzut pe alee, mai smulge câte o bu­ruiană crescută obraznic printre flori sau se ui­tă la avionul de lemn, ca să vadă dincotro suflă vân­tul.

Acuma, de când s-a făcut frig, Venczel-bacsi apa­re în curtea căsuței numai după ce soarele dez­mor­țește un pic aerul înghețat. E urmat ca în­tot­dea­­una de cele două pisici, pe care le-a botezat mai de­mult după numele lui, pe una Ianoș, pe alta Venczel, și se duce la un dulap de lemn din ma­ga­­zie, din care scoate trei nuci pe care le spar­ge. Ale­ge tac­ti­cos sâmburii, fluierând ușor, și-i zdro­bește, strân­­gându-i în pumn. Apoi îi pune în coli­via agă­țată în vie și așteaptă să vadă dacă prie­tenii lui, pi­ți­gușii, l-au văzut. Dar aceștia îl ur­mă­resc de multă vreme cu ochișori negri, jucă­uși, din prunul de lângă gard, și când Venczel-bacsi se întoarce către magazie, nă­vă­lesc cu ci­ripituri vesele să se înfrupte din bu­nă­tăți. Când e ger mare, Venczel-bacsi le pu­ne și câte o bucățică de slănină, ca să poată ciu­guli și să se în­căl­zească mai repede. Îi ur­mă­rește când vin la mân­care și-i nu­mără, să vadă dacă sunt toți, ne­vă­tă­mați, șase familii, pentru că a făcut contract se­rios cu ei, încă de acum trei ani, ca să-i păzească de omizi via și pomii, în fiecare vară. Și dacă gerul e și mai mare, așa încât îți încrețește obra­zul și în­cre­me­nește omătul în cristale care se sparg scâr­țâ­ind, Venczel-bacsi vine și seara și pune de mân­care pițigușilor, urmat totdeauna de pisici, care um­blă după el ca doi paznici, ce știu că pe o stra­dă liniștită din Cluj, la numărul 34, este o căsuță cu acoperiș țuguiat și cu turnuleț în care se deșteaptă în fie­care dimineață soarele și-n care încap tare multe și fru­moase povești.

MARIA CLARISA HOȘCA