Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

BIANCA PATRICHI (Dansatoare și coregrafă): „Pentru mine, dansul este magie”

„Cam adio, copilărie!”

La o cafea, privind mersul lumii

– Numele tău de familie e plin de rezonanțe artistice. Patrichi e un nume evocator, care ne aminteşte de doi mari artişti ai scenei ro­mâ­neşti: uri­așa actriţă Gina Patrichi şi neîn­trecutul co­re­graf şi dansator Cornel Patrichi. Ai vreo legătură de familie cu aceste două legende ale artei spec­tacolului?

– Da, suntem rude. Doamna Gina Patrichi mi-a fost mătuşă, dar, când dânsa a murit, eu eram foarte mică, am cunoscut-o doar din filme şi din ceea ce mi-a povestit tata despre dânsa. Dom­nului Cornel Patrichi i-am fost tot nepoată, dar, din fericire, pe el am avut bucuria să-l întâlnesc când eram deja mare şi îi păstrez o amintire foarte plăcută. De asemenea, am ţinut legătura cu doamna Cornelia Patrichi, soţia domnului Pa­trichi. Chiar ar fi tre­buit ca, la un moment dat, să colaborăm pro­fe­sional: dânsa a vrut să mă ia ca solistă la Teatrul Constantin Tănase, unde lu­cra, dar în perioada aceea aveam un pro­gram foarte încărcat şi mi-a fost im­posibil să mă degrevez de angaja­men­tele deja acceptate.

– Ai fost stimulată de prezența acestor oa­meni în familia ta?

– Categoric, da! Atât doamna Gina Patrichi, cât şi domnul Cornel Patrichi mi-au fost surse de inspiraţie extrem de importante. Am studiat toate înre­gis­trările video pe care le-am găsit cu ei și am avut ce învăța: de la domnul Pa­trichi, partea de construcţie a unui moment co­regrafic şi dansul în sine, iar de la doamna Gina Patrichi, expresi­vi­tatea extraordinară, o trăsătură comună artei ac­torului şi artei dansatorului. În rest, pentru fiecare pas din cariera mea, am muncit singură – e adevărat, păstrând mereu în minte ideea că nu trebuie să fac de râs numele Patrichi, pe care aceşti doi oameni l-au înnobilat prin talentul şi prin munca lor.

– Dar tu cum ai ales să-ţi faci o meserie din dans? Ți-ai descoperit talentul de mică? Dansai în fața oglinzii?

Două sportive: Bianca și Chaya

– Cred că atracţia către dans am moştenit-o genetic, pentru că, într-adevăr, am început să dansez de foarte micuţă, prin casă. Lucru pe care tata l-a remarcat foarte repede. Tata și-a dorit enorm să devină actor, însă, la insistenţele pă­rinţilor, şi-a abandonat visul şi a terminat Geo­­logia. Regretă însă şi azi această schim­bare de traiectorie. Oricum, aşa cum spu­neam, a remarcat apetenţa mea pentru dans și, la trei ani, m-a dus la Palatul Copiilor din Bucureşti, la un curs specializat. Am rămas acolo până când am terminat clasa a IV-a, apoi, tot tata m-a întrebat: „N-ai vrea să mergi la Liceul de Coregrafie? Să înveţi şi mai multe despre dans?” Şi am vrut, ba chiar cu mare bucurie! Ca atare, din clasa a V-a, am intrat la Liceul „Floria Capsali”, unde a fost foarte frumos, dar şi foarte chinuitor. Să faci performanţă în dans nu e deloc uşor! Ziua mea începea la 6 dimineaţa, când mergeam la şcoală, la studii de balet, apoi aveam orele de cultură generală, după care, până seara, mă mutam la Ope­ră, unde făceam reper­toriu clasic şi contem­poran. Ajunsă acasă, trebuia să-mi scriu şi temele pentru a doua zi, dar nu o dată mi s-a întâmplat să adorm cu capul pe caiet! Deci, cam adio, copilărie şi adolescenţă! Însă acum, privind în urmă, nu regret nicio secundă par­cur­sul ăsta. Pe de-o parte, pasiunea mea pentru dans a crescut zi după zi şi, pe de altă parte, şcoala de dans m-a învăţat nişte lucruri esen­ţiale. În primul rând, disci­plina şi rigoarea. În al doilea rând, respectul faţă de oamenii care-şi cunosc profesia, oricare ar fi ea. Şi, în al treilea rând, respectul faţă de istorie şi faţă de valorile muzicale şi literare. Ca să pre­găteşti un dans sau un rol într-un spectacol trebuie să studiezi foarte mult, să citeşti inclusiv despre contextul artistic şi social în care a fost concepută lucrarea respectivă. Asta am învăţat in­clusiv în facultate – am absolvit UNATC-ul, la secţia Core­gra­fie –, deşi eu încă din anii de studenție am început să lucrez în teatru, adică la Opereta din Bucureşti. Totuşi, pentru mine, studiul n-a căzut niciodată pe locul doi.

„Mi-e un dor nebun de spectacole, de scenă”

– Ai dansat la Opera şi la Opereta din Bucu­reşti, în pro­ducţii clasice şi mo­derne. De care dintre spectacolele din care ai făcut parte te leagă cele mai frumoase amintiri?

Instantaneu de dans contemporan

– Vezi, aşa cum am spus, pa­siunea mea pentru dans a crescut zi după zi şi continuă să crească şi în prezent, aşa că toate spec­tacolele din care am făcut parte au însemnat foarte mult pentru mine şi reprezintă amintiri mi­nunate. Acum, de când cu pan­de­mia, sufăr enorm pentru că mi-e un dor nebun de spectacole, de scenă… Pentru mine, pasiunea pentru dans înseamnă fiorul pe care-l simt de fiecare dată când urc pe o scenă, în­seamnă bucu­ria lucrului cu colegii, în­seamnă bucuria pe care o simt revăr­sându-se către mine şi către noi din­spre public, dar, mai presus de orice, în­seamnă senti­mentul de contopire totală din clipa în care dansez. Chiar dacă am probleme, în secunda în care încep să dansez, uit de tot, mă con­topesc deplin cu muzica şi cu miş­cările pe care le fac. Cu-adevărat, uit de tot! Iar după ce mă opresc din dansat, indiferent de proble­mele care mă așteaptă la ușă, mă simt mai bine, parcă sunt mai senină, mai optimistă, mai încre­zătoare… Pentru mine, dansul este magie! Şi mă bucur enorm că acum, fiind şi profesoară – ţin cursuri de dans contemporan la „Casa de Balet”, din Bucureşti –, reu­şesc să le transmit magia asta şi ele­velor mele. Revenind însă la întrebarea ta, probabil că amintirea cea mai frumoasă e aceea a primului meu spec­tacol de la Operă: baletul „Coppélia”, pe muzica lui Léo Delibes, în care, potrivit cu vârsta mea foarte micuţă de atunci, am fost o păpuşică. (râde)

– Ca dansator, ce preferi: ba­letul clasic, în care importantă e perfor­manța, sau dansul contemporan, mult mai liber în exprimări?

– Până în primii ani de facultate, am dansat la Operă, deci numai balet cla­sic, care, după pă­rerea mea, reprezintă baza obligatorie a oricărui dansator. Pe această bază, după ce o stăpâneşti, poţi să adaugi orice, de la ea poţi să pleci în orice direcţie. În schimb, fără balet clasic, nu prea poţi să faci nimic. Cel puţin, nu la nivel profesionist. Ulterior, eu m-am îndreptat către dansul contem­poran, pe care îl prefer, din două motive: primul, pentru că el îţi oferă o paletă mai amplă la nivelul expresiei artistice. Iar al doilea motiv este acela că eu nu am genul de trup fusiform, foarte lung, care se preferă în baletul clasic. Eu sunt mai musculoasă, aşa că dansul contemporan mi se potriveşte mai bine.

Aruncată la apă adâncă

– Spuneai, așa de frumos, că dansul este magie. Nu ți-a fost greu să o risipești puţin, când ai trecut şi la coregrafie?

Exercițiu de dans contemporan

– Într-un anume sens, n-a fost greu, fiindcă am început să lucrez ca asistent de co­regraf, la Opereta din Bucureşti, în­că din perioada facul­tăţii, la mu­si­caluri ca „Romeo şi Julieta”, „Re­becca”…  Într-un alt sens, a fost foarte greu, toc­mai fiindcă eram atât de tânără. Prima experienţă de genul ăsta a fost la „Rebecca”, când am de­venit asistenta celebrului Akos Tihanyi şi am fost „aruncată direct la apă adâncă”, cum se spune. Cre­zusem c-o să mi se acorde un timp în care să învăţ spectacolul dar, în loc de asta, am intrat direct în pâine, fiindcă Akos Tihanyi avea nevoie de mult ajutor şi apela la mine foarte des, iar eu mă temeam să nu greşesc. Sim­ţeam din plin presiunea aşteptărilor lui, dar şi a aşteptărilor celor din teatru, care voiau să vadă dacă eram ca­pabilă să ţin în mână un spectacol de o asemenea anvergură. Deci greul a fost în primul rând psi­hologic şi emo­ţional. În plus, după ce Akos Tihanyi s-a întors în Ungaria, eu am rămas sin­gură şi a trebuit să-mi asum toată respon­sa­bilitatea pentru schim­bările pe care le-am operat spre bine­le spectacolului. Ţin minte însă cât de uşu­rată şi de fericită am fost când, după în­cheierea uneia dintre primele reprezentaţii, una dintre colege a venit la mine, m-a strâns în braţe şi m-a felicitat pentru reuşită. Mi-au dat lacri­mile! Îmbrăţişarea ei, pe care am simţit-o ca pe o îmbrăţişare poate nu a tuturor, dar a multora, m-a eliberat de sub povara unui stres incredibil. M-am bucurat enorm că munca mea s-a văzut, că i-a mulţumit pe cei cu care am lucrat, că a mulţumit publicul…

– Ai 31 de ani şi încă n-ai renunțat definitiv la dans. E mai pasionant să dansezi, decât să inventezi coregrafii?

Focul dansului pe scenă

– Deocamdată lucrez în ambele direcții cu aceeaşi pasiune şi cu aceeaşi bucurie. Dar, evi­dent, sunt realistă: ştiu că viaţa unui dansator e scurtă şi că, la un moment dat, va trebui să mă retrag de pe scenă. Şi-atunci o să-mi fie tare, tare dor de dans. Însă îmi va rămâne viaţa core­gra­fului, care poate să fie oricât de lungă îţi doreşti.

– Îți pun o întrebare mai dificilă: crezi că baletul clasic mai înseamnă în prezent ceva? Aceleaşi librete, aceleași coregrafii… Mai are el vreo legătură cu timpul în care trăim?

– Eu cred că baletul continuă să însemne enorm nu doar pentru balerini, ci şi pentru public. Poveştile din baletul clasic au valoare eternă, ele nu se demodează niciodată, muzica din baletul clasic are, de asemenea, valoare eternă, iar dacă balerinii îşi fac treaba cu tot sufletul şi transmit emoţia fiecărui libret, eu cred că e imposibil ca spectatorii să nu vibreze şi să nu înţeleagă splendoarea baletului clasic. Dansul contem­po­ran, după cum îi spu­ne şi numele, se mulea­ză pe teme, pe subiecte şi pe o imagine a mişcărilor care ţin de timpul prezent. În plus, el are avan­tajul că poate să „primească” miş­cări din orice stil de dans. Lucrurile astea pot să-l facă mai atrăgător pentru public, prin comparaţie cu ba­letul clasic. Însă dansul con­temporan are şi un ma­re dezavantaj, pe care îl se­sizează multă lume: el nu e vesel. La mine vin adesea oameni şi mă în­treabă: „Dar dans contemporan vesel nu exis­tă?”. Iar eu le răspund: „Nu, dans contemporan vesel nu există. Ceea ce se apropie cel mai mult de dansul contemporan şi e şi vesel este jazz dance-ul.”

„Cu capu-n zori”

– Din această toamnă colaborezi şi cu postul de televiziune TVR1, unde, în cadrul emisiunii matinale „Cu capu-n zori”, eşti responsabilă cu partea dedicată mişcării, acti­vităţii fizice. Au strădu­in­țele tale ecou?

Pauză de re-energizare la ”Cu capu-n zori”

– Colaborarea cu TVR1 a fost o întâmplare foarte fericită! Când s-a dezlănţuit pandemia, m-am gândit să încerc să-i ajut pe oamenii se­ches­trați în case şi-am început să filmez şi să postez on-line video-uri prin care cei interesaţi să înveţe cum să facă mişcare acasă: de exem­plu, cum să faci stretching chiar în faţa calculatorului, dar şi o mulţime de video-uri de dans. Ei, Augusta Lazarov Petrescu, producătorul emisiunii „Cu capu-n zori”, m-a sunat într-o zi, mi-a zis că i-au plăcut foarte mult postările mele şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să vin şi-n emisiune. Cum să nu?! (râde)

– Activitatea fizică e foarte promovată în ultimul timp, chiar și de către medici, pentru că se spune că e cea mai eficientă soluţie anti-stres. Să fie oare adevărat?

