LORENA MENGHIA: „Am fost ani de zile un tren accelerat. Acum învăț să mă mai bucur și de opriri”

– Unii o cunosc drept campioană și atletă de top, alții – drept sora mai mică și la fel de frumoasă a actriței Catrinel Menghia. O mol­doveancă discretă și ambițioasă, care, după mai bine de un deceniu petrecut în Statele Unite, a decis să se reîntoarcă în Europa și să se apuce de afaceri –

„Orice, dar nu gimnastică!”

– Dragă Lorena, în cazul tău, sportul e moș­tenire de familie: părinții tăi sunt foști sportivi de per­formanță, iar sora ta a cochetat și ea cu atle­tismul. Tu ai știut de la început că vrei să fii atlet?

– Nu, mult timp am urât sportul. Mama făcuse gimnastică, tata făcuse atletism. Evident că ne-au trimis și pe noi, de mici, să facem sport. Am o ima­gine pe care o s-o țin minte toată viața, de la prima și ultima lecție de gimnastică la care am fost când aveam cam 4 ani. Eram puse să facem șpagatul, cu piciorul pe o bancă. Eram cu sora mea una lângă alta, ne străduiam acolo să executăm corect și, când am ridicat privirea, am văzut-o pe antrenoare cum vine și se așază cu fundul pe spa­tele elevelor, ca să-și întindă picioarele mai mult. Am fost te­rorizate amândouă de atâta severitate și bru­ta­litate. Cert e că am mers acasă și i-am zis mamei: „Ma­ma, te rog, orice, dar nu gimnastică!” Apoi, am jucat o perioadă tenis, am făcut și baschet, am vrut să fac echitație, dar nu m-au lăsat părinții. Am vrut să joc până și fotbal, fiindcă aveam două verișoare în Italia care făceau fotbal feminin. Câteva luni, am făcut tenis de masă. Eu sunt Geamăn, trebuie să învăț mereu ceva nou, altfel mă plictisesc. Atletismul l-am des­co­perit în gimnaziu. Catrinel, care e cu trei ani mai mare ca mine, începuse deja să se antreneze. Și, în­tr-o zi, mama mi-a zis: „Auzi, ia du-te tu cu soră-ta la antrenament, că mă încurci, eu am treabă, trebuie să fac de mâncare.” M-am dus, și antrenorul m-a pus din prima zi la alergat în Grădina Botanică. Am detestat și atle­tismul. Dar m-a urmărit din umbră. În clasa a cin­cea, a trebuit să schimb școala și pro­filul sportiv și am ales tot atletism, ca să fiu cu sora mea împre­ună. Și, după vreo doi ani de antre­na­mente, la ju­mătate de capacitate, mai mult în silă, fiindcă eram foarte leneșă, am câștigat un cam­pio­nat național și am făcut un record național la pentatlon.

– Deci fibra de sportivă exista totuși în tine…

– Exista, exista. Și atunci s-a trezit ceva în mine. Am avut o revelație. Mi-am zis: „Ah, deci am potențial! Atunci, cum ar fi să mă antrenez pe bune? Dacă îmi dau silința, cum o să fie?” Așa a început cu adevărat drumul meu în atletism. După un an, eram cea mai bună din școală. Am concurat la nivel național, am câștigat medalii, am dat de gustul victoriei și am început să vreau tot mai mult. După doi ani, am intrat în Lotul Național de Atletism, sub aripa Monicăi Iagăr, care mi-a fost și antrenoare.

„Am trăit frumoasa adolescență americană”

– Și, la un moment dat, ai dispărut din peisaj, ai plecat în America. Ce căutai acolo?

