Albul cel sfânt al iernii

V-ați întrebat vreo­da­tă de ce ne plac atât de mult ilustratele vechi, de Cră­ciun, pli­ne de pă­rinți și copii fe­riciți, adu­nați în jurul bradului îm­podobit? Pentru că reprezintă tihna sărbă­torii creștine, senti­men­tul de acasă, fiorul bucuriei de a fi împreună, de a trăi alături emo­ția și înălțarea spiri­tuală a unei mari împliniri su­fletești. Poa­te că cel mai fru­mos înțeles al ier­nii e chiar acesta: fap­tul că ea este Casa Cră­ciu­nului, săr­bă­toarea prin care ne amintim că Dum­nezeu a pus în fiecare din noi o scânteie divină, o scară ce duce spre cer. O sărbătoare atât de bogată în sem­ni­ficații cum e Nașterea Domnu­lui tre­buie trăită cu partea „înaltă” a fiin­ței noas­tre, cu sufle­tul și cu min­­tea, cu toată forța ima­gi­nației. E sin­gu­rul fel în care ne vom putea înăl­ța, în care vom izbuti să ne ilu­mi­năm. Pentru asta nu e nevoie să fim nici deștepți, nici bogați. E suficient să fim oameni. Să ne amintim că avem suflet și sentimente și să tră­im mă­car acum, în preajma Naș­terii Dom­nului, în numele lor. Vre­me de se­cole, Cră­ciunul a fost prilej de înăl­țare spi­rituală, de apro­pie­re de latu­ra reli­gi­oasă a ființei uma­ne, o ade­vă­­rată ilu­minare, pregă­tită prin post, ru­gă­ciune și curățenie su­fle­tească.

La origini, Crăciu­nul a fost o zi de naș­tere, nu doar a Mântuitorului, ci a întregii lumi creștine și a fie­că­rui creștin în parte. În multe locuri din țară (Bucovina, Nă­săud, Hațeg, Apu­seni) exista credința că cele trei zile de Cră­ciun și, mai ales Ajunul, sunt o pe­ri­oa­dă magi­că. Și tot ceea ce va fi făcut în acea peri­oa­dă se va răsfrân­ge pe tot tim­pul anului ce va urma. De aceea, oa­menii posteau de Crăciun – ca să fie ușori tot anul, se fereau de plâns – ca în anul ce vine să nu plângă, puneau sub fața de masă lama de fier a unei coase – ca să fie tari ca fierul și să nu obosească până la anul viitor. Acest șir de tra­diții, care va­ria­ză de la o zonă la alta, sunt toate subor­donate aceleiași idei: Nașterea Mântuitorului re­pre­zintă o inițiere, oamenii parcurg o pri­me­nire sufle­teas­că, pe care tre­buie să și-o pre­gă­teas­că cu grijă. O pu­ri­ficare ce face ca albul iernii să pară sfânt.

Întâlnirea cu tradiția

Bătrânii spun că în preajma săr­bă­torilor religioase, îngerii lui Dum­ne­zeu coboară pe pământ ca să pregă­teas­că ini­mile pentru mi­racolele ce vor urma. Prezenței lor s-ar da­to­ra at­mosfera tainică pe care o au toate lo­cu­rile de închinare în apropierea săr­bă­­torilor. Nici­când, parcă, nu este mai multă pace și mai multă lumină în bise­rică, decât în ajunul sărbă­to­ri­lor. Lu­mina lumânărilor, strălucirea icoa­­ne­lor, ne duc cu gândul la eterni­tate, la con­ti­nuitatea noastră sufle­teas­că. Multe din neliniștile, tensiu­nile și ne­cazurile de peste an le putem șterge ca prin farmec în pacea unei bi­serici, cu ajutorul unei rugă­­ciuni mu­te, spu­să din suflet. În felul acesta, vom mai face un pas pen­tru ca să pricepem că iarna merită să fie iubită. Sub bolțile ei lu­ci­toare, Îl sim­țim mai aproape pe Dumnezeu..

MARIUS BÂLC – Botoșani