Poveștile Crăciunului pornesc la drum… MARIA GHEORGHIU (Pensionară, în vârstă de 99 ani): „Am trăit într-un basm”

Sărbători troienite în zăpezi

– Vă apropiați de o vârstă imperială:aproape o sută de ani! Cu siguranță că în anii copilăriei, ați prins Crăciunuri adevărate, când rânduiala se mai păstra și iarna nu uita niciodată să îngroape lumea-n zăpezi…

– Când mă gândesc la copi­lă­ria mea nu greșesc cu nimic dacă spun că parcă am trăit într-un basm. Locul în care m-am năs­cut, Sighișoara, este el însuși ca un decor de poveste, plin de tur­nuri și de creneluri înălțate spre cer. Gân­diți-vă numai cum era acum aproape o sută de ani, când frumusețea sărbătorilor de iarnă se datora, în primul rând, zăpe­zilor uriașe, dar și unor ritualuri care, din păcate, s-au pierdut. În vremea aceea, parcă și anotim­purile urmau după niște reguli mai clare. Nu a existat Cră­ciun fără zăpadă, cum se întâmplă acum ade­sea. Nu mai vorbesc des­pre cât de fru­moase erau rela­țiile dintre oameni, dintre vecini, dintre apropiați sau, pur și simplu, cunoscuți de ocazie. Noi am fost șase frați. Mama se tră­­gea dintr-o familie la fel de nu­me­roasă, din cartierul Cornești, locuit de familii vechi de români. Sașii locuiau în Cetate. Părinții mei aveau mulți prieteni, oamenii erau pe atunci mai apropiați, se ajutau mai mult, își trăiau îm­preună bucuriile și tristețile, dacă acestea se întâm­plau. Se sprijineau unii pe alții. Dar exista mare ar­mo­nie și în relațiile cu sașii, cu evreii sau cu un­gurii. Trăind în armonie, am învățat multe unii de la alții.

Caietul cu prăjituri

– Vă mai amintiți cum se desfășurau pre­gă­tirile pentru sărbătoarea Crăciunului? Din pă­cate, astăzi, farmecul lor s-a pierdut.

– Apropierea Crăciunului parcă ne însuflețea pe toți. Noi, copiii, repetam colindele de cum se intra în post, gospodinele se străduiau să-și facă rost de cele de trebuință pentru prăjituri, bărbații se în­gri­jeau de brazi și aveau în grijă lemnele pentru foc. Toți eram prinși în acest iureș al așteptării Cră­ciunului, care parcă ne făcea să zburăm. Pluteam, aievea, în emoția care se așternea peste lume. Noi, fetele, o ajutam pe mama. În vremea aceea, fiecare gospodină își avea caietul ei cu rețete de prăjituri, moștenite din familie. Era întrecere între femei, care să pregătească dulciuri mai deosebite și mai arătoase. Puse în farfurii, arătau ca la expoziție. Prietenele mai schimbau rețete între ele, dar cu o oarecare reținere, totuși, pentru că fiecare își apăra secretele bunătăților. Nu degeaba caietele de rețete se lăsau moștenire. Ele făceau parte „din zestre”, în Ardeal. Și aveau niște nume ca niște titluri de po­ezii: harlechin, non plus ultra, ișlăre… Iar ca gust, se topeau în gură de bune ce erau… Ca să nu mai zic de cozonacii cu nucă și mac, în care aluatul se vedea ca un fir prin umplutura dulce și aromată. La noi în casă se pregăteau cozonaci din zece kilo­grame de făină albă, pentru că eram familie mare, dar și pentru că aveam mulți prieteni și colindători. Pe-atunci, cea mai renumită era făina grișată, pe care mama și-o procura din timp, o făină care dos­pea și creștea foarte bine și de aceea gospodinele o căutau, mai ales de Crăciun. Cozonacii se co­ceau în cuptorul de pâine, și după ce se sco­teau, se băga înăuntru lichiul. Acesta e un pre­parat specific ținutului Târnavelor. Un fel de plăcintă cu brânză de vaci, cu zahăr și scor­țișoară și cu multe stafide, pe care mama o pregătea ca s-o împartă colindătorilor și să­ra­cilor. Nu exista sărbă­toa­re în care să nu fie dă­ruiți cu câte ceva și oame­nii nevoiași. Nu începeam sărbătoarea noastră până nu aveam grijă de bucuria altora. Simțeam asta ca pe o datorie, să-i bucurăm și pe alții, ca să avem și noi parte de sărbători minunate. Așa am fost edu­cați, să dăruim, ca să ne putem bucura de ceea ce avem.

Unchiul împărat

– Și cum arătau darurile pe atunci? Le aducea personal Moș Crăciun?

– Aș vrea să vă spun mai întâi că în numeroasa noastră familie, bărbații făceau toți politică, toți erau înscriși în unul sau altul din partidele de atunci. Tata era abonat la Curentul și la Uni­ver­sul, pe care abia le aștep­ta, cu știrile din țară. Nu e mo­mentul acum să vor­bim despre disputele po­litice dintre unchii mei, dispute elegante și pline de res­pect, deși făceau parte din partide diferite, ori­cum, valo­rile pe care era clădită lumea atunci par să fi dis­părut. Poate cu altă ocazie o să vorbim des­­pre con­fruntările intelectuale strălucitoare din­tre ei. Acum, vă spun doar despre emoția cople­și­toa­re cu care îl așteptam pe unchiul, fratele mai ma­re al tatei, care era senator, când venea de la Bucu­rești, cu daruri deosebite pentru nepoții lui. Îl așteptam în gară, la Sighișoara, ca pe un împărat. Mereu ne aducea lu­cruri minunate. De Crăciun, noi, fetițele, primeam întotdeauna câte o păpușă, iar băieții câte o ma­șinuță. De-abia apăruseră au­to­mo­bilele prin orașe, în anii aceia, așa că ma­și­nuțele erau la mare preț. Până să vină unchiul cu da­­rurile, noi învățam și repetam colindele. Mer­geam la colindat la prietenii familiei noastre, la ve­cini, era o atmosferă plină de bucu­rie, ne bucu­ram de Crăciun împreună cu prun­cii sa­șilor și ai ungurilor. Nu erau granițe între noi, sărbătoarea ne unea. Cel mai des ne în­tâlneam la patinoar, dar doar dimineața și la prânz, pentru că seara, patinau tinerii și în­dră­gostiții, care dansau pe gheață perechi. Pe-atunci, oa­menii erau tare iubitori de natură – maturi și ti­neri, toți schiam mult, făceam dru­meții pe dea­­lurile din apropierea Si­ghișoarei, ne dă­deam cu sa­nia. Îmi amin­tesc de un mo­ment emo­țio­nant din vremea războiului, pe care l-am apu­cat și eu, când așteptând Cră­ciu­nul și repetând colinda O ce veste minunată, am tri­cotat împreună cu prietenele mele șo­sete și mănuși, care au fost trimise apoi pe front sol­da­ților. Eram doar niște copile, dar așa am cre­zut că este potrivit să-i ajutăm de Crăciun pe cei care luptau pentru țară, departe de familiile lor.

Lanțuri colorate

– Doamnă Maria, ați păstrat obiceiurile săr­bă­torilor de-acasă și mai târziu, când ați avut pro­pria dvs. familie?

– Neabătut! M-am căsătorit și m-am stabilit la Brașov. Soțul meu era tot ardelean, de la Deva, așa că știa și el obiceiurile noastre de sărbători, nu era o diferență mare între ceea ce se făcea în familia lui și în a mea. Sigur că sărbătorile au devenit mult mai emoționante după ce am avut copii. Îmi aduc aminte cum îi puneam să stea la fereastră și să-l aștepte pe Moș Crăciun când cobora de pe Warthe, de-a lungul drumului dinspre Poiană spre oraș. Chiar credeau că îl văd ! Alunecând printre copaci și case, pas cu pas. Când se apropia de ultima curbă, spre Livada Poștei, venea mama, care stătea cu noi, și îi lua de la geam. Le punea paltonașele și îi du­cea să colinde la biserica Sf. Nicolae din Schei. Ea le spunea că numai așa avea să vină Moș Crăciun cu daruri multe, dacă ascultau colindele ace­lea minunate, care se revărsau din curtea bi­se­ricii, peste tot orașul. Nicăieri în lume nu se co­linda mai frumos ca în Scheii Brașo­vu­lui. Se clătina lumea din temelii. Și mare era bucu­ria când, la întoar­ce­rea acasă, în mijlo­cul casei trona pomul de Crăciun cu darurile puse sub el. Am multe amintiri fru­moase în viața mea, dar nu întrece niciuna chipu­rile fericite ale copiilor, copleșiți de generozitatea lui Moș Crăciun. Le străluceau ochii ca scă­pă­ră­torile aprinse în brad…

– Doamnă Maria, ce credeți că s-a pier­dut din Crăciunurile de-atunci? De ce nu mai au ele strălucirea de altădată?

– Crăciunului i-a murit sufletul. Sărbă­to­rile nu trebuie trăite la întâmplare. Nu trebuie să alergăm doar după ceea ce punem pe ma­să, important este cum trăim sărbătoarea, cum ne așezăm noi la masă, cum ne pregătim su­fle­tește pentru ea, cum îi insu­flăm spiritul sfânt și luminos al Crăciunului. Acum sunt singură. Băiatul meu a plecat dintre noi în floarea anilor, în urma unui cumplit accident, fiica mea trăiește în altă ța­ră, dar sunt convinsă că, acolo unde se află, nu poa­te uita Crăciunul copilăriei. Sunt sigură că mirosul cozonacilor pe care încă îi coc ajunge până la ea, îm­blânzindu-i dorul de-acasă. Și cred că îm­podo­beș­te și-un brad, fie și doar în imaginație, cu glo­bu­rile din anii copilăriei, cu lumânările și bom­boa­­nele învelite în staniol, din care ea și fratele ei, pre­­schimbat acuma în înger, făceau lanțuri colo­ra­te, cu care se împodobea. Lan­țuri colorate care pe mi­ne mă leagă și astăzi de anii fericiți când ne adu­nam întreaga familie, în jurul bradului de Crăciun.