Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Anchetă cu masca pe obraz: Cum își petrec românii din lumea largă Crăciunul…

Rafael Tomoșoschi, Austria

„Crăciunul vienez mă lasă rece”

Viena (Foto: Shutterstock-6)

Nimeni nu credea în povestea asta cu Coro­na­virus, până când nu li s-a întâmplat celor apropiați, până când nu s-a îmbolnăvit un coleg de serviciu, până n-a ajuns la spital un unchi sau o mătușă. Abia atunci am devenit cu toții mai precauți, mai reti­cenți, mai prevăzători, mai neîncrezători. Și, în ce­le din urmă, și mai lip­siți de entuziasm pentru săr­bătorile care stau să vină. La Viena, lumea nu aș­teaptă Crăciunul, ci parcă așteaptă să treacă mai iute. Să treacă odată anul și pandemia cu totul! Să se termine cu toată por­căria asta! În pri­mă­vară, când am ieșit din lock­down, eram plini de speranță cu toții. Știam că vine vara, că, orice ar fi, o să evadăm pe undeva. Acum, pur și simplu n-ai unde. Și perspectiva zile­lor din ce în ce mai scurte, mai întu­necate, te de­primă cu totul. Barurile sunt închise, iar după 9 seara e interzis să mai ieși. Unde să te mai vezi cu lu­mea? Unde să mai schimbi cu cineva o vorbă?

Ne pregătim, așadar, de niște sărbători pro­vizorii, pentru care ni­meni nu se mai agită, în care ni­meni nu pare că mai pune su­flet. Oamenii nu se mai îngră­mă­desc ca altădată la cum­pă­rături. Orașul, cu totul, e lipsit de fastul de altădată. Îi lipsește fai­mosul Târg de Crăciun, cu mirosul lui de turtă dulce cu ghim­bir, cu agitația turiștilor veniți din toate col­țurile lumii să bea Glückwein cu scorțișoară, cu că­suțele lui de lemn, unde se vând Wursti și Käse­krainer sau globuri superb pictate, din care vienezii cumpără câte unul singur.

Are și Crăciunul vienez farmecul lui, cu brazii lui impecabili, cu cadourile perfect împachetate, cu globurile lui superbe. Dar parcă, dincolo de asta, nu-i nimic. În 24, când se închide în fiecare an Târ­gul de Crăciun, se lasă peste Viena o mare pustie­tate, un aer de tristețe. Aici, oamenii nu se perindă din­tr-o parte în alta, ca în România, nu merg în vi­zite de la unii la alții, nu ard de dor să se colinde. Pentru ei, Crăciunul e doar un weekend prelungit, un prilej de odihnă, în care uită de grijile de peste an. Pe mine, care sunt obișnuit cu forfotă și cu oa­meni dragi aproape, Crăciunul lor mă lasă rece.

Dacă aș fi rămas la Viena de sărbătorile as­tea, cel mai probabil le-aș fi petrecut în cerc restrâns. Am fi chemat alți doi, trei prieteni români. Ne-am fi uitat la filme sau am fi închiriat o cabană undeva și am fi fugit două zile la schi. Aș fi gătit un steak bun sau poate mi-aș fi luat curaj să facem sarmale. Dar vi­nul și cozonacul ar fi venit cu siguranță de-acasă, de la Botoșani, în pachet. Oricât m-aș adapta și oricât de bine aș duce-o printre stră­ini, o să port mereu sub piele sărbătorile copilăriei. Sărbătorile alea cu ninsori de poveste, cu fulgi uri­ași, cu ger de-ți crapă obrajii la sanie, cu gustul pră­ji­turii cu mere făcute de mama. Și, mai ales, cu mi­ros de portocale și de brad. La Viena, oricât de fru­moși ar fi brazii, bogați ca-n desenele animate, crengile lor n-au ni­ciun miros.

Aș fi putut, deci, să rămân la Viena. Dar fiindcă pan­de­mia asta a adus po­sibilitatea de a lucra de oriunde, de sărbă­torile astea o să plec acasă în România. Anul ăsta, în care nu s-a putut călători, mi-au lipsit mai mult ca niciodată familia și prietenii. Mi-a lip­sit muzica româ­neas­că, mi-a lipsit statul la un vin până seara târziu, sentimentul ăla că ești împreună și vorbești românește cu niște oameni cu care știi că ai un trecut împreună. Abia aștept să îi colind pe toți. Nu de alta, dar pentru mine, Crăciunul rămâne, înainte de orice, Nașterea lui Hristos. O sărbătoare pe care o simt și o trăiesc cu adevărat doar când plec la colindat, să vestesc din casă în casă nașterea Lui.

Alex Gheorghe, Anglia

„Crăciunul englezesc e cu adevărat fastuos”

Londra

De doi ani de zile, de când lucrez în UK, am avut ocazia să locuiesc în mai multe orașe. Acum, de ceva vreme, stau „la țară”, cum îmi place mie să spun în glumă, adică în Bristol, un oraș mai mic, care nu e totuși chiar așa de mic, fiindcă e al optulea ca mărime din Regatul Unit. Bristol e un oraș cu multe ca­se, lipsit de aglomerația și de aerul de metropolă al Lon­drei. Decembrie e luna în care te plimbi pe străduțele lui, fas­cinat de luminile și culorile ca­­re strălucesc de peste tot. Aproa­pe fiecare casă e în­căr­cată de ornamente, ca-n «Sin­gur Acasă», filmul cu care ne-am petrecut noi copilăria: ghir­­lande luminoase, bling-bling-uri cât cuprinde, oameni de zăpadă și clopoței, reflec­toa­re care «ning» fulgi de ză­pa­dă, steluțe, reni în mărime naturală și brazi îm­podobiți în fața casei, pentru că nimănui nu i-ar trece prin cap aici să fure vreun glob.

Văzut de un român, Crăciunul englezesc e cu adevărat fastuos. Englezii ăștia, care sunt destul de reci de felul lor, au totuși mândria lor, orgoliul lor de a arăta că la ei e mai frumos. Se aruncă cu totul în sărbători, își dau tot timpul și toți banii, într-o căutare frenetică a „spi­ri­tului Crăciu­nu­lui”. Încearcă, fiecare în felul lui, să scrie o poveste, să evadeze într-o lume de de­sen animat, una cu căsuțe de turtă dulce, cu miros de ciocolată caldă și crumble cu prune. O atmosferă hrănită din plin și de comercianți, fiindcă marile magazine se în­trec, cu vitrinele lor, să vândă mai mult, să atragă mai mult. E sărbătoare, deci toată lumea cumpără. Și, pe cuvânt vă spun, când mergi la shopping, nu se simte deloc că e pandemie, poate doar faptul că porți mască și uneori trebuie să aștepți la cozi destul de lungi până ți se dă voie în magazin. În Bristol, au închis restaurantele, dar nu și mall-urile, care sunt la fel de aglomerate. Dar cel mai trist e că au închis barurile. Or, ieșitul la bar după muncă e o parte esențială a culturii engleze. După ce termini job-ul, întâi te oprești la un pub să bei un gin cu prietenii, abia apoi mergi acasă, dacă ești familist, sau te muți în alt pub și te faci praf, dacă ești single. Să nu uităm, englezii chiar se fac praf! Lockdown-ul i-a lovit deci direct în moalele capului, le-a luat orice formă de evadare, i-a dus la depresie și căderi nervoase.

Există și un Târg de Crăciun în centru, cu reni și oameni de zăpadă, unde îți poți cumpăra „Sun­day Roast”, un fel de shaorma cu cartofi, vită și mazăre. Îmi place să mă plimb uneori pe acolo, îmi place să ies la plimbare fără niciun scop, doar așa, ca să-mi mai schimb starea de spirit, să văd ce au mai pregătit oamenii în curțile lor, să mă bucur, pur și simplu. De Crăciun, o să chem pe la mine doi, trei prieteni români, din ăștia ca mine, independenți și nefamiliști, o să caut pe la magazinele românești niște sarmale, niște cârnați, niște șorici și o pâine mai bună, că pâinea asta englezească e rea. O să încropim o masă fără pretenții, cu multă relaxare și multe râsete. Am făcut acasă un imperiu de lumini, becuri colorate și ghirlande. O oază în care o să mă refugiez de sărbători, ca să mă încarc cu… răbdare, nu cu mari speranțe. Pandemia asta va mai dura.

Gabriela Șulea, Franța

„La Paris, pe trotuare, au crescut păduri mici de brazi”

Paris

La Paris, decembrie se instalează tiptil peste oraș, iar atmosfera este mai degrabă de incer­titu­di­ne. Pe alocuri, un fel de oboseală de fond: cunos­cuții aleg diferit, unii dintre ei au decis să rămână acasă, în familia restrânsă, alții ar dori să meargă la părinți și bunici, în alte orașe, luând ca măsură de pre­cauție un test chiar înainte de a pleca. Dimi­nețile, ducându-ne copiii la școală, povestim des­pre cadouri, meniuri și planuri. În cartierul meu, câteva străzi sunt deco­rate precum în anii tre­cuți – ghirlandele strălu­cesc, la fel vitrinele ma­gazinelor, redeschise abia de curând, clienții revin, le trec pragul, hălăduiesc și aleg sau comandă on­line și vin apoi doar să ridice pachetul. Seara, la fe­restre și în holurile imobilelor vechi, somptuoase, strălucesc feerii de lumină – brazi înalți, împodobiți cu ghirlande și globuri. Atunci îmi place să mă opresc, să mă apropii de geam și să privesc înăuntru baletul de culori și beteală. Pe trotuare, în fața flo­răriilor și a supermarket-urilor, au crescut, ca în toți anii, păduri mici de brazi, ordonați ca niște școlari, pe înălțimi, pe alese.

În afară, nu cred că lucrurile sunt cu adevărat altfel de sărbătorile astea: mâncărurile, hainele și toate cele necesare pot fi procurate la fel de ușor, cadourile se ex­pediază cu poșta. Iar gândurile, ca din­totdeauna, cu inima. Însă cum se simte un Crăciun dacă nu ne mai întâlnim? Un An Nou la distanță? Poa­te că ne vom trimite unii altora poze cu bradul, cu salata de boeuf și cu masa, ne vom suna pe video să ciocnim paharul de șampanie sau de vin. Doar că depărtarea des­tramă țesătura cal­dă a lucrurilor, îi șter­ge textura, risipește realitatea concretă, cu tangibilul ei. Ecra­nele nu țin loc de îm­brățișări, de timp pe­trecut împreună, cu adevărat împreună, adunați în aceeași în­căpere, înconjurați de aceleași arome, gus­tând aceleași gusturi, înconjurați de un sin­gur aer construit din prezențele, din gesturile și energiile tuturor. O oră sau trei la telefon, pe tabletă, pe zoom, nu pot înlocui pregătirile unei zile – îm­po­­dobitul bradului, așezatul mesei, descoperirea ca­dourilor – exuberanța și nerăbdarea copiilor și fap­tul simplu, palpabil, esențial, de a fi în același loc, ca într-un glob.

2020 ne-a luat fiecăruia câte ceva: obiceiuri, avuții mărunte sau poate mai mari, certitudini gră­bite, lucruri pe care le credeam garantate. A fost un altfel de an. Vor fi, pesemne, și altfel de sărbători. Poa­te mai interioare, mai puțin risipite, foarte pro­babil pudrate cu melancolie și dor, glazurate cu re­gret sau visare. Sau poate dimpotrivă, frământate în tăcere și pace, cum frământați am fost de-a lungul anului întreg, fiecare din noi, cozonaci mai mari sau mai mici. Închid ochii și încerc să ne văd așa – in­gre­dientele împrăștiate care suntem în zilele și nop­țile vieții noastre au fost, anul acesta, adunate pe masa Marelui Cofetar și frământate îndelung, pu­drate cu făină, până nu se mai lipeau de nimic – căci de atâtea lucruri ne-necesare stăm cu toții lipiți și ne ținem cu dinții… Am fost apoi acoperiți cu ștergare – cei patru sau cei două­zeci de pereți ai apartamentului ori ai casei și lă­sați mult la dospit, carantinați în încăperile noastre interioare, în armonia sau în haosul lor. Poate că unii dintre noi am crescut, o să ieșim din cuptor aburinzi – trecuți prin focul care transformă – frăgeziți, aromați de parfu­muri lăuntrice noi, de care poate nici nu știam că dispunem.

Poate că de Crăciun și de Anul Nou vom trece un prag în noi înșine, spre un Nou inte­rior, spre niște noi înșine noi, înnoiți. Poate că asceza forțată și deșerturile diverse în care ne-a împins pe fiecare anul care acum se în­che­ie ne vor fi șlefuit încă puțin, cum se lustruiește argintul. Îmi place să ne închipui așa, împodobiți cu lumină interioară, noi înșine feerie și brazi, con­taminând scara blocului, cartierul, vecinii, orașul. Săr­bătoarea e de fapt înăuntru, Crăciunul se întâm­plă în noi și de acolo coboară mai departe în lume.

Cezar Fântână, Germania

„În Frankfurt, românii stau cuminți prin case”

Berlin

Însurat și mai ales cu copii e, în același timp, mai ușor și mai greu. E mai ușor, că nu înnebunești singur între patru pereți. E mai greu, că nu mai ești niciodată singur, între patru pereți. Pe de o parte, atât eu cât și soția mea suntem norocoși, în sensul că noi eram introvertiți și izolați încă dinainte de a începe pandemia. Și, în timp ce ne pare rău (sincer) de extrovertiții care se ofilesc în case la limita răbdării, la noi a fost mai degrabă un mare râs, că nu s-a schimbat mai nimic. Ne-am felicitat, cu înmânare de Oscar, că suntem amândoi la fel, și ne-am văzut de treabă ca de obicei. În­să, dincolo de asta, chiar și introvertiții au nevoie de interacțiune cu alți oameni, chiar da­că (preferabil) în nu­mere mai mici. Iar lipsa familiei la Cră­ciun se simte ca o ru­și­ne, cumva, că nu pe­trecem suficient timp cu părinții, atât cât îi mai avem.

Pentru imigranți, cele mai multe alegeri sunt ceva mai dure­roa­se în sensul ăsta. E prețul pe care îl plă­tim. Dacă ne întoar­cem să-i vizităm, ris­căm să le aducem un virus care le-ar putea fi fatal. Pe de altă par­te, e dureros să știm că fetița nu își vede bu­nicii și că bunicii nu și-ar dori ni­mic mai mult decât să o răsfețe. Trăim un soi de alienare asumată și motivată de ceea ce înțelegem ca singura alegere morală.

E o diferență între viața frumoasă și viața ușoară: dacă o vrei pe ultima, nu o poți avea pe prima. Prin jobul meu, sunt un „esențial”, așa că n-am avut deloc timp să mă irit, așa cum au făcut-o mulți, de la prea mult stat acasă. Am fost la muncă indiferent de severitatea carantinelor, iar de Revelion voi avea un laptop pe masă. Găsesc consolare în faptul că voi fi cu soția și cu fetița – și asta e tot ceea ce am nevoie – și, în același timp, găsesc satisfacție în munca mea: de noi depind serverele multor spitale, afacerile multor firme online – și o uriașă parte a celor stocate, de fiecare, în Cloud.

Anul trecut, pe vremea asta, Frankfurt era o fe­e­rie de lumini, cu sute de căsuțe din lemn la care te-ai fi oprit pe rând. Acum doi ani, am făcut o plimbare cu vaporul pe Main, în timp ce am băut un vin fiert. Acum trei ani, fiecare land din Germa­nia a venit să își prezinte berea cea mai reușită – și am încercat să le gust pe toate. N-a fost chiar ușor, că-s 16 landuri!

De obicei, ne strângeam în fața primăriei din Frankfurt, unde se organizau concerte. Un obicei interesant mi s-a părut acela de a împărți lumânări albe fiecărui suflet, fără cost, pentru ca fiecare să aibă o lumină atunci când se cântă imnul. Este o experiență ciudat de emoționantă, care te leagă de cei din jur și te face să simți că „aparții”.

Ne-am plimbat cam în fiecare an pe podurile care traversează râul, unde îndrăgostiții prind atâtea la­­căte unul de celălalt, până se fac ciorchini. Oa­me­nii sunt grijulii și politicoși. Acolo unde se bea ori se mănâncă ceva, se așteaptă eliberarea unei me­­se cu răbdare – și se curăță masa la plecare, pen­tru a o lăsa curată celor ce urmează. În case și în blocuri, fiecare face ce poate, ca să fie mai frumos, chiar dacă asta înseamnă să cumpere din propriii bani ghirlande ori lumini care vor sta pe scara blo­cului.

Și totuși, cum se simt sărbătorile în Frankfurt anul acesta? Nemții, evident, nu trăiesc această des­păr­țire a noastră de familie. Sunt însă mult mai res­ponsabili – și mai stoici – în privința neajunsurilor carantinei. Și se supun măsurilor luate de guvern cu disciplina poporului care și-a reconstruit țara din moloz. Imigranții sunt (cu multe excepții) ceva mai lipsiți de această disciplină. Colegul meu de ser­viciu croat îmi spune că se va duce acasă, indiferent de riscuri, și adaugă, mândru, că toți cei cinci pri­eteni ai lui i-au spus că vor face același lucru și că „nu le e lor frică”. Colegul meu pakistanez a plecat și el în vizită acasă, unde a luat virusul, chiar o for­mă destul de severă, și abia a scăpat cu viață. Co­­le­gul meu jamaican e mai cu­min­te decât ger­ma­nii și mai sfânt decât Papa. Mana­ge­rul meu spaniol și-a pier­dut unchiul în vară. Colegul meu polonez tocmai și-a pierdut tatăl. Colegii mei greci, mai ales cei tineri, ar ieși oricând prin baruri, dacă li s-ar da ocazia… Românii pe care-i mai cunosc stau relativ cuminți prin case… și nu ne­apărat pentru că le-ar conveni, ci pentru că n-au încotro. Avem un nou record de cazuri și s-a închis tot.

Iar planurile noastre? Vom face cel mai tare Crăciun din istoria mo­der­nă: simplu. Am ornat casa cu ghir­lande atât de luminoase, că o detectează și avioa­ne­le din stratosferă. Avem de gând să pregătim cele mai gustoase mâncăruri și să ne umflăm cu delicii. Abandonul în cele lumești are și el avantajele sale. Iar peste umbra dorului de acasă, punem la masă telefoanele, tabletele și ce mai avem cu bunicii.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian