Scumpelu

Când l-am văzut prima oa­ră, avea doar câteva săp­tămâni și tocmai fusese adus în ograda bunicilor. Era un ghemotoc maroniu, mâncăcios și cu codița neastâmpărată, care dor­mea mai tot timpul în culcușul său de sub plită, scâncind în somn. Numele i-a venit de la alin­turile noas­tre: „cățelu’, mititelu’, fru­mu­șelu’, scumpelu’”.

Fiindcă bunica era cea care se tot învârtea pe lângă plită (și cea care îl hrănea), a început să o însoțească pre­tu­­tindeni, încurcându-i-se mereu printre pi­cioare. Când ea intra în casă și nu-l lăsa să o ur­meze, se „răz­buna” rozându-i papucii sau mutând preșurile tocmai în mijlo­cul ogrăzii. Alin­tat și certat în fie­care zi, dolo­fanul nostru de că­țel s-a trans­format treptat într-un câine frumos, zvelt, ma­re amator de giumbușlucuri.

Pofta lui de joacă nu s-a redus nici după ce a fost înaintat la gradul de păzitor oficial al ogrăzii, deși a început să-și arate autoritatea în fața celorlalte ani­male. Prin urmare, găinile bunicii au depășit recor­durile păsărești la sprint, atunci când au cutezat să bea apă din vasul lui sau să ciugulească resturile prânzului său. Bun la suflet, Scumpelu le iartă uneori și le dăruiește șoarecii pe care îi prinde, după ce a obo­sit tot jucându-se cu ei. El preferă plă­cinta, merele și boabele de porumb.

Scumpelu mai fuge uneori noaptea de aca­să, prinzându-și zgarda cu labele din față și trăgându-și capul înapoi, până ce se eliberează. Întors din esca­pa­dele sale, acceptă spășit mus­trările bunicilor și anun­ță zgomotos că a reve­nit la datorie. Doar o sin­gură dată a lipsit mai multe zile și nopți, dar la în­toarcere era plin de răni și semne care arătau că fu­sese prins de cineva și bătut. De atunci, i-a cam pie­rit cheful de plimbări nocturne.

Să vedeți bucurie pe capul lui, când îi so­sesc prie­tenii de joacă! Recunoaște zgomotul mașinii, încă de la intrarea ei în sat (deși nu o poate vedea), anunțându-i pe bunici. După ce își cere insistent porția de bunătăți „de la oraș”, „ins­pectează” mașina (ale cărei roți le-a „mar­cat” ca parte a teritoriului său). Abia după a­ceea își întâmpină cum se cuvine musafirii, ri­dicându-se pe labele din spate și îmbră­țișându-i cu cele din față. Cu capul rezemat pe pieptul lor, Scumpelu le acceptă mângâierile, parcă spu­nând: „Tare mult vă mai iubesc și mă bucur când veniți acasă!”. Ba chiar le face cadou și niș­te purici, știind el că la oraș nu prea se găsesc.

Cred că pe bunicul îl iubește Scumpelu cel mai mult. Se freacă de piciorul lui și îi linge mâna, iar uneori se urcă cu labele din spate pe papuc și cu cele din față îi prinde strâns piciorul, astfel încât bunicul trebuie să-l poarte după el prin ogradă. (Am văzut și copii care se agățau astfel de piciorul mamei, atunci când nu voiau să fie lăsați singuri sau când se alintau).

În vara aceasta, am fost martoră la unul din momentele lor de dragoste. Observând că bu­nicul se odihnește pe bancă, Scumpelu s-a apro­piat și a încercat să-și culce capul pe ge­nunchii lui. N-a ajuns, astfel încât a început să scâncească. S-a întins apoi ca un arc și i-a agă­țat cu botul mâneca hainei, trăgând astfel spre el mâna bunicului. A prins-o cu laba și și-a așe­zat-o pe cap, închizând ochii și așteptând să fie mângâiat. Apoi și-a sprijinit botul în palma stăpânului său, privindu-l în ochi și spunându-i, fără glas: „Știu că ți-e greu, dar eu sunt lângă tine!”.

PAULA T. – Iași