– În clasa a 12-a, performanțele mele în atle­tism mi-au adus o bursă de studii la Harvard. Mi se oferea posibilitatea să continui studiile și cariera mea sportivă în SUA. Bineînțeles că mi-au sclipit ochii. Visam de mică să ajung acolo. La 8 ani, am învățat sin­gură engleza de la televizor și le spu­neam tuturor că o să plec în America. Până la urmă, niște întorsături ale destinului au făcut să nu mai ajung la Harvard. Antrenorul cu care urma să lucrez a murit chiar atunci. Cu o lună înainte de competiție, m-a sunat un alt antrenor, român. Și fiindcă nu voiam să renunț la visul meu, am plecat, totuși, și mi-am început studiile la facultatea unde era el, una mai mică. Iar mai târziu, m-am trans­ferat la o facultate mai mare, unde a și început stre­sul pentru mine.

– E greu să fii printre străini la 18 ani?

– Țin minte că mă uitam la filme americane când eram mică și viața lor studențească mi se pă­rea foarte cool. Așa a și fost. Odată ce am ajuns acolo, am trăit faimoasa adolescență americană, care mi s-a părut nemaipomenită. A fost ceva ex­traordinar. Și totuși, a venit cu foarte multă pre­siune, pentru că mi s-a spus de la bun început că educația e foarte im­portantă, că fără o anumită medie minimă la școală nu pot participa la competiții, deci voi pierde bursa. Am trăit mereu în stres și eram și departe de casă, de ai mei. Uneori, încercam să le mai povestesc prin ce trec, dar de mul­te ori nici ei nu în­țelegeau, tră­iam lu­cruri care le erau stră­ine. Mulți ani am dus suferința asta de una singură. Nu mi-am dat voie să fiu vul­nerabilă în fața ni­mănui. Asta, și pen­tru că ame­ri­canii, ca po­por, nu sunt ne­a­părat foarte afec­tuoși, nu sunt atât de familiști ca noi, nu înțeleg im­por­­tanța pe care noi o acordăm relațiilor de familie. Și mi-era greu să mă a­propii de ci­neva, să mă destăinui.

– Cu alte cu­vin­­te, performanța se face cu sacri­ficii.

– Exact. E ne­voie de foarte mul­tă disci­plină, de foar­te multă stric­tețe, ca să ajungi sus. Trebuie să fii ex­trem de focusat pe ce faci, viața ta e un an­trenament con­tinuu. Mulți spor­tivi de azi se confruntă cu de­presia din cauza asta. Bine, a fost în parte și vina mea, pentru că am fost extremă în alegerile mele. Eu l-am avut pe tata ca mentor în atletism. Eram copil, și el, văzând că vreau să mă și distrez, să merg la școală, dar să am și victorii, mi-a zis: „Tu unde vrei să ajungi cu spor­tul? Uite, eu am ajuns până la campionatul mon­dial. Apoi, am făcut o familie și s-a terminat cariera pentru mine. Dacă vrei să ajungi departe, trebuie să te pregă­tești pentru sacrificii: să te odihnești, să mănânci corect, să nu pierzi nopți, să nu fumezi, să nu bei. Dacă vrei să ai o viață normală, e bine și așa, dar atunci n-o să fii campioană.” Și am stat și m-am gândit și am zis: „Nu, eu vreau să fiu spor­tivă!” Și m-am dus la extrem. Am fost prea drastică cu mine. Sacrificiile sunt foarte mari oricum, sunt atâtea sărbători pe care le petreci departe de ai tăi, în cantonament, zile de naștere, când ești pe teren. Mi-a lipsit afecțiunea părinților, mai ales că am crescut într-o familie iubitoare. Trebuie să știi să mai ieși din mediul ăsta din când în când. Eu n-am știut. Când aveam câte o oră liberă, în loc să mă relaxez, să mă văd cu o prietenă, să dansez un pic, stăteam tot singură la hotel și citeam ceva folositor, de nutriție sau de motivație. Mai târziu, am plătit încăpățânarea asta cu multe accidentări, fiindcă am acumulat prea mult stres în corp, de care nu știam cum să mă eli­berez. Și apoi, un alt sacrificiu e și lipsa vieții per­sonale. E foar­te greu să menții o re­lație, când ești sportiv de per­formanță. Pentru că nu ai timp, nu te poți oferi 100%, nu poți construi nimic. La un moment dat, am crezut că poate cu un sportiv o să func­ționeze, pentru că și el e la fel, dar mi-am dat seama că nicio­dată nu aș mai vrea așa ceva. Eu eram super con­centrată pe felia mea, el era super concentrat pe felia lui, fiecare era cu com­pe­ti­țiile lui, nu reu­șeam deloc să ne echili­brăm. A fost foarte greu pentru amândoi.

„E minunat să-ți redescoperi sora, după atât de mult timp”

– Mai concurezi și acum, Lo­rena? În ce relație mai ești cu sportul?

– M-am oprit în ultimul an de facultate, fiindcă mă acci­den­tam tot mai mult și mă recu­peram foarte greu, eram obosită psihic, frustrată și în depresie. Mi-am dat seama că nu e bine ce fac, că așa nu o să ajung ni­căieri, că educația e super im­por­tantă și eu o neglijasem pentru antrenamente. Asa că am terminat facultatea de Business Ma­nagement şi mi-am luat diploma. Și am decis să mă concentrez să-mi deschid propriul business. La scurt timp, am avut însă o „recidivă”. Ajunsesem în Monaco și mă antrenam pe un sta­dion, unde m-a văzut un antrenor de la „Federația Monegască de Atletism”. Nu s-a lăsat până nu m-a convins să mă reapuc de sport, ca să particip la Jocurile Olim­pice ale Statelor Mici Europene. Așa am ajuns să concurez pentru A. C. Monaco. Dar la Jocurile Olimpice n-am mai ajuns. Aveam deja un job, ca să fac antrenamentele mă trezeam foarte, foarte devreme, nu mâncam și nu dormeam destul, seara când ajungeam acasă stăteam în bucătărie pâ­nă târziu, ca să pun cap la cap rețetele pentru „Magu Foods”, fiindcă pregăteam și lansarea brandului meu de snacksuri vegane. De la oboseală au început să mă doară tendoanele. În 2016, înainte de Jocurile Olimpice, m-a durut tendonul ahilian atât de tare, încât mi-a fost teamă că voi ajunge pentru a treia oară la operație. Așa că am luat o decizie înțeleaptă, am zis: „Gata, eu mă opresc aici, poate copiii mei o să facă mai mult!”

– Sora ta, Catrinel, a fost prima care a plecat în lume, ca să-și facă o carieră în modeling, la nici 16 ani împliniți. Tu i-ai urmat la scurt timp. A fost pentru tine un model?

– Model n-aș putea să zic că a fost. Când eram mici, eram ca toate surorile, ne băteam de la orice, de la haine, de la jucării. La 15 ani jumate, când a plecat de acasă, mi-am zis: „Ah, ce bine, acum sunt doar eu!” Apoi a început să-mi lipsească. Eu eram singură, cu Lotul Național, ea călătorea cu mo­de­lingul în jurul lumii. Eram foarte ocupate amân­două, fiecare cu ale ei. Iar când reușeam să vorbim câte o oră pe video, o dată la trei săptă­mâni, mi-era greu să mă deschid, să mă destăinui, așa, ca între fete. Mă întreba ce fac și ziceam că sunt ok. Deși poate nu eram. E foarte greu să ții o legătură la distanță. Orice relație are nevoie să-i dedici timp. Abia în ultimii doi ani, de când a venit pe lume Caroline, nepoțica mea, m-am apropiat mai tare de ea și am început să ne redescoperim ca surori. Nu știu ce e în sufletul unei mame pen­tru puiul ei, dar emoțiile pe care le simt eu, ca mă­tușă, sunt de nedescris. Caroline a devenit o parte importantă din viața mea și vreau să o văd cres­când.

– Și apoi, a fost carantina de la începutul anului din Italia, pe care, din ce am văzut pe re­țelele sociale, ați petrecut-o sub același acoperiș.

– La sfârșitul anului trecut, am venit în Italia, fiindcă voiam să petrec sărbătorile cu Catrinel și familia ei. După săr­bători, a izbucnit epi­demia, s-a anun­țat perioada de izo­lare. Catrinel a zis: „Măi, tu nu mai pleci nicăieri, stai aici.” I-a fost frică de ce urma, i-a fost frică să mă lase. Am zis: „Bine, hai!” Ni­meni nu se aștepta să du­re­ze mai mult de două săptămâni. Așa am ajuns să lo­cuim în aceeași casă, luni de zi­le. Am gătit îm­pre­ună, am făcut sport împreună, ne-am po­vestit viețile. E foar­te frumos să-ți redescoperi sora, după atât de mult timp. Acum am ajuns să mă rog la Dumnezeu să nu mă mai poarte viața prea departe de ea.

– Cred că și părinții voștri sunt mai bucuroși să vă știe împreună.

– Se bucură, evident, deși nu sunt genul de părinți care se îngrijorează pentru noi, nu ne sună de zece ori pe zi să vadă ce facem, au încredere că suntem bine și responsabile acolo unde suntem. Ne-au dat o educație, dar și libertatea și posibi­li­tatea de a alege pentru noi, ceea ce a fost minunat. În plus, suntem norocoase să avem părinți foarte tineri. Când au făcut-o pe sora mea, mama avea 18 ani, iar tata 20. Nu știu cum a fost pentru ei să aibă copii, fiind ei înșiși copii la rândul lor, dar știu că într-un fel am crescut împreună, iar asta ne face acum foarte buni prie­teni. Se simt în continuare tineri, iar noi ne simțim foarte apro­piate de ei.

„La New York ți se deschid uși”

– Lorena, cum e America văzută din interior? Chiar e țara tuturor posibilităților?

– Eu am locuit aproape 12 ani în America. Și, din multe puncte de vedere, mi s-a potrivit ca o mă­nușă. Am stat în America ade­vărată, în statul Nebraska, în mij­locul Statelor Unite, și am trăit viața americană tipică. Și mi-a plăcut. Mai puțin mâncarea lor, care e îngrozitoare. Acum trei ani, m-am mutat la New York, fiindcă e o metropolă cu multe opor­tu­nități de afaceri. Iar eu tocmai decisesem să-mi lan­sez brandul de snacksuri vegane, „Magu Foods”. Da, America chiar e țara tuturor posibilităților. Dacă ai un produs bun, dacă ești isteț, dacă ești muncitor, nu ai cum să nu reușești. La New York ți se deschid uși. Par­tea negativă e că în orașul ăla nimeni nu are timp de prietenie, toată lumea e focusată pe afaceri și interes. Pu­sesem un business pe picioare, vin­deam în New York, vindeam în Los Angeles, dar mă simțeam singură. Aveam o grămadă de prieteni, stă­teau tot în Manhattan, ca mine, dar ne vedeam super rar, o dată pe lună. După ce am ieșit din lockdown și am văzut ce convulsii politice traver­sea­ză America, ce revolte și mișcări de stradă sunt, am început să mă în­gri­jorez. Am mai vorbit și cu alți prie­teni care aveau afaceri acolo. Unii au plecat din Manhattan, alții au plecat pur și simplu din oraș. Mi-a fost foarte greu să iau decizia, dar până la urmă am hotărât să nu mă mai întorc, să rămân în Italia și să mut afacerea mea în Europa. Am multe motive ca în momentul ăsta să fiu aici: sunt mai aproape de părinți, sunt împăcată sufle­tește că m-am reapropiat de sora mea și am și trea­bă. Am pus împreună la cale o afacere de fa­mi­lie.

– Le spui și ci­tito­rilor noștri des­pre ce e vorba?

– Eu am fost din­totdeauna pasionată de nutriție și de stilul de viață sănătos. Când locuiam în A­merica, eram ve­ga­nă, pentru că acolo carnea și lac­ta­tele sunt o oroare. Apoi am venit în Italia, unde cât timp am stat cu sora mea și cumnatul meu, ne-am creat niște obi­ceiuri. Eu și Catrinel găteam prânzul și micul de­jun, iar Massimiliano, care e și el foarte pasionat de gătit, pregătea cina. Ei mi-au zis că sunt prea dras­tică cu veganismul meu. Și, încet-încet, am început să mai gust un pic de mozzarella, am adă­ugat un pic de parmezan, un pic de unt. Iar acum sunt vegetariană. Eu le-am zis lor că mănâncă prea multe „porcării” și le-am arătat că se pot găti lucruri vegane foarte gustoase. Și uite așa, din joaca noastră și din dorința de a împărtăși unii cu alții lucrurile pe care le știm despre mâncare, am decis să facem o afacere împreună. Am cumpărat un bar-restaurant, la un preț foarte bun, pe care acum două luni am început să îl renovăm și care a fost și inau­gurat pe 7 decembrie. Ne-am dorit să fa­cem din el ceva care să reflecte stilul nostru de viață, cu pro­duse gustoase, cu câteva produse cla­sice italienești, dar și cu câteva rețete din meniul meu personal, de fitness: salate și smoothies cu superfoods.

„Nu m-am simțit niciodată mai liniștită sufletește ca acum”

– Ești, așadar, la începutul unei vieți noi în Italia. Cum te simți acolo, Lorena?

– Încă mă adaptez. În America aveam rutina mea, anumite lucruri pe care le foloseam sau consumam, pe care nu le găsesc aici. Abia acum câteva luni, când mi-a fost clar că o să rămân în Europa, mi-am căutat și eu o locuință separată. Încerc să mă obișnuiesc și cu ritmul italienesc, care e cu totul diferit. În America, ce ține de business e foar­te rapid, accesibil. În Italia, e multă biro­cra­ție, pentru fiecare licență sau docu­ment aștepți enorm de mult, oamenii sunt mai relaxați, stilul de a comunica e diferit. Încerc să întâmpin toate astea ca pe un îndemn de a lua viața mai ușor, de a mă bucura mai mult de desfă­șurarea ei. Am fost ani de zile un tren accelerat. Acum învăț să mă mai bucur și de opriri.

– Cu alte cuvinte, nu mai trăiești cu în­dâr­jire…

– Nu. Ba chiar am învățat să-mi iau o zi pe săptămână care să fie numai și numai pentru mine, în care nu răspund la telefoane și nu fac nici sport. În care doar citesc sau mă uit la filme sau, dacă pot, o petrec cu iubitul meu. Pe Yoahm l-am în­tâlnit la New York, printr-o prietenă comună, pe vremea când viața mea avea încă un ritm foarte intens. Ne-am simpatizat, dar știind că eu sunt aco­lo, că el e francez, nu ne-am gândit că s-ar pu­tea înfiripa ceva. Am început să vorbim mai des când am venit în Europa și lucrurile s-au legat natural. Ne-am dat seama că suntem făcuți unul pentru celălalt. Tot ce pot să spun e că nu m-am simțit ni­ciodată mai fe­ricită și liniștită sufletește ca acum. Ne e pu­țin greu, fiindcă suntem la dis­tan­ță, el are afacerea lui, în Paris, eu, cel puțin un an-doi voi ră­mâne aici, la Roma, fiindcă am o res­pon­sa­bi­litate față de aface­rea asta. Dar ne vedem cât de des putem. Tot timpul mi-am dorit să am o relație, să-mi cons­tru­iesc fa­milia mea, să am „gaş­ca” mea de oa­meni. În Ame­rica, lucrurile astea au fost im­po­si­bile. Când pleci de acasă să cucerești lumea, ai în minte doar victoria, nu te gândești așa mult la cei pe care îi lași în urmă. Trebuie să treacă tim­pul, să te întorci la cine ești cu ade­vă­rat, ca să-ți dai seama că nimic nu e mai important decât să fii acasă, în­con­jurat de cei pe care îi iubești și care te iubesc.