Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Practici spirituale exotice – Misterele dervișilor rotitori

Povestea începe cu marele poet Rumi

Foto: Shutterstock – 3

Pentru a înțelege istoria neobișnuiților dansatori arabi, îmbrăcați în fuste albe și lungi, care se rotesc într-un dans hipnotic de parcă ar zbura pe deasupra pământului, trebuie să călătorim departe cu mintea. Povestea lor începe acum circa 700 de ani, cu un anu­me Jalal ad-Din Muhammad Rumi, om de ști­ință, dar și unul din cei mai cunoscuți poeți mistici per­sani. Autor a nu­me­roase poeme scrise în per­sa­nă, dar și în turcă, arabă și greacă, el a fost supra­numit „prințul poeților sufi” și, în mod oarecum surprinzător, este „cel mai bine vândut poet” din Statele Unite ale A­me­ricii.

O filozofie aparte

Rumi a fost unul din­tre reprezentanții de frunte ai sufis­mu­lui, un curent al misti­cii musul­mane apărut în secolul al 8-lea, care are la bază apropierea față de Dum­ne­zeu prin cunoaștere mistică, iubire și asceză. Adepții sufismului, organizați în confrerii cu mi­lioane de membri răspândite pe întregul mapa­mond, având fiecare o vestimentație distinctivă și propriile ri­tualuri, cred în iubirea reciprocă dintre divinitate și oameni, resping ideea potrivit căreia Dumnezeu e inaccesibil și pedepsitor, și nu cred că avem nevoie de intermediari pentru a ne apropia de El. În cadrul sufismului, Rumi a ocupat un rol de frunte, prin învățăturile sale transmise în formă po­etică. Ver­su­rile sale vorbesc mai ales despre iubirea care pă­trun­de lumea întreagă și care ne ghidează, aju­tându-ne să găsim calea către Dumnezeu: „Ce simte îndrăgostitul nu simte orișicine./Iubirea-i astro­la­bul misterelor divine”.

Dar cum s-a ajuns de la Rumi la dervișii rotitori?

Ei bine, Rumi credea cu tărie că muzica, poezia și dansul sunt, toate, căi importante de a ajunge la Dumnezeu. În viziunea sa, muzica îi ajută pe credincioși să-și concentreze întreaga ființă asupra divinității și să facă asta cu atâta intensitate, încât sufletul lor să fie risipit și apoi reînviat. Aces­te idei au fost cele care au făcut ca practica dervișilor ro­titori să capete o formă rituală. Ele au stat, totodată, la baza așa-numitului Ordin Mevlevi, creat de adepții lui Rumi, în 1273, după moartea poe­tului, petrecută în orașul turc Konya. Membrii Ordinului Mev­levi, cunoscuți drept derviși rotitori, practică o formă de dans acompaniat de muzică religioasă, cunoscută sub numele de sema.

Fiecare gest făcut de derviși în timpul dansului are o semnificație anume

Sema, ceremonia care implică rotirea dervișilor, reprezintă de fapt o formă de meditație și călătorie mistică, în cadrul căreia dervișii cresc spiritual, prin iubire. Rotindu-se asemenea planetelor din sistemul solar, în jurul unui maestru, singurul dansator ce se rotește în jurul axei sale, ei caută să-și anuleze eul interior și dorințele personale, să găsească adevărul, dizolvând mintea întru iubire, și să ajungă în final la „Cel Perfect”.

Dervișii rotitori poartă pe cap fesuri înalte, de culoare maro, haine albe și largi și o manta neagră, pe care o lasă pe jos, înainte de a dansa, semn că se despart cu totul de sine, pentru a renaște spiritual pe calea adevărului. Pentru început, își țin brațele încrucișate la piept, gest care simbolizează că Dum­­nezeu e Unul. Apoi încep să se rotească, ți­nân­du-și mâna dreaptă în sus, spre cer, căutând bine­cuvântarea divini­tății, în vreme ce mâna stângă e îndreptată în jos, spre pă­mânt, semn de împărtășire a iubirii primite în dar de la Dum­nezeu. Rotindu-se de la dreapta la stânga, ei în­văluie simbolic în­treaga omenire în dra­goste divină. Pornită încet, roti­rea devine apoi atât de rapidă, încât dansatorii par să se desprindă de pământ, plutind pe deasupra lui. Dansul creează o stare de transă, o călătorie spre Dumnezeu, la capătul căreia practicanții le ara­tă și altora calea.

Însușiri supraomenești

Dervișii au fost adesea descriși ca având puteri supra­naturale, și creditați cu capacitatea de a înfăp­tui miracole. Printre numele sub care sunt cunoscuți se numără și cel de fachir, și este asociat cu practica hipnotizării șerpilor (în acest scop fiind folosite, adesea, chiar și extrem de veninoasele cobre) cu ajutorul unui instrument muzical, numit pungi. Der­viși capabili de lucruri ieșite din comun se gă­sesc și mult mai aproape de noi, de pildă, în Koso­vo. Aici există un ordin sufit ai cărui membri își străpung obrazul cu un instrument metalic ascuțit, fără a simți vreo durere. „Este o senzație bună. Ne simțim mai puternici din punct de vedere spiritual. Nu simțim durere și puteți vedea că pe obrazul nostru nu e decât un pic de sânge”, afirmă prac­ticanții ritualului. „Facem asta pe deplin conștienți încă din vremea otomanilor. Pur și simplu, nu simțim durere”.

CĂLUGĂRII SHAOLIN

„Shaolin” este numele unui ordin monastic din China și al membrilor săi, dar și al primei mânăstiri care a dat naștere unui adevărat fenomen spiritual. Aflată în munții Songshan, din inima Chinei, mânăstirea a devenit celebră nu doar pentru stilul de luptă dezvoltat între zidurile sale, ci și pentru că aici s-a născut Budismul Chan (termen care poate fi tradus prin „intuiție” sau „meditație”), precur­so­rul mai cunoscutului Budism Zen. Budismul Chan a fost inițiat de călugărul indian Bodhidharma, care în anul 520 a călătorit în China, unde a adus ceaiul și principalele idei ale sectei sale, potrivit cărora la ilu­minare se poate ajunge și numai prin meditație, venerarea unei divinități nefiind necesară. Potrivit le­gendei, tot Bodhidharma a sosit la Mânăstirea Shaolin, unde a pus bazele celebrelor arte marțiale. Dar de ce a dorit să-i învețe pe călugări să lupte? S-au încercat diferite explicații: fie călugării se aflau în pericol și trebuiau învățați să se apere, fie aveau o condiție fizică atât de proastă, încât le-ar fi fost greu să se mențină mult timp în poziția impusă de meditațiile îndelungate ori poate că Bodhidhar­ma a considerat că în China, fiind mai frig ca în In­dia, o formă mai indicată de meditație ar fi cea prin mișcare. În orice caz, exercițiile fizice erau, între altele, menite și să întărească echilibrul interior.

Tehnicile de luptă învățate de la Bodhidharma au fost perfecționate neîncetat, astfel încât, în vremea dinastiei Tang (618 – 907), călugării shaolin slujeau uneori și pe post de instrumente politice. O ste­lă din anul 726 istorisește, de pildă, că 13 călu­gări shaolin au fost trimiși să sprijine dinastia, care se afla în mare dificultate.

Mânăstirea Shaolin a avut la un moment dat o armată de 2.500 de călugări

Între 1368 și 1644, Mânăstirea Shaolin și artele sale marțiale au cunoscut momente de vârf. Armata așe­zământului monastic număra circa 2.500 de oa­meni și stilul de luptă a fost mult rafinat, ajun­gân­du-se la nenumărate variante. Faima i-a adus însă mânăstirii și dușmani de temut, iar așezământul a fost, în repetate ori, supus unor distrugeri masive. Una dintre ele s-a petrecut în anul 1928, când au fost pierdute și multe dintre scrierile templului.

Cum s-au răspândit tainele shaolin în lumea întreagă

În 1966, când a avut loc „Revoluța Culturală” din China, comuniștii i-au alungat pe călugări din Mânăstirea Shaolin, printre ruine rămânând puțini dintre ei. În 1982, mânăstirea a cunoscut însă o no­uă popularitate, grație cunoscutului film „Templul Shaolin”, care a făcut valuri în Occident. N-a trecut mult și așezământul monastic a devenit un impor­tant punct de atracție turistică și a cunoscut o nouă înflorire. Între timp, mulți dintre călugării shaolin care fuseseră alungați în 1966, plecaseră în lumea largă, creând noi centre, în care se practică renu­mitele arte marțiale.