– Absolut! Când începi să te mişti, sub orice formă, te concentrezi automat pe gesturi şi pe ritmul muzicii şi uiţi de orice probleme, le pui o pauză, care face foarte bine psihicului. De ase­me­nea, datorită exerciţiilor fizice, organismul în­cepe să secrete endorfine, aşa-numitele „mole­cule ale fericirii”, care alungă stresul, şi, în ge­ne­ral, dau o stare de bine. Asta pe lângă bene­ficiul evident, de natură fizică, al mişcării: îţi lucrezi musculatura, îţi îmbunătăţeşti postura, slăbeşti sau îţi menţii silueta…        

– Pornind chiar de la numele ei, emi­siu­nea „Cu capu-n zori” transmite un mesaj optimist, e o promi­siu­ne de fantezie și li­ber­tate. Ajunge acest me­saj și la telespectatori?

– Emisiunea e foarte bine primită! Ne parvin foarte multe mesaje îmbucurătoare. Oamenii ne scriu pe Facebook că-i înve­se­lim, că-i facem să râdă, că le face plăcere să ne urmărească… De aseme­nea, sunt şi mulţi oameni care ne scriu că datorită nouă au început să facă miş­care – ceea ce, evident, pe mine mă bucură în mod direct. Am primit chiar şi poze, inclusiv cu copilaşi care dan­sau sau făceau tot felul de exerciţii fi­zice!

– Dar tu, Bianca, când nu eşti „Cu capu-n zori”, ce faci? Cum arată viaţa ta în celelalte ore ale zilei?

– În ultima perioadă, viaţa mea e foarte agitată, mai ales acum, de când m-am mutat într-o altă casă şi trebuie să-mi aşez mobila şi lucrurile, să-mi re­creez atmosfera de cămin con­for­tabil, care-mi face mie bine. În rest, muncă și iarăși muncă. Nu am un pro­gram de viață prea sedu­cător. (râde) Dimineaţa mă tre­zesc foarte devreme, la 4:00, cel târziu 4:30, pentru că trebuie să ajung în TVR cel târziu la 7:00. După emi­siune, trebuie să mai rămân în televiziune, ca să discutăm despre ce vom face în ziua următoare. Deci ajung acasă pe la ora 11-12. Încerc să dorm puţin, deşi nu apuc întotdeauna. Apoi mă trezesc şi scriu textul meteo pentru a doua zi – în emisiune eu prezint şi informaţiile meteo. Apoi plec la cursurile pe care le ţin la „Casa de Balet”, unde stau până la ora 21:00. La 21:30-22:00 ajung acasă şi mă apuc să pregătesc pro­gramul de mişcare pentru emi­siunea de a doua zi. Şi mă mai culc, cine ştie când… Altfel, în vremuri „nor­male”, îmi place să citesc, în spe­cial SF-uri, pentru că-mi stimulează imaginaţia, gătesc preparate uşoare, fiindcă sunt atentă la siluetă, îmi place să ies la o cafea, să mă aşez undeva, la o masă afară, şi să privesc mersul lumii. Și, indiferent de vremea de afară şi de „perioada istorică”, savurez ieşirile la plimbare cu căţeluşa mea, Chaya.

– Sărbătorile de anul acesta cum o să le petreci, Bianca? Ce fel de Crăciun vei avea, în condiţii de pandemie?

Moment de tandrețe cu Chaya

– Crăciunul e foarte important pentru mine! Am deprins emoţia şi bucuria sărbătorilor de iar­nă în copilărie, şi an de an le retrăiesc cu aceeaşi prospeţime. Eu am studiat şi pianul şi, în copi­lărie, având pian în casă, eram un actor-che­ie pentru atmosfera Crăciunului. La noi veneau pri­eteni de familie, împreună cu copiii lor, şi, în aş­teptarea Moşului, cu toţii cântam colinde, pe care eu le acompaniam la pian. Mi-e tare dor de anii aceia! Acum, anul ăsta, o să-mi decorez fru­mos casa, o să împodobesc bradul, o să-i cum­păr un cadou lui Chaya şi, cel mai pro­ba­bil, vom sta amândouă acasă, aştep­tân­­du-l cu­minţi pe Moş Crăciun.

Foto: TVR (2)                                         

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian