De Crăciun, când ningea cu stele

Deschid ușa amintirilor și ajung în casa copilăriei. Pe lângă mine pătrund în ca­meră un aer rece, aspru, și câțiva fulgi spulberați. Ninge de mai multe zile, zăpada a aco­perit deja gardurile, cărările au dispărut, și acope­rișurile caselor par legate de cer prin fumurile care se înalță drept în sus. O liniște mare s-a lăsat peste lumea întreagă. Mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, forfota pregătirilor s-a mutat de afară, din curte, în bucătării. Cei mari se pregătesc, eu stau și-i privesc și învăț de la ei să aștept sărbătoarea.

Bradul

În casa copilăriei mele, bradul de Crăciun era adus din pădure, cu doar o zi înainte de sărbătoare. Asta făcea așteptarea lui și mai mare. Nu orice brad era potrivit pentru împodobit de Crăciun. Cei care mer­geau după brazi îi căutau anume pe cei cu ce­tina deasă, cu crengile drepte și vârf semeț. Uneori, pentru găsirea bradului potrivit, oamenii mergeau până la capătul pădurii, care era un fel de capăt de lume pentru mine pe-atunci, un loc pe care l-am visat, dar la care n-am ajuns niciodată. Momentul în care unchiașul Petrea ori moșul Chimu intrau în curte cu bradul în spinare era începutul sărbătorii, chiar dacă pregătirile erau pornite cu multă vreme înainte.

Până ce tata avea timp să-i rotunjească tulpina, s-o potrivească anume pentru a intra în suportul de lemn, bradul aștepta înfipt în mijlocul curții într-un morman de zăpadă. Atunci mă apropiam de el, îl miroseam, îl cercetam ca pe o vietate și-l cu­noșteam. În vreo doi ani, moșul Chimu, care era mai bun cunoscător al cotloanelor pădurii decât unchiașul Petrea, ne-a adus brazi cu „lumânări”. Aceștia erau tare prețuiți pentru împodobit de sărbători. Aveau niște crenguțe ridicate în sus, maronii ori albicioase, ca și cum ar fi fost niște lumânărele. Ele erau înfășurate apoi în staniol și de ele era prinsă instalația de beculețe colorate. Până să fie dus în casă, bradul se obișnuia în curtea noastră. Îl vizitau și mâțele, îl adulmeca și câinele, era adoptat de toți.

După ce tata îl aducea în camera cea mare și-i făcea loc la fereastra care dădea înspre grădină și înspre pădure, mama începea împodobirea lui. Dar întotdeauna se întâmpla că trebuia să fugă de la brad la cuptorul în care se coceau tot felul de bunătăți. În timpul în care lipsea, aveam vreme să mă împrietenesc și mai bine cu bradul. Păstrez din vremea aceea, în cutiile mele cu „comori”, două globurele pe care le-am luat cu mine când am plecat din casa copilăriei: unul galben, ca o lămâie coaptă, și o ciupercuță de sticlă roșie, mată, stropită cu puncte albe. Le-am pus în fiecare an în bradul meu bucureștean, ca și cum aș fi putut aduce prin ele ceva din sălbăticia și puritatea brazilor din co­pilărie. Ca și cum aș fi putut continua sărbă­toarea aceea, începută demult, lângă frumusețea tăcută a pădurii peste care ningea.

Pregătirile

Câtă vreme femeile casei, Mama și Buna, luau cu totul în stăpânire bucătăria și drumul până la cuptorul din curte, Tata era respon­sabil cu lemnele de foc. Făcea focuri în toate sobele din casă, ca să încălzească toate ca­merele. De sărbători, aducea în casă doar lemne bine uscate, crăpate potrivit, pentru ca focul să fie vesel, să ardă fără să scoată fum și fără să mocnească. Lemnele de Crăciun și de Anul Nou erau aranjate întotdeauna pe un șirag separat, încă de cu toamnă, de când le aducea din pădure. Dacă era mare omătul, Tata făcea cărări de la poartă până la casă, de la casă la cuptor, la izvorul de apă, la grajd, la co­tețele porcului și al găinilor. Când era ghețuș, pre­săra cenușă pe cărări, ca să nu alunece Buna sau Mama, care erau mereu grăbite și în mare viteză, în zilele dinaintea Crăciunului.

Crăciunul copilăriei mele n-a fost niciodată lipsit de zăpezi. Poate de aceea, Crăciunul petrecut aici, la oraș, fără ger și fără zăpadă, nu are niciun mister pentru mine, mi se pare sărac și anost. M-au salvat mereu amintirile, faptul că am reușit să mă întorc la sărbătorile mele de altădată. Un detaliu neînsemnat pentru alții, vocea unui copil sau un vers dintr-o colindă, erau de multe ori îndeajuns pentru a mă întoarce în timp, la Crăciunurile de altădată, la misterul serii care se apropia odată cu primii colindători.

Parcă văd și acum camera mare, cu ușile larg deschise, masa îmbrăcată cu „fățoaia” albă, scro­bită, platourile mari, încărcate de prăjituri, care „râd la noi, ca rujile-nflorite”, cum zicea Buna, mân­dră că osteneala ei e în­cununată cu „mari mul­țămiri” din par­tea oaspeților. „Chec­suri”, fursecuri de multe feluri, biscuiți încrețiți, înmuiați cu un capăt în cremă de ciocolată, „haioșe” făcute din aluat tăiat cu lama cuțitului în­căl­zită la para fo­cu­lui, ca să se desfacă în multe straturi, „ca juponul co­coanelor”, cornurei mici, „chifluți” cu nuci, „Ca­tița-testa”, o prăjitură cu cremă de ouă și glazură de ciocolată, „hoarne”, rulouri cu frișcă bătută din smântână proaspătă, Doboș cu șapte foi, ișlere cu cremă de nuci și cacao, prăji­tură cu miere și cremă de lă­mâie, melci cu scorțișoară, „prăjitură albă” (al cărei nume nu-l mai știu), făcută după o rețetă ungu­reas­că, co­zonaci cu mac, nuci sau ca­cao, și multe alte cafeturi rân­duite de Buna umpleau masa care-i aștepta pe colindători. În vremea asta, pe marginea șporiului din bucătărie, aș­teptau la cald cârnații, coas­tele afumate și sarmalele. „Cremeșul” se făcea numai pentru noaptea de Anul Nou. Dar până atunci mai e. De-abia s-au aprins focurile de Ajun.

Crăciunul bătrân

În locul copilăriei mele, colindatul era obli­gatoriu pentru toată lumea. Se colinda pe vârste. Când se îngâna ziua cu seara, în 24 decembrie, ziua de Ajun, porneau la colindat pruncii mai mici. Era bine pentru viitorul oamenilor dintr-o casă dacă primii colindători erau băieți. Buna avea chiar o înțelegere cu un vecin, tată de mulți feciorași, să-i trimită cât mai repede la noi cu colinda, ca să nu apuce să ne vină vreo fată, prima dată, în prag. Nici nu prea umblau fetele cu colindul, tocmai pentru că se fereau să-i supere pe „găzdoi” dacă ar fi ajuns primele, înaintea unor feciori. Când era întuneric bine, porneau cu colinda flăcăii mai mari: la nea­muri, la vecini, la casele în care locuiau drăguțele lor. Aveau voie să colinde până la miezul nopții, apoi se retrăgeau și porneau prin zăpezi, să colinde, bătrânii. Nu se poate povesti cum se auzeau colindele în noaptea de Crăciun, de pe un deal pe altul, ca un ecou prelung, sub cerul înstelat. Se co­lin­da afară, la fereastră, după ce gazda era întrebată de unul dintre colindători, cu voce puternică: „Slo­bod îi a co­linda?”. Apoi tot el, întrebătorul, dădea tonul și colinda începea.

Colindele bătrânilor erau mai lungi, mai armo­nioase, mai cu tâlc, uneori chiar glumețe. Toate porneau de la o poveste, fie cu cerbul care leagănă în coarnele lui pătuțul Pruncului Sfânt, ori cu Mai­ca Domnului care nu-și găsește adăpost, sau cu păs­torii care se duceau la Sântion să le arate calea spre Viflaim. Dar erau și colinde bătrâne, cu po­vești și mai vechi, despre ciobanul care-și caută oile mâncate de lup, despre vaca băgată în tindă, despre cup­torul năruit chiar în Ajunul Crăciunului, întâmplare care-l a­dân­cește pe cel ne­căjit și mai mult în tristețe. Dar oricum ar fi fost colinda și oricât de puțini sau mulți colindătorii, toți sfârșeau cu re­frenul „În iesle za­ce-n fân uscat/ Dom­nul prea sfânt și luminat./ Mărire ție, frumos Crăciun,/ C-ai adus cerul pe pământ!”.

Crăciun frumos și dumneavoastră, iubiți cititori ai acestor rânduri. Să vă fie sărbătoarea plină de stele și de colinzi!