Instrucția e dură și poate începe de timpuriu

Unii călugări shaolin intră la mânăstire încă de la vârsta fragedă de trei ani, iar instrucția e dură, presupunând, pe lângă studierea Budismului Chan, atât antrenamente mentale, cât și antrenamente fi­zice extreme. Prin meditație și exerciții de res­pi­ra­ție, călugării sunt învățați să-și controleze energia vi­tală chi, să-și îndepărteze stresul fizic, mental și emo­țional, rămânând calmi în mai orice împre­ju­rare, dar și să-și controleze durerea, îndepărtându-și mintea de sursa acesteia. Din punct de vedere al antrenamentelor fizice, ei practică tehnici centrate în special pe echi­li­bru, putere, re­zis­ten­ță și auto­apă­rare. E­xer­ci­țiile încep de re­gulă la 5.35 di­mi­neața și durează o oră. O nouă se­siune de antre­na­ment înce­pe pe la ora 14.00 și du­rează trei ore în­tregi, fiind ur­ma­tă de alte două ore de an­trenament seara, chiar înainte de culcare.

Călugării shaolin au adevărate superputeri

Călugării shaolin sunt convinși că puterea le vine, de fapt, din minte, și că, dacă o stăpânesc pe aceasta, nu există limită în ceea ce pot face cu trupul. Și, într-adevăr, exact aceasta este impresia pe care o lasă prin demonstrațiile lor. Ei sunt capabili să spargă dintr-o singură lovitură mai multe cărămizi suprapuse. Unii își antrenează corpul, astfel încât să poată rezista la contactul cu obiecte extrem de ascuțite. Într-o filmare postată pe internet, un călugăr poate fi văzut aruncând un ac printr-o panou de sticlă și spărgând un balon aflat de cealaltă parte, dar nu și sticla, care nu se alege cu nicio pagubă, în afară de o minusculă gaură. Că­lugării shaolin sunt renumiți și pentru faptul că-și pot regla singuri temperatura corporală. Pentru a-și demonstra măiestria, unii dintre ei se înfășoară în cerceafuri ude, pe care le usucă rapid, folosindu-se doar de tehnici speciale de meditație și respirație.

ȘAMANII ȘI VRACII

Înainte ca pe lume să apară diversele religii, așa cum le cunoaștem astăzi, micile așezări umane se ba­zau pe șamani sau vraci, pentru a rezolva pro­ble­mele de ordin spiritual ale oamenilor, dar și pentru cele de sănătate. Șamanii erau, totodată, păstrători ai tradiției, pe care o transmiteau cântând sau spu­nând de exemplu povești despre originea tribului. În unele culturi, ei îndeplineau și o funcție politică, oferindu-și sfatul în conducerea comunității, ori decideau în chestiuni vitale pentru soarta tribului, cum ar fi cele legate de migrația acestuia dintr-o zonă în alta. În mod tradițional, în seama șamanilor au fost puse și alte abilități, precum cea de a citi viitorul, folosind diferite metode, precum cititul în oase sau rune. Dar aceste însușiri se datorau, într-o mare măsură, și cunoștințelor lor. Aflați într-o ar­mo­nie profundă cu natura, ei cunoșteau, de exem­plu, proprietățile plantelor și știau să le folosească în scopuri multiple. Adeseori, ei utilizau plante psihotrope, pentru a-și induce o transă extatică. În această stare, ei puteau călători în diferitele planuri ale existenței, luptau cu spiritele rele, ghidau su­fle­tele celor morți sau închegau legături cu spirite pu­ternice, capabile să-i îi ajute în misiunile lor neo­biș­nuite, dincolo de granițele lumii vizibile. Tre­bu­ie precizat că deși fenomenul șamanismului a fost asociat, în trecut, aproape exclusiv cu zona Siberiei Centrale, studiile religioase și de etnologie au scos la iveală că el a fost în realitate prezent din cele mai vechi timpuri, în sisteme de credințe de pe mai toate continentele lumii.

Principalele sarcini ale șamanilor erau să vindece bolnavii și să ghideze sufletele celor morți

Șamanii aveau de jucat, în special, două roluri de o mare importanță. Primul era acela de a escorta sufletele celor morți în viața de apoi, până la porțile locurilor de odihnă, astfel încât să-i poată păzi de eventualele pericole ivite în cale. A doua sarcină avea de-a face cu vindecarea persoanelor bolnave. În multe cazuri, bolnavilor le erau administrate remedii pe bază de plante. Dat fiind însă că, potrivit credințelor șamanice, boala putea fi cauzată de distrugerea sufletească de către cel rău, șamanul trebuia uneori să intervină și în acest plan subtil. El avea rolul de a înlătura spiritul rău care-l chinuia pe bolnav sau de a găsi sufletul rătăcit în lumea de dincolo și a-l readuce bolnavului, ocolind cu dibă­cie, în decursul acestui periplu, spiritele nefavo­ra­bile care i-ar fi putut sta în cale.

Inițierea șamanică poate dura ani întregi

Indiferent dacă și-au moștenit puterile sau acestea au sosit ca un dar venit din cer, șa­ma­nii trebuie să treacă cu bine de o inițiere lungă și dificilă, care presupune o schemă tradi­țio­nală de suferință, moarte și înviere. Într-o pri­mă etapă, neofitul șaman e silit să se retragă dintre oameni, izolându-se complet, astfel încât identitatea lui să treacă printr-o schim­bare de-a dreptul dramatică. Dar asta nu e totul. Neofitul nu numai că e izolat, dar e și supus (sau făcut să creadă că este supus, cu aju­torul unor substanțe psihotrope) unor chi­nuri cumplite, precum arderea, tăierea sau înfo­me­tarea. Filozofia din spatele acestor practici e aceea că, pentru a putea vindeca, orice șaman trebuie mai întâi să înțeleagă el însuși boala și suferința.

Neofitul trebuie să treacă însă și printr-o ex­pe­riență aproape de moarte, care-i permite să pă­trun­dă „între lumi”, unde întâlnește spiritele morților și alte creaturi supranaturale. Odată depășită cu bine și această teribilă probă, neofitul parcurge ultima mare etapă a inițierii: cea a recreării și a revenirii sale la viață. Uneori, la ca­pătul acestui complet proces inițiatic, șamanul ajunge să se identifice cu un spirit sau cu un animal anume, despre care crede că îi împrumută din pu­te­rile sale.

Traista șamanilor

Atunci când este nevoie de el, șamanul acționează în­tr-o stare de extaz, pe care și-o poate induce, de pildă, dan­sând, lovind toba sau folo­sindu-se de efectul substan­țe­lor psihotrope. În traista unui șaman care trăia acum circa 1000 de ani în Bolivia, cercetătorii au depistat, de pildă, urmele mai multor plante psihotrope. „Este vorba de o traistă folosită la ritualuri, care con­ți­nea atât harmină, cât și dimetiltriptamină, cele do­uă ingrediente primare ale ayahuasca (o băutură psi­hedelică pe bază de plante)”, au arătat arheo­logii care au făcut descoperirea. Altă substanță detectată a fost cocaina. Pe lângă urmele de plante, cercetătorii au găsit și numeroase accesorii folosite la consumul substanțelor psihotrope. Printre ele s-au numărat de exemplu niște tăblițe de lemn, folosite pentru a toca mărunt plantele psihotrope, și un tub, folosit pentru a le fuma. Odată afundat în transă, șamanul intră în contact cu lumea supra­na­turală, unde are diverse legături (sau „pile”, cum le-am spune noi), cu spirite puternice și influente, care-l pot ajuta să învingă alte spirite, defavorabile lui, sau care îi oferă îndrumare pentru a executa cu succes misiunea care-i stă înainte.

Șamanii din zilele noastre

În lumea noastră globalizată, nu prea mai e loc de șamani. Șamanii autentici mai există doar în­tr-un număr foarte mic, nemaiputând fi găsiți în ge­neral decât în zonele cele mai izolate ale lumii (America de Sud și Siberia), unde comunitățile din care fac parte încă le mai apreciază puterile și sunt hotărâte să ducă tradițiile mai departe. Adeseori, șamanismul continuă într-o formă per­vertită. În America de Sud, de exem­­plu, se organizează mai nou întregi trasee turistice, de-a lungul cărora călătorii întâlnesc fel de fel de personaje exotice, care le oferă plan­te halucinogene, pentru a putea trăi o „autentică” experiență șamanică, ris­cantă, adesea, prin urmările ei. Cum șamanismul este astăzi la mare modă în Occident, se găsesc de ase­menea la tot pasul cursuri costisi­toa­re de șamanism, se fac lecții ori de­monstrații de mers pe tăciuni a­prinși sau se vând pe bani grei obiec­te spe­cifice unor ceremonii tradi­țio­nale șa­manice.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian