Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ghemul de lumină aurie

Foto: Shutterstock

Când am terminat cla­sa în­tâi cu coro­niţă, tatăl meu mi-a dă­ruit cel mai frumos cadou: un canar. Mic, plăpând, auriu, un ghem de lu­mi­nă vesel şi gălăgios. Vre­me de 7 ani, Kiru a fost al cin­­ci­lea membru al familiei. Locuia în bucătărie, cel mai cald şi mai pri­mitor loc din casă. Avea o coli­vie albă, ma­re şi fru­moa­să. Când stăteam cu toţii la masă, ca­narul nos­tru ne cânta imnuri de bucu­rie şi sărea neastâmpărat de pe o „sca­­ră” pe alta. Doam­ne, ce triluri fru­­moase sco­tea! Aducea lumină în casă şi atunci când cu­rentul elec­tric era întrerupt. Când calo­ri­ferele cră­pau de frig, dădeam dru­mul la ara­gaz, ca să nu ne ră­cească mi­cuţul. Îl iubeam toţi și el ne iubea pe noi şi ne arăta a­ceas­ta în fiecare zi. Când era singur, Kiru tăcea posomorât. Când se deschidea uşa bucă­tăriei, Kiru în­cepea să cânte şi să salte fericit.

Dar cel mai tare, Kiru al nos­tru îl în­dră­gea pe tata. Tata îi flu­iera şi vorbea cu el zil­nic. Îi dădea frunze de salată şi gălbenuş tare de ou. Iar Kiru strălucea şi ex­ploda de fericire când îi au­zea vo­cea. Anii au trecut, iar noi, co­piii, am început să-l pri­vim pe Kiru ca pe un obiect de bucă­tărie. Nu mai pre­zenta un interes atât de mare pentru noi. Ni se pă­rea normal să ciripească şi să salte. Ba, uneori, eram chiar fu­rioşi că făcea prea multă gălăgie şi prea multă mizerie. Numai dragul de tata îi mai dăruia aceeaşi căldu­ră şi dra­goste.

Într-o seară, ta­ta s-a dus la Dum­nezeu, şi în­­­tunericul s-a po­go­rât asu­pra familiei noas­tre… Zile şi săp­­­tă­mâni în­tregi, Kiru a stat sin­gur şi trist. Cum auzea uşa bucă­tăriei, sco­tea un tril sfâşietor, în spe­ranţa că va auzi vo­cea aceea priete­noasă şi caldă. Dar a primit în schimb indi­ferenţă şi ră­cea­lă. După câteva luni de frig şi pustiu, de tristeţe şi sin­gurătate, Kiru a plecat, și el, la tata. L-am îngropat la cimitir, în zăpadă, pentru a fi mai aproape de el. Era prin preaj­ma Crăciu­nului…

Casa devenise şi mai pus­tie, şi mai în­tunecată. Am plâns mult, re­a­lizând ce pre­zenţă plină de dra­gos­te ne­con­di­ţionată a fost plă­pân­­dul şi mi­nu­natul nostru Kiru. Şi acum, după 24 de ani, îi aud tri­lurile dulci şi ne­mai­­po­menite. Le-am luat şi eu co­pii­lor mei doi ca­nari galbeni şi jucăuşi, pe care îi ţinem în bucătărie. Mă uit la ei cu drag, le vorbesc şi-mi pare atât de rău că n-am ştiut să-i ofer Ki­rului nos­tru dragostea şi prietenia de care avea atâta nevoie…

ELENA U.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian