CRISTINA BĂLAN (Câștigătoare, în anul 2015, a trofeului muzical „Vocea României”): „Ce aștept de la Moș Crăciun? Niște oglinzi în care să ne vedem sufletul”

A fi artist este o meserie!

– Cristina, mare bucurie să te revedem pe scena Vocea României, în spectacolul aniversar de pe 1 Decembrie! Ţi-am dus dorul, iar tu, îm­pre­ună cu colegii de scenă, ne-aţi răsplătit aştep­tarea cu un show de zile mari. Cum a fost pentru tine?

– Spectacolul acesta aniversar Vocea României a venit pentru mine ca un dar, o adevărată elibe­rare, pentru că nu prea am cântat în anul acesta pandemic. Poate chiar s-a simţit că aveam vocea uşor ruginită, în comparaţie cu alţi invitaţi ai serii, care sunt „mai cântaţi”, ca să spun aşa. Au con­tracte în cluburi sau merg la evenimente, atât cât s-a putut, în 2020. Eu anul acesta am cântat mai degrabă în casă, dau ore de canto câtorva copii, dar nu se compară cu scena, cu a cânta alături de trupă, cu sonorizare… Una peste alta, am resimţit pauza aceasta, dar cred că telespectatorii mi-au perceput mai degrabă emoţiile, ele fiind la cele mai înalte cote. În alte condiţii, poate că m-aş fi oprit aici cu destăinuirile, cu „datul din casă” în ceea ce pri­veşte activitatea nevăzută a artiştilor, dar anul aces­ta am auzit cele mai nedrepte răutăţi la adresa noastră, şi tocmai de aceea, vreau să-mi spun gân­durile deschis. S-a spus, de pildă, că nu muncim deloc, că stăm cu mâna întinsă, ca nişte indivizi ne­fo­lositori societăţii. Pentru că oamenii văd doar rezultatul frumos al muncii noastre, spectacolul, unii dintre ei uită, nu se mai gândesc cât ne ia nouă să ajungem acolo. Câte nopţi nedormite, câte sce­ne îngheţate de frig, câte răni pe corzile vocale, câte drumuri. Să ajungi azi la Oradea, şi mâine la Cons­tanţa, pentru a da un concert, este un efort enorm. Oare cei care ne contestă drepturile chiar îşi imaginează că noi muncim doar când cântăm pe scenă, machiaţi şi aranjaţi? Chiar nu-şi ima­ginează că repetăm, compunem, studiem, onorăm interviuri, emisiuni, zâmbim – şi când ne doare, ne consumăm psihic şi fizic enorm? Oameni buni, arta este o muncă, o meserie! Mă doare sufletul când văd comentariile de pe internet la adresa artiştilor, când ştiu cât de mult muncesc eu însămi, de douăzeci de ani. Nu ştiu de ce s-a ajuns la aceste prejudecăți. Probabil şi pentru că o parte din industria muzicală – cea de tip „fast-food”, cum o numesc eu – a dus la această imagine. Poate că insistând să se promoveze masiv vedete apărute peste noapte, se strică percepţia despre ceea ce înseamnă cu adevărat un artist, modelul pe care-l reprezintă, valorile pe care le promovează…

„Prioritatea noastră absolută sunt Toma și Matei”

– Acum, că ai „dat din casă”, să vedem ce se mai întâmplă în viața ta. Cum ți-ai croit drum prin 2020? Ai doi copii, spectacole n-ai avut, soțul tău îți este impresar personal, cum v-ați descurcat?

– Greu. Foarte greu ! Câştigurile noastre anul acesta au fost infime. Dar noi suntem adaptaţi la renunţări şi sacrificii, ceea ce ne face mai rezistenţi la schimbările aduse de pande­mie. Problema noastră principală sunt copiii. Având doi copii gemeni cu Sindrom Down, mer­gem la o mulţime de ore de terapie, iar în restul tim­pului trebuie efectiv să-i supraveghem non stop. Chiar şi când se joacă singuri, și sunt extrem de cuminți, tot este obligatoriu să fie unul dintre noi în preajma lor. Am primit în ultima vreme acu­ze că ne-ar merge mai bine dacă Gabi, soţul meu, care se ocupă de tot ceea ce înseamnă cariera mea muzicală, s-ar mai angaja şi în altă parte. O spun răspicat: a îngriji doi copii cu nevoi speciale nu este ceva ce se poate face de un singur om. E non stop! Pentru ca eu să pot cânta, soţul meu trebuie să stea cu copiii, în timp ce se ocupă şi de amă­nuntele carierei mele sau de alte chestiuni legate de manageriat artistic. Eu nu refuz niciun concert, cu excepţia sindrofiilor şi a cumetriilor, care nu sunt în plaja mea de activitate. A avea grijă de doi gemeni, care au început să meargă abia de la doi ani, să vorbească de la cinci, este muncă de cel puţin doi oameni, dacă nu mai mult. Dragostea pentru Toma şi Ma­tei este prio­ritatea vieții noas­tre. Fizic, psihic, e­mo­ţional, efor­tul pe care-l fa­cem pentru ca a­ceste suflete mi­nu­nate să creas­că, să se dezvolte, să-şi găsească la ma­turitate locul în societate este U-RI-AŞ! Ne-am luptat în pieţe, la Gu­vern, cu mi­niş­tri, pentru drep­turile copiilor cu dizabilităţi. Am reuşit să obţinem multe lucruri, să modificăm or­do­nanţe absurde, pentru altele încă luptăm. Îmi pare tare rău că trebuie spuse lucrurile acestea, dar aici s-a ajuns. Indi­ferența face ra­vagii în România. Nimănui nu-i pa­să de celălalt. Da­că ţii la un om, îl întrebi cum se simte. Chiar dacă nu-l poţi ajuta într-un mod spe­cial, ține-i partea, arată că-ți pasă de el. Nu-l lăsa să se simtă singur. Afecțiunea nu costă bani.

– Cristina dragă, în momentul acesta, al dialogului nostru, e seară. Înainte de culcare, le citești lui Toma şi Matei povești?

– Le-am citit multă vreme povești, dar de curând am descoperit o comoară: poveşti citite și interpretate de actori, foarte asemănătoare cu ceea ce ascultam noi când eram mici, pe discuri de vinil. Sunt grozave basmele acestea şi pentru că vin însoţite de sunete de fundal, păsărele, tot felul de amănunte legate de natură. Momentul acesta din seară, când le stingem lumina, îi acoperim cu sărutări şi dăm drumul poveştilor, este una din clipele lor cele mai fericite. Ce le mai place co­pii­lor? Desenează, fac tot felul de sporturi, cu o im­presionantă agilitate, s-ar bălăci în apă toată ziua, joacă fotbal, ajută la treburile din curte, strâng frunzele. Le place absolut orice activitate făcută împreună cu noi, părinţii, musai cu noi, ca să fie bucuria maximă! Dar dacă este ceva după care sunt înnebuniţi, aceea e ţopăiala, pur şi simplu. Tumbele, datul în hamac, dar şi săritul de pe dulap pe canapea. Nu mă tem. Sunt precauţi, am mare încredere în ei.

Cu lanterna, sub plapumă

– Seamănă, oare, copilăria ta cu a lor?

– Eu eram fata cărţilor. Nu aveam prea mari libertăţi când eram copil, tata era destul de sever şi de în­cli­nat către cultură şi educaţie. Aşa cum le aleg eu acum „cu penseta” cele trei­zeci de minute de de­sene animate zil­nice, la fel de strict era şi tata. Cred că eram deja adoles­cen­tă, când am în­ceput să am voie să mă uit la câte un se­rial din acela ino­cent. Dar cărţile…, ei bine acolo era lu­mea mea. „Le­gen­dele Olimpului”, bas­me, povești, ro­mane, toate acestea mi-au creat un uni­vers în care eram cea mai fericită fi­inţă. Am fost genul de copil care, şi du­pă ce i se stingea lumina, tot mai citea sub plapumă, cu lan­terna. Imaginaţia mea s-a dezvoltat enorm în anii copilăriei, iar beneficiile ei s-au văzut, în muzica mea, în felul în care îmi cons­truiesc azi universul vieţii. Cărţile m-au ajutat me­reu să văd frumuseţea lucrurilor: dacă gă­sesc o piatră deosebită, lucioasă, o iau, o pictez şi fac un talisman din ea. O mobilă veche nu va fi niciodată aruncată, ci şlefuită şi restaurată cu mare migală. O vorbă nu va fi rostită fără să o gândesc bine înainte, ca să nu rănesc. Poate că e greu să trăieşti azi aşa, dar eu îmi asum acest efort, simt că merită.

Dansul iubirii

– Știm, din interviurile publicate în revistă, că ai norocul unui mariaj fericit. Mai reziști? Mun­ca, nevoile financiare, creşterea copiilor, obo­seala pot eroda şi cele mai trainice poveşti de iubire…

– Da, Bogdana, iubirea noastră rezistă. Vorbim, ne luăm în braţe, încă ne ţinem de mână în lume. Nu văd cum ar putea funcţiona altfel o poveste de dragoste. Și asta, fără să-mi reprim libertatea. Am momente în care îmi doresc singurătate absolută şi am marele noroc să o primesc. Simt că trebuie să fiu puţin doar cu mine, să apuc să pun întrebări sufletului meu, iar Gabi, soțul meu, înţelege această dorință. Apoi reintru în viaţa de cuplu şi de familie mai împăcată, mai liberă. Dar pericolul erodării iubirii despre care vorbești e real. Uneori, uităm să ne rostim afecțiu­nea, ceea ce e destul de grav. Mi se mai întâmplă şi mie să treacă zile, poate chiar o săptămână, fără să-i spun soţului meu că-l iubesc, şi-mi pare foarte rău când realizez asta. El este mult mai atent, îşi declară mult mai des sentimentele, îmi dă permanent sentimentul că sunt cea mai importantă făptură din viața lui. Ai să râzi, dar dacă ar fi să ne luăm după astre sau după firi, noi nu am fi potriviţi unul pentru celălalt. Gabi e mai taciturn, introvertit, pe când eu sunt expansivă, deschisă. Eu, solară, el, selenar. Am „muncit” amândoi ca să ajungem pe un tărâm comun, și dacă am reușit, este și pen­tru că idealurile noastre au fost co­mune. Percepţiile noastre despre viaţă, despre iubire, despre frumos, despre umanitate, despre familie, despre respect, sunt identice. Iar eu cred că acestea sunt lucrurile cu adevărat importante, pe care doi oameni le împart în viaţă. Un cuplu este permanent prins într-un dans, în care unul îl conduce pe celălalt şi invers, unul se opreşte, celălalt îl trage după sine, o piruetă, o arcuire pe spate, o îmbrăţişare, o depărtare scurtă şi iar un tandem. Muzica de pe fundalul acestui dans e în­tr-o permanentă schimbare, ea dă ritmul, îl alter­nea­ză între vals şi rock, între fineţe şi zbu­cium, între lent şi sacadat. Iubirea este o evoluţie con­tinuă, o construcţie infinită, la care nu trebuie renunţat ni­ciodată. Secretul? Secretul este să po­trivești pașii dansului.

Turta dulce

– Crăciunul bate la uşă. Ai ajutor la făcut cozonacii şi turta dulce?

– Marele ajutor e bărbatul meu, dar copiii au şi ei locul lor în bucătărie, atunci când gătim. Nu e mare lucru să le oferi un colţişor unde să plă­mă­dească puţin aluat sau să aleagă boabele de grâu pentru încolţit. Suntem vegetarieni, şi foarte atenţi la ingredientele pe care le folosim în alimentaţie. Dar turta dulce se poate face și cu zahăr de cocos şi făină integrală. Aşadar, la atac! O punem în meniu lângă sarmalele cu legume, iahnia de fasole fără ciolan, salata de boeuf fără… boeuf. Ha! Ha! Apoi ne luăm toţi patru chitarele şi cântăm co­linde, facem hore îmbrăţişate şi îl aşteptăm pe Moşul, ştiind că am fost cât de cuminţi am putut.

– Speranţe pentru tine şi omenire în 2021?

– Am ajuns într-un punct în care avem nevoie să reluăm legătura cu sufletul, să-l ascultăm, să avem grijă de el. Ne-am concentrat foarte mult pe as­pectele materiale, ne umplem mintea cu infor­maţii, însă sufletul este adesea ignorat. Nu e de mirare că ne simţim goi pe dinăuntru, oricâte bu­nuri şi activităţi am avea. Suntem într-o pe­rioadă de cumpănă în evo­luţia omenirii, o perioadă în care ade­văratul „eu” trebuie de­mascat, scos la lumină, în ciuda măş­tilor care ne ascund chi­purile. Sau poate tocmai de aceea… Aşadar, poa­te că oglinzi ar tre­bui să ne aducă Moş Crăciun. Niște o­glinzi minunate în care să ne putem vedea su­fle­tul.