Noaptea luminilor

În cămara casei tale

Deja, sărbătoarea Crăciunului e în aer. Poți s-o simți, dacă ești puțin atent. Începe un freamăt, un zumzet, o așteptare vibrantă. O undă de bu­nă­tate și de bunăvoire luminează chi­purile asprite și toa­tă lumea speră. Speră că, în ciuda tuturor relelor de peste an, Moșul drag și bun va veni și de data aceasta. Că sub brad, ori în ghete, cineva se va gândi să pună și pentru tine ceva, cât de mic și de ne­im­portant. Sau că măcar îți va da un telefon, să-ți facă urări de sărbătoare, ori că te va vizita, ori că îți va zâmbi, pur și simplu, pe stradă. Știi bine în sinea ta că oricât te-ai străduit, tot ai fost, mă­car o dată, rău sau nedrept, și totuși aștepți. Și, aș­teptând bucuria de a primi, ți-o oferi tu în­suți pe cea de a dă­rui. Din prinosul cu care te-a bine­cu­­vân­tat Dumnezeu, din că­mara ca­sei tale și din cea a sufletului tău. Un dar, o vorbă bună, o încurajare, un zâmbet. Dăruind, împarți cu semenii tăi și cu toată firea bucuria sărbătorii Nașterii Domnului, te lași cuprins de du­hul ei, te întărești cu el încă un an, până la Crăciunul ur­mă­tor. Căci Naș­terea Pruncului Sfânt înseamnă spe­ranță în mai bine, de a face pace pe pământ și între oa­meni bunăvoire.

Jurnalul din foi cusute

Dacă n-ar fi Crăciun, n-am mai pu­tea povesti cele mai frumoase amin­­­tiri din copilărie. Amintirile me­le, legate de jurnalul intim pe care-l țineam cu câteva săptămâni înainte de venirea Moșului, făcut de mama din mai multe foi cusute în­tr-un fel de car­nețel, pe filele căruia desenam stân­gaci și țineam un fel de conta­bilitate a faptelor bune și a celor rele, mai mereu în favoarea mea, amin­­tirile mamei, legate de pomul din grădină, împodobit cu nuci poleite și mere roșii, pentru că în copilăria ei nu exista încă brad de Crăciun. În sfâr­șit, amintirile tatei, legate de co­lin­dele vechi, vechi, de la în­ceputul lumii, pe care le știa de la bunicul, cu melo­dii ciudate și vorbe de mul­te ori neîn­țelese, pe care le-am auzit cântate de el, împreună cu alți prie­teni, pe când el era bărbat tânăr și eu eram foarte mică. Pe atunci, tro­ienele erau până la cerce­velele gea­murilor, iar seara de Ajun aduna stele mari și strălucitoare pe bolta în­ghe­țată. La fie­care casă era o lumină aprinsă și pe străzi răsu­nau colinde. Îmi amintesc că atunci când le-am auzit, cântate cu voci puter­nice, de bărbații aceia tineri, intrați în ca­mera noas­tră, îmbrăcați în șube negre, cu căciuli țur­cane și cu pro­mo­roacă pe mustăți, am simțit, îmi amintesc foarte bine, fără să pot explica, că mă mut în alt timp, de demult, tare demult, că sunt alt­ci­neva, că ceva din mine răs­pun­dea ace­lor vor­be și ace­lor cân­te­ce, ca și cum le-aș fi știut din­tot­dea­una. Iar când, la rân­dul meu, i-am în­vățat pe copiii mei colinde, le-am făcut străicuțe pen­tru mere, nuci și covrigi, și i-am auzit apoi cân­tând pe la ușile veci­nilor, m-a cu­prins aceeași bucurie stra­nie, același senti­ment de siguranță că, orice s-ar în­tâmpla pe lumea asta, nu vom pieri ni­ciodată dacă vom crede ne­stră­mu­tat că Iisus s-a născut cu ade­vă­rat, pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Ruji înflorite

Acum, în fiecare dimineață, mai mă­tur câte un spin și mai trag de câte o petală. Îmi curăț cugetul de resen­ti­mente, frustrări fără rost, amără­ciuni ine­vitabile. Sufletele copiilor sunt ca rujile înflo­rite și bucuria lor e curată. Și atunci, cu toate tre­bu­rile zilnice care se îmbulzesc în program, mă ală­tur în strădania lor de a fi în fiecare zi cât mai buni, mai cuminți și mai harnici, pentru a merita cu adevărat darul lui Moș Crăciun. Nu peste mul­te zile, vom merge în colțul acela al pieței, unde se îngrămădesc brazii, vom alege unul venit de pe mun­te, dintre fârtații săi, anume ca să stea în casa noastră de Crăciun (îl vom cunoaște, vom ști care e acela), vom desface cutia cu globuri pusă la păs­trare pe raft, sus, în cămară, vom învăța o colindă nouă, vom pune pe masă nuci și covrigi pentru colin­dă­tori și, cu casa și cu sufletul prime­nite, vom aș­tepta!

CORINA INTEA – Călărași