În cămara casei tale
Deja, sărbătoarea Crăciunului e în aer. Poți s-o simți, dacă ești puțin atent. Începe un freamăt, un zumzet, o așteptare vibrantă. O undă de bunătate și de bunăvoire luminează chipurile asprite și toată lumea speră. Speră că, în ciuda tuturor relelor de peste an, Moșul drag și bun va veni și de data aceasta. Că sub brad, ori în ghete, cineva se va gândi să pună și pentru tine ceva, cât de mic și de neimportant. Sau că măcar îți va da un telefon, să-ți facă urări de sărbătoare, ori că te va vizita, ori că îți va zâmbi, pur și simplu, pe stradă. Știi bine în sinea ta că oricât te-ai străduit, tot ai fost, măcar o dată, rău sau nedrept, și totuși aștepți. Și, așteptând bucuria de a primi, ți-o oferi tu însuți pe cea de a dărui. Din prinosul cu care te-a binecuvântat Dumnezeu, din cămara casei tale și din cea a sufletului tău. Un dar, o vorbă bună, o încurajare, un zâmbet. Dăruind, împarți cu semenii tăi și cu toată firea bucuria sărbătorii Nașterii Domnului, te lași cuprins de duhul ei, te întărești cu el încă un an, până la Crăciunul următor. Căci Nașterea Pruncului Sfânt înseamnă speranță în mai bine, de a face pace pe pământ și între oameni bunăvoire.
Jurnalul din foi cusute
Dacă n-ar fi Crăciun, n-am mai putea povesti cele mai frumoase amintiri din copilărie. Amintirile mele, legate de jurnalul intim pe care-l țineam cu câteva săptămâni înainte de venirea Moșului, făcut de mama din mai multe foi cusute într-un fel de carnețel, pe filele căruia desenam stângaci și țineam un fel de contabilitate a faptelor bune și a celor rele, mai mereu în favoarea mea, amintirile mamei, legate de pomul din grădină, împodobit cu nuci poleite și mere roșii, pentru că în copilăria ei nu exista încă brad de Crăciun. În sfârșit, amintirile tatei, legate de colindele vechi, vechi, de la începutul lumii, pe care le știa de la bunicul, cu melodii ciudate și vorbe de multe ori neînțelese, pe care le-am auzit cântate de el, împreună cu alți prieteni, pe când el era bărbat tânăr și eu eram foarte mică. Pe atunci, troienele erau până la cercevelele geamurilor, iar seara de Ajun aduna stele mari și strălucitoare pe bolta înghețată. La fiecare casă era o lumină aprinsă și pe străzi răsunau colinde. Îmi amintesc că atunci când le-am auzit, cântate cu voci puternice, de bărbații aceia tineri, intrați în camera noastră, îmbrăcați în șube negre, cu căciuli țurcane și cu promoroacă pe mustăți, am simțit, îmi amintesc foarte bine, fără să pot explica, că mă mut în alt timp, de demult, tare demult, că sunt altcineva, că ceva din mine răspundea acelor vorbe și acelor cântece, ca și cum le-aș fi știut dintotdeauna. Iar când, la rândul meu, i-am învățat pe copiii mei colinde, le-am făcut străicuțe pentru mere, nuci și covrigi, și i-am auzit apoi cântând pe la ușile vecinilor, m-a cuprins aceeași bucurie stranie, același sentiment de siguranță că, orice s-ar întâmpla pe lumea asta, nu vom pieri niciodată dacă vom crede nestrămutat că Iisus s-a născut cu adevărat, pentru noi și pentru mântuirea noastră.
Ruji înflorite
Acum, în fiecare dimineață, mai mătur câte un spin și mai trag de câte o petală. Îmi curăț cugetul de resentimente, frustrări fără rost, amărăciuni inevitabile. Sufletele copiilor sunt ca rujile înflorite și bucuria lor e curată. Și atunci, cu toate treburile zilnice care se îmbulzesc în program, mă alătur în strădania lor de a fi în fiecare zi cât mai buni, mai cuminți și mai harnici, pentru a merita cu adevărat darul lui Moș Crăciun. Nu peste multe zile, vom merge în colțul acela al pieței, unde se îngrămădesc brazii, vom alege unul venit de pe munte, dintre fârtații săi, anume ca să stea în casa noastră de Crăciun (îl vom cunoaște, vom ști care e acela), vom desface cutia cu globuri pusă la păstrare pe raft, sus, în cămară, vom învăța o colindă nouă, vom pune pe masă nuci și covrigi pentru colindători și, cu casa și cu sufletul primenite, vom aștepta!
CORINA INTEA – Călărași