Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

INES HRISTEA (redactor Formula AS): “Poate că ăsta va fi anul în care Zâna cea Bună îmi va zâmbi”

“Nu ne putem lua la trântă cu Dumnezeu”

– Anul 2020 a fost negru, plin de frustrări şi boli. Privind înapoi cu mânie, ce-ai vrea să ră­mână pentru totdeauna îngropat în el?

La adăpost de orașul agresiv, pe acoperișul bazilicii Sacre-Coeur (Paris)

– Ştiu că e utopic, dar ceea ce mi-aş dori să fi fost pe vecie ferecat în anul care a trecut e… o listă întreagă: panica, spaima oamenilor de a nu se îm­bolnăvi şi de a ajunge prin spitale, groaza celor şi aşa amărâţi, care şi-au pierdut locurile de muncă sau micile afaceri de subzistenţă, groaza celor care, în fiece clipă, trăiesc simţind în ceafă răsu­flarea de gheaţă a amenințării “Mâine cu ce bani mă mai descurc?”. Și suferinţa celor care au murit prin spitale singuri, fără să mai fi avut parte de o ultimă mângâiere, dublată de suferinţa, la fel de mare, a celor apropiați, cărora le-a fost interzis să ofere alinare și sprijin. Plus alte traume vechi, pe care pandemia le-a acuti­zat, le-a făcut şi mai crâncene, le-a îngroşat în tuşe monstruoase. Pe mine, dincolo de fericirea că ai mei şi eu am fost şi suntem să­nătoşi, ceea ce m-a întărit a fost credinţa neclintită în Dumnezeu, în puterea Lui de a reinstaura echi­librul în univers și în noi. Ar fi tragic să depășim pandemia, fără să fi învățat ceva din ea. Iar prima învățătură este că nu ne putem lua la trântă cu Dumnezeu, crezându-ne mai presus decât El.

– Există şi ceva de salvat?

– Limpezirea. Cred că toţi, indiferent de situa­ţiile cu care ne-am confruntat, am avut parte de o for­mă sau alta de limpezire a perspectivei, am înţe­les sau am desluşit mai clar nişte lucruri despre noi înşine, despre cei din jur, despre viaţa societăţii… Pentru mine, în 2020 s-a continuat şi s-a rafinat un proces care începuse deja cu vreun an şi jumătate înainte, atunci când starea de sănătate a tatălui meu s-a agravat brusc şi, finalmente, el a plecat dincolo. În aceşti doi ani şi jumătate, am înțeles care dintre oamenii apropiaţi mie şi familiei noastre ne sunt cu-adevărat apropiaţi şi care au gravitat împrejurul nostru din circumstanţă sau din interes. Or, această triere a grâului de neghină o consider un câştig uriaş, pentru că eu nu sunt dintre cei ce preferă anturajul bo­gat dar nesemnificativ, ci sunt dintre cei ce pre­ţuiesc autenticul, oricât de puţin numeros.

“Am fost fericită să mă cuibăresc lângă mama mea”

– Ines, au trecut sărbătorile, dar amintirea lor a rămas. Au fost ele fericite, aşa ca-n urări?

Ines și Puca, la plimbare în Herăstrău

– Da, Ruxi, sărbătorile mele au fost tare, tare fericite. Pentru mine, luna decembrie nu e luna ca­dou­rilor materiale, a ostentaţiei şi a sclipiciului pu­blicitar, nu e luna cum­păratului de mâncare în neşti­re, a petrecerilor prin cluburi sau a incursiu­nilor prin staţiuni mon­tane, pentru mine, decembrie e lu­na în care-l sărbăto­rim pe blândul şi pe răbdă­torul Sfânt Nicolae şi e luna în care cin­s­tim Naşte­rea Dom­nului. Pentru mine, sărbătorile în­seamnă tih­nă şi pace în familie, în casa noastră confortabilă, cu atmo­sferă intimă, înseamnă prea­plin de mângâ­iere şi de îmbrăţişări şi de vorbe dez­mier­dătoare, în­seam­nă bu­curia ino­centă a împo­do­birii unui bră­duţ, pe care-l vâr­fuiesc nea­părat cu o stea, în amin­tirea ce­lei care i-a călăuzit pe magi… Aşa că pande­mia şi res­tric­ţiile ei n-au avut ce să-mi ră­pească. Am fost fericită să mă cui­băresc lângă ma­ma mea, omul cel mai echili­brat, cel mai optimist, cel mai calin şi cu cel mai bun suflet dintre toţi oa­me­nii pe care-i cunosc, am fost fe­ricită să-mi drăgălesc căţe­luşa, pe Puca, în­tru­chiparea duioşiei şi a loialităţii, să ascult cântece de Crăciun, să recitesc o carte la care mă întorc ade­sea, pentru domolul catifelat cu care-mi infuzează negreşit sufletul… Doar dorul de tatăl meu… era să spun “mi-a adumbrit puţin sărbă­torile”, dar nu-i adevă­rat. Dorul de tatăl meu nu e adumbrire, ci e doar una dintre ma­nifestările iubirii care ne leagă indisolu­bil pe mine, pe el şi pe mama. Am avut și am o familie fericită, Ruxandra, în care am crescut ocrotită și care îmi dă putere și azi, la anii maturității. De asta și folosesc, vor­bind despre tata, timpul pre­zent: sunt con­vin­să că iubirea e veş­nică. Se spune că ma­tematica e limbajul univer­sului. O fi! La matematică nu m-am priceput nicio­­dată. Dar pentru mine, iubirea e sigur limbajul uni­­versului! Ea transcende şi tim­pul, şi spa­ţiul, şi di­men­siunile, nu se epui­zează şi nici nu se complică în ecuaţii şi-n alte formule enigmatice. Aşa că da, dragă Ruxi, sărbătorile mele au fost tare, tare feri­cite, fiindcă au fost cu belşug de iubire.

“Visez la bojdeuca lui Creangă”

– Fiecare an începe cu mari speranţe. Care din­tre ele ai vrea să ţi se îndeplinească în mod special?

– Eu m-am născut din stirpea urbană a lui To­pîr­ceanu şi, cum familia mea, de mul­te generaţii, numai din orăşeni a fost alcătuită, tot aşa am şi cres­cut, pe principiul “Meargă pictorii la ţară/ Ca să piară/ De căldură şi de praf!/ Mie daţi-mi străzi pa­vate,/ Mă­turate,/ Daţi-mi cinematograf!”. Însă la ma­turitate, odată cu dobân­direa unui dram de înţe­lepciune şi pe măsură ce oraşul a devenit din ce în ce mai agresiv cu locuitorii lui, am desco­perit, cu surpriză, “dulceaţa traiului patriarhal” şi valoarea ră­măşiţelor de sat românesc care au rezistat tă­vălu­gului desfigurant al moder­ni­zării. Pe scurt, de nişte ani multişori deja, îmi doresc cu ardoare o lo­cuinţă “la ţeră”. Nu mă refer la vreun “castel” de gust în­doielnic, cum văd, cu strângere de inimă, că-şi con­struiesc “les nouveaux riches”, mutilând es­tetica ruralului românesc, ci eu visez la ceva adu­când a bojdeuca lui Creangă, la o că­suţă cu arhitec­tură tradiţională, amplasată unde­va, spre munte, unde să fie verde mult şi cer larg şi-mprejur să am o gră­dinuţă pe care s-o potopesc cu flori şi unde să-mi încerc şi mâna, la copilitul câtorva fire de ro­şii. Evi­dent, n-aş putea să mă rup definitiv de oraş: pe de-o parte, e vorba de unele obligaţii profesio­nale – sunt convinsă că, mai de­vreme sau mai târ­ziu, voi putea să fac din nou inter­viuri “faţă în faţă”, că ne vom revedea cu toţii, cole­gii de la “Formula AS”, “pe viu”, în şedinţele noas­tre “antologice”, în care des­picăm firul în pa­tru, căutând cele mai bune subiecte pentru cititorii noştri –, iar pe de altă parte, eu con­tinui “să prizez” cu desfătare viaţa artistică – piese de teatru, expo­ziţii de artă plastică, expoziţii tem­porare în muzee… Însă vremea dedicată scrisu­lui aş putea să mi-o transplantez “la ţeră”, unde aş nă­dăjdui să scap de poluarea cu noxe şi zgomote şi să mă bucur doar de compania ciripitoare a păsă­retului. Poate că ăsta va fi, în sfârşit, anul în care Fortuna sau Zâna cea Bună îmi vor zâmbi. În ele îmi pun nădejdea!

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian