Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Păr. arh. ANDREI COROIAN (Catedrala Episcopală din Deva): „Ce îmi doresc de Crăciun? Să am lacrimi de bucurie pentru toate câte Le-a făcut Dumnezeu pentru noi!”

Cu pași grei, prinși în grelele încercări la care suntem supuși, am ajuns și la sfânta Săr­bătoare a Crăciunului. Ni-l trimite Dumnezeu în fiecare an, dar parcă acum, mai mult ca niciodată, el este chemat să aline, să ajute, să spri­jine. Nu am avut nicio­dată nevoie mai mult unii de alții, niciodată nu ne-am gân­dit ce mare lucru e să ne pu­tem strânge în brațe, să fim în mijlocul familiei și să fim sănătoși. Și, mai presus de orice, să ne iubim. Pan­demia a șters tot sclipiciul cu care înveșmântăm Nașterea lui Hristos, ajutându-ne să regă­sim sărbătoarea cea curată și adevărată. Veacuri de-a rân­dul neamul nostru așa a prăz­nuit Crăciunul, cu bucate simple, dar cu belșug de bu­curie și drag. Și, pentru că icoana vechiului Crăciun ro­mânesc a fost cel mai bine păstrată în sate, l-am rugat pe prietenul mult iubit al re­vis­tei noastre, părintele arhi­man­drit Andrei Coroian, de la Catedrala Episcopală din Deva, să coboare în zăpezile amintirilor, troienite în anii copilăriei, când umbla la colindat pe ulițele din Huta, o așezare străveche din Țara Lăpușului.

„Plutea peste tot satul un fior de sfințenie”

– Părinte Andrei Coroian, pentru noi, toți, Cră­ciunul este o sărbătoare plină de amintiri din anii copilăriei. Oare sfinției voastre ce imagini vi se perindă prin fața ochilor?

Munții Lăpușului

– Văd zăpezi nesfârșite… Mergeam prin zăpezi șase luni de zile, de prin noiembrie până prin apri­lie, și era o frumusețe de neimaginat. Îmi amintesc nopțile… La noi în sat nu era curent și, dacă era ger, zăpada sclipea cu milioane de stele, ca cele de pe cer. Vedeai ca ziua. Satul nostru e la 800 de metri altitudine. Am crescut prin zăpezi mari până-n brâu, în care noi, copiii, ne înfundam până-n gât. Și era foarte frumos, mai ales de sărbători! Din fericire pentru mine și generația mea, Crăciunul a însemnat cu adevărat Nașterea Domnului. M-am născut în Huta, un sat de oameni foarte credincioși (cred că acesta e primul și cel mai important lucru) în care Crăciunul era cu adevărat o sărbătoare duhovni­cească. Sigur, erau și celelalte bucurii, mai lumești: mâncărurile și toate câte țin de partea materială a sărbătorii, dar, în primul rând, era o sărbătoare religioasă, pe care am trăit-o cu mare fior. Exact cum o descrie Sfântul Ioan Damaschin, când spune că Întruparea Logosului este cel mai important eve­niment din istoria omenirii, care împarte lumea în două, înainte și după Hristos. Așa am trăit-o, și eu, ca pe un eveniment extraordinar.

– S-au scurs ani destui, din vremea copilăriei sfinției voastre. Ce-a rămas încrustat, până astăzi, în amintiri?

– Plutea peste tot o înfiorare sufletească, un fior, un fior de sfințenie. Satul nostru era ca o familie. Eram doar trei sute de suflete, în aproape 60 de case, risipite pe munte, cam la o ju­mătate de kilometru una de alta. La noi nu se încuiau uşile nicio­dată. Pe atunci, parcă toți oa­menii îşi arătau bunătatea… Se spune că rugăciunea e icoana sufletului, pentru că în timpul rugăciunii sufletul se vede ca într-o oglindă. Şi atunci, de Cră­ciun, se vedea fiecare cu bună­tatea lui, cu modestia lui, cu tă­cerea și înţelepciunea lui. Oa­me­nii erau tăcuţi, înţelepţi, îi priveam cu respect, aveam ce învăţa de la ei. Atunci, dacă era cineva cu cinci sau chiar trei ani mai în vârstă ca tine, îi ziceai „dumneata”, nu se pomenea să îi spui „tu”, să nu se respecte ierarhia de vârstă. Şi la biserică, bătrânii aveau locurile din faţă, se aşe­zau după vârstă. De aceea, la noi, în Lăpuș, Crăciu­nul aducea o veselie frumoasă, stăpânită. Starea asta de har, de bucurie, o simţeam în tot satul. Erau toate casele deschise până du­pă Bobotează, şi mân­carea era așezată pe ma­să. Ori­cine venea era cinstit. Și mama ținea masa întin­să, plină cu bunătăți. Nu se făcea diferenţă, cum se face acum, că te duci doar la prieteni. Noi mer­geam la toţi, de la mic la mare, eram ca o societate a evangheliei, cu biserica în centru. Și îmi aduc aminte că de abia aş­tep­tam să vină ziua de Cră­ciun, ca să mergem la biserică, unde era ceva deosebit, liturghia și co­lindele. Re­pertoriul era foarte bogat, se cântau zeci de colinde frumoa­se. Cel mai impresionant era la sfârşitul slujbei, când colinda toată biserica. Cântam o colindă tra­dițională de la noi – „De la răsărit răsare”. Nu pot să descriu în cuvinte ce simțeam, ce înălțare trăiam, când auzeam 600 de glasuri colin­dând. Marile bucurii de Crăciun eu le-am trăit în biserică. Aveam o bucurie duhovnicească adevărată, nu era un entu­ziasm exuberant de copil. Cred că şi datorită vieţii noastre eram așa, mai smeriți. Traiul în vârful mun­telui era greu, mergeam pe jos cinci kilometri până la şcoală, zece până în comună. Du­ceam mâncare în spate… Cumpărai făină de grâu, de porumb, o dată, toamna, şi până primăvara nu mai ieşeai din sat, că urmau patru-cinci luni de ză­padă. Poate că și de aceea și aveam atâta bucurie duhovnicească de Crăciun și poate că de aceea la noi sărbătorile se trăiau profund, aș zice că aproape dramatic. Eram izolați. Departe de lume și aproape de Dumnezeu.

Colindele lelii Dochia

– Umblați și dumneavoastră cu colindul?

Sat în iarnă

– Cum nu! De cum se lăsa postul, timp de 40 de zile, noi, copiii, ne întâlneam să facem repetiții pen­tru colinzi aproape în fiecare seară. Lelea Dochia, o femeie din sat, avea caiete vechi, cu cântece de demult, ne adunam la ea, colindam și-apoi repetam la piesa cu irozii, pe care tot ea o avea scrisă de mână, din moși-strămoși. Prin satele din Ardeal, pe lângă colindători, erau și cei care mergeau cu Steaua și cu Irozii, o piesă religioasă foarte fru­moasă, formată din zece persoane: Irod, cei trei crai, cei trei magi, îngerul și călugărul, care în piesă era reprezentantul preoției, al Legii Vechi. Noi, copiii, mergeam și o jucam din casă în casă, iar a doua zi de Crăciun, după Sfânta Liturghie, se juca și în biserică. Piesa este de un dramatism extraordinar, ea cuprinde și colinde, dar și toată isto­ria Nașterii, cum s-a arătat steaua, cum au venit magii, cum s-au prezentat la Irod, cum Irod s-a tulburat și i-a dat ordin soldatului să decapiteze cei 14 mii de prunci, iar soldatul încearcă oarecum să-l molcomească, să cruțe copiii. Prin piesa aceasta noi trăiam, într-un mod foarte simplu, dar foarte, foarte sfânt, sărbă­toarea Crăciunului. Îmi aduc și acum aminte cum învățam Irodul la lelea Dochia, unde ne strângeam să repetăm. Și tot de la ea am învăţat și colinda pe care o cântă şi Ştefan Hruşcă – „Iisus, când era prunc micuţ”, care arată jertfa Lui, că El de fapt pen­tru jertfă s-a născut și a venit în lume. Şi o cântam cu mare duioşie şi o trăiam din tot sufle­tul. Nu știu cum să vă spun, dar pentru noi, colin­datul era ca atunci când mergeam la biserică. Îl trăiam din toată făptura noastră. Crăciunul era săr­bă­toarea bisericii pe care o trăiam cel mai intens. Asta și dato­rită faptului că pătrundeam în atmosfera colin­delor, iar în colinde este, practic, toată poves­tea duhovnicească a praznicului. Eu am înțeles târ­ziu slujbele bisericești, dar prin colinde, am pătruns toa­tă teologia Nașterii, toată semnificaţia ei, toată povestea Întrupării, și am trăit-o cu mare bucurie. Țin minte că eram încă prunc, aveam doar doi-trei ani, stăteam în pat, că eram prea mic să ies afară, dar eram foarte curios să-i văd pe colindători…

„Viflaime, Viflaime, cum de n-ai primit în tine pe Fecioara Maria?”

– În tradiția satelor noastre, colindatul era un ritual respectat cu sfințenie. Ținea de seara și până în zori de zi, transmis, ca o ștafetă, de la copii la bătrâni…

Biserică de lemn în Lăpuș

– Da! Și în Huta, la noi, colindatul era ceva sfânt! Din ajun și până în dimineața de Crăciun, tre­ceau vreo șase-șapte rânduri de colindători în sătu­cul acela mic. Nu dormea nimeni în noaptea sfântă! Totul începea în ajun, după ce apunea soarele, pe la cinci după masă, când veneau copiii mici, până-n clasa a patra; după aceea urmau cei mai mari, până la clasa a opta, apoi cei de liceu, băieți și fete. La noi în sat, băieții nu umblau niciodată împreună cu fetele, pentru că obiceiul colindatului era cu totul religios. La urmă, spre dimineață, veneau tinerii de peste 20 de ani – tot așa, bărbații cu ceata lor, femei­le cu a lor, iar bătrânii veneau ultimii, aproape când răsărea soarele. Fiecare cântau colindele lor spe­cifice, foarte frumoase, colinde evlavioase, duhov­nicești. Unele aveau în ele și ceva tragic, ca de pildă colindul specific zonei Vlăhuța Maramureșului: „Viflaime, Viflaime,/ Cum de n-ai primit în tine/ Pe Fecioara Maria/ Să nască pe Mesia?”. Astea sunt colinde la care, pur și simplu, plângeam! Când le ascultam trăiam și eu starea pe care a avut-o Maica Domnului, că n-a vrut nimeni s-o primească să-și aducă pruncul pe lume, le trăiam de parcă le ve­deam aievea în fața mea. Îl vedeam și pe tata cum plângea. Îi curgeau lacrimile, că trăia și el cu evlavie sfântă. Și nu era doar tata! Toți țăranii din satul meu aveau o evlavie adâncă.

„Țărani ca sfinții de demult”

– Vorbiți puțin despre ei…

Stână în Munții Lăpușului

– O să vă spun doar de vecinii noștri de din sus. Între ei, la mare cinste, îl am pe badea Dănilă, care făcuse temniță politică la Aiud şi Canal. L-au bătut în închisoare, la Aiud, de a ieşit cu hernie. Însă a stat aşa toată viaţa. Nu s-a operat, dar la optzeci şi ceva de ani trăgea la coasă, ca mine, la 20. Aşa om era! Badea Dănilă a fost toată viaţa prim-epitrop la biserică, un om de o dreptate şi o corectitudine extra­ordinară şi de o credinţă nestrămutată. Un om sfânt, să ştiţi, foarte evlavios. Îmi amintesc că am vorbit cu el, într-o noapte de Crăciun, multe lucruri duhovniceşti, îmi povestea cum se ruga… Şi avea o faţă curată, plină de lumină, ca părintele Cleopa, ca părintele Teofil Părăian, ca alţi mari duhovnici ai noștri. A murit în anii 90, la 88 de ani. A avut un sfârşit sfânt. A trecut la Domnul citind Biblia, avea o Biblie din 1911. Și mai era și soția lui, lelea Iri­nucă, de o bunătate şi o sfinţenie ca în Pateric. Așa au fost sătenii mei…

– Părinte Andrei, ne-aţi purtat prin adâncurile inimii sfinţiei voastre, printr-un sat parcă desprins din rai. Venind în vremurile de acum, aș vrea să vă întreb dacă vă doriți ceva anume de Crăciun…

– Vă spun drept că de ani de zile – fac 30 de ani în mânăstire, sunt duhovnic – nu mai am dorințe pentru mine. Eu trăiesc raiul pe pământ de zeci de ani. Dacă e să fiu singur în chilie, trăiesc ca în rai. De aceea, nici nu îi mai cer mai nimic Domnului, ci îi dau slavă și îi mulțumesc pentru toate câte mi le-a dat. Nu mă mai rog atât de mult pen­tru mine. Ru­gă­ciuni fac pentru oa­meni, nu pentru mi­ne. Mă rog pen­tru toată ţara asta, pen­tru toată lu­mea, ca toţi să Îl cunoască pe Dom­nul Iisus Hristos ca Mântui­tor al lumii, dar şi ca Mântuitor perso­nal. Adică să aibă o relaţie per­sonală cu El, să Îl iubească, să poată să stea trei zile cu El, ca şi cum ar sta trei secunde, să fie în stare să piardă noţiunea timpului când stau în prezenţa lui Hristos. Şi să aibă bucurii cum am avut eu în viață. Pentru asta mă rog, ca oamenii să înţeleagă că nu pot să se mântuiască singuri, că sin­gura noastră şansă de mântuire e deschiderea noas­tră spre dragostea Mântuitorului. Că El din dragoste a luat trup omenesc, a flămânzit, a sărăcit, a fost scuipat, a fost bătut, a fost răstignit, şi din dragoste pentru noi s-a dat pe Sine jertfă. Și, cum zice Sfântul Apostol Pavel, „S-a făcut pe Sine blestem”. Adică, Domnul Iisus s-a înfăşurat în bles­temul păcatului omenirii, s-a îmbrăcat în El, l-a luat asupra Sa, ca să împace întru Sine dumnezeirea cu omenirea şi aşa să aducă mântuirea.

Cu Steaua, pe ulița satului

Dacă vă amintiți, el le vorbește apostolilor des­pre lucrarea sa, în pilda lucrătorilor răi ai viei. În ea, Mântuitorul ne spune cum Dumne­zeu a sădit o vie, (care e biserica Ve­chiului şi a Noului Testament), a an­gajat lucrători care să aibă grijă de ea, şi de trei ori și-a trimis repre­zentanții, adică oameni sfinţi, ca să ceară roade­le viei. Iar lucrătorii l-au bătut pe primul și i-au omorât pe cel de-al doilea și pe cel de-al treilea. Ba pe al treilea l-au omorât chiar în chinuri, ucigându-l cu pietre. De-a lungul timpului, răutatea crescuse în ei. După aceste crime, ce-a fă­cut Dumnezeu? Asta ar trebui să ne tre­zeas­că! Nu i-a pe­depsit pe lucrătorii viei, adică pe noi, oamenii, ci ni L-a trimis chiar pe Fiul Său, ca să ne mântuiască; ni L-a tri­mis, socotind că, poate, ne vom ru­şina şi ne vom schimba în bine. După ce am gre­şit de trei ori, nici a patra oară nu ne pe­dep­seşte, ci vine El însuși, se întru­pea­ză ca să ne vindece cu dragostea Lui. Acesta este com­por­tamentul lui Dumnezeu! Toată dumnezeirea se arată în Iisus Hristos! În El e cu­prinsă toată iubirea, toată mila, toată bunătatea, toată sfinţenia, toată curăţia, toată nevinovăţia dum­nezeirii! Asta sărbătorim noi de Crăciun. Odată cu Nașterea Domnului, ni se arată în chip lămurit toate acestea. De aceea s-a și făcut Logosul Prunc! Ar fi putut să ni se arate direct ca un om împlinit. Dar știa Domnul că noi, oamenii, la prunci suntem mai sen­sibili, îi percepem mai uşor ca nevinovaţi. Hristos a fost la fel de nevinovat şi la 30 de ani, ca și la o lună. Dar el știa că noi, oa­menii, legăm mult mai ușor nevinovăția de prunci. Nu poţi să-i spui unui prunc că e viclean! Poţi doar să îl îmbrăţişezi, să îl iubești. Zice o stihire, de la ceasul I: „Betleeme găteşte-te; bine te împodobeşte, iesle; peşteră pri­meşte; că adevărul a venit, umbra a trecut şi Dum­nezeu, oamenilor din Fecioară S-a arătat, închi­puin­du-Se ca şi noi şi îndumnezeind tru­pul. Pentru aceasta Adam, înnoindu-se, împreu­nă cu Eva stri­gă: pe pământ bunăvoirea S-a arătat, ca să mântu­iască neamul nostru!”. Adică, în Hris­tos e toată bunăvoirea lui Dumnezeu faţă de noi. Or, în faţa bunăvoirii lui Dumnezeu, nu mai poţi să ai niciun cuvânt, decât lacrimi de umilinţă şi de recu­noştinţă. M-ați întrebat ce îmi doresc de Crăciun. Aș putea să vă spun că îmi doresc ce vă doresc și dum­nea­voastră – să am lacrimi de bucurie, de re­cunoştinţă şi de mulţumire pentru toate câte Le-a făcut Dum­nezeu pentru noi!

Foto: ALEC PORTASE (3), SHUTTERSTOCK (1), AGERPPRES (1)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian