Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Preasfințitul MACARIE DRĂGOI (Episcop al Europei de Nord): “Port două doruri în suflet, dorul după Hristos și dorurile după plaiurile natale”

Purtător de credință, la Polul Nord

Preasfințitul Macarie Drăgoi, păstorul ro­mânilor ortodocși din nordul Europei, este un episcop tânăr și foarte râvnitor. Călă­torește zeci de mii de kilometri într-un an pentru a le fi aproape credincioșilor, pe care îi ajută astfel să-și păstreze nu numai credința ortodoxă, ci și datinile din străbuni, pentru că el însuși este născut și crescut la sat.

“Căutăm cu adevărat pe Hristos”

– Preasfinția voas­tră, anul 2020 a fost greu, pandemia ne-a în­cercat nu numai să­nă­tatea, ci și credința. Ce credeți că ar trebui să învățăm din el?

– Să ne punem cu ade­vărat nădejdea doar în Dumnezeu și să luăm aminte la cuvintele Sa­le: “Iată, vin curând. Fe­ricit cel ce păzeşte cu­vintele proorociei a­ces­tei cărţi!” (Apo­ca­lipsă 22, 7). A venit cea­sul să punem cu adevă­rat la inimă Evanghelia. Să-L punem pe Hristos temelie și scop al vie­țuirii noastre. Să-L cău­tăm cu adevărat pe Hris­tos și să năzuim doar la Împărăția pe care El ne-o făgăduiește. Poate că toate acestea au sunat, până acum, oarecum teoretic, îndepărtat. Iată însă că evenimentele acestui an dau o rezonanță tot mai pătrunzătoare chemării la schimbarea radicală a vieții prin pocăință. Oare ce trebuie să mai îngă­duie Dumnezeu să vină peste noi pentru a înțelege chemarea Sa? Așadar, să fim adevărați în ceea ce facem, în ceea ce trăim. Dacă scopul nostru funda­mental este mântuirea, este viața în Hristos, atunci toate celelalte devin secundare. Le vom judeca pe toate în funcție de acest scop: este de folos sufletesc și mântuitor ceea ce fac eu acum? Ce urmăresc cu adevărat? Să dobândesc pe Hristos sau să câștig lumea? Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, dacă scopul nostru este mântuirea, atunci și încercările acestui an care s-a încheiat le vom judeca din aceas­tă perspectivă. Ce anume din ce se întâmplă acum, pe plan global, această criză sanitară, este vătămător sufletește? De ce anume trebuie să mă feresc? Spre exemplu, este sau nu vătămător să mă las copleșit de frica indusă mediatic? Sau să intru în panică și să renunț la Biserică, ca nu cumva să mă infectez? Este sau nu vătămător să particip la aceste sfinte sluj­be, care au atins apogeul de Crăciun, când sărbătorirea Nașterii Mântuitorului Hristos Mesia a fost umbrită mediatic de veștile legate de pande­mie, de “sărbătoarea vaccinului”?

– Unii văd în pandemie o pedeapsă de la Dum­nezeu, alții o văd ca pe o pedeapsă a naturii, dis­trusă fără milă pe întreg pământul. Există însă și oameni care văd în pandemie o șansă uriașă de a descoperi izolarea, rugăciunea în singurătate, iden­tificarea cu sinele interior. Preasfinția voas­tră unde vă situați?

Biserica e locul în care românii din nordul Europei își păstrează credința și datinile

– Cred că nu mă în­cadrez la niciuna din ca­tegorii. Dumnezeu nu pe­depsește ca un stăpân rece și autoritar, ci lasă omul să se confrunte cu consecințele propriilor sale alegeri. Iar când pe­depsește, o face ca să curme un rău mai mare. Iar a vedea în pandemie o “binecuvântare” sau “o­portunitate” sună aproa­pe cinic. Cum să spui asta sutelor de mii de oameni ale căror vieți au fost date peste cap, fie pentru că au pierdut pe cineva din cauza bo­lii, fie că au pierdut pe cineva din cauza restric­țiilor, fie că au sărăcit, falimentat, fie că trăiesc stări de anxietate și de claustrare din cauza izo­lării. Iar, în cazul nostru, al creștinilor, cum pu­tem spune că interdicția de a participa la Liturghie sau, în unele cazuri, chiar interzicerea săvârșirii Liturghiei, ar putea fi vreodată o “oportunitate”? Poate pentru vrăjmașul mântuirii, da. Pentru acesta, criza actuală e o mare oportu­nitate. Are acum de unde pes­cui, în aceste ape tulburate, de multe ori cu rea știință. Așadar, dacă ar fi să mă pro­nunț asupra pandemiei, aș vedea-o ca pe o încercare în­găduită de Bunul Dumnezeu, care ne respectă libertatea și alegerile pe care le facem. Con­sider că Dumnezeu în­găduie, în aceste timpuri, ca oamenii să se confrunte cu pro­priile lor alegeri, cu pro­priile lor convingeri, cu pro­priile lor ierarhizări valorice. Ne-am cedat cumva liberta­tea existențială unei lumi dominate de cei puternici? Am pus cumva ca prioritate supremă supraviețuirea biologică, iar nu un mod de viață ancorat în Hristos? Iată consecințele. Iar dacă vor veni alte încercări, poate chiar mai mari decât acestea, eu le voi privi atât ca îngăduite de Dum­ne­zeu, cât, poate, ca pedepse, în cazul în care oamenii nu se vor dezmetici, ca să fie curmat un rău mai mare.

“În Suedia, au fost interzise adunările publice cu mai mult de opt persoane”

– Sunteți un episcop misionar, încercați să uniți comunitățile de români din nordul Europei, așa că aș vrea să vă întreb unde și cum ați petrecut Crăciunul?

În biserica românească din Stockholm

– Paradoxal, am resimțit mai mult restricțiile în țările nordice, acum, de Crăciun, decât de Paști. În Suedia, au fost interzise adunările publice cu mai mult de opt persoane. Crăciunul l-am petrecut, ast­fel, la Centrul Episcopal din Stockholm, respectând recomandările, apoi la Uppsala și în împrejurimile capitalei Regatului Suediei. Urmează, desigur, să efectuez vizite pastorale și în celelalte părți ale Epis­copiei Europei de Nord: Norvegia, Danemarca, Groenlanda, Arhipelagul Svalbard, Insulele Feroe, Insula Gotland, Insula Bornholm, în condițiile res­trictive de circulație existente, care îngreunează mult lucrurile. Aceasta ne mâhnește, deoarece păs­trarea unității duhovnicești se face prin cultivarea permanentă a legăturilor, prin vizite pastorale frec­vente. Păstrăm comuniunea prin rugăciune mai in­tensă, iar prin întâlnirile online, căutăm să com­pensăm împuținarea prilejurilor de cercetare față către față. Ne e dor însă de “vechea” și adevărata normalitate ante-pandemică.

– Își mai țin românii datinile, așa, împrăștiați în țările scandinave?

– Pentru generația de români care a migrat în țările scandinave la vârstă adultă, păstrarea unor datini în spațiul bisericii (cum ar fi colindele) se face mai ușor. Mai greu este pentru generația nouă, născută și integrată aici… În orice caz, identitatea se păstrează în Biserică, aici fiind singurul spațiu în care ne putem afirma comunitar, potrivit cu tradi­țiile noastre. Încurajăm faptul că deseori, la Sfânta Liturghie, enoriașii vin în straiele tradiționale din ținuturile lor natale și pregătesc bucate specifice, la agapa frățească de după slujbă. Astfel că noi, Epis­copia, încurajăm o legătură vie cu țara și cultivarea intensă a tradițiilor și datinilor, inclusiv prin con­certe, serbări, simpozioane, expoziții, muzee etno­grafice etc.

“Țara înseamnă acasă”

– Ce înseamnă pentru credincioșii Preasfinției voastre “Țara”?

Enoriașă în costum popular

– Pentru cei mai mulți, “Țara” înseamnă satul natal sau orașul de proveniență, înseamnă părinții și bunicii, locul unde odinioară a fost, iar, în unele cazuri, încă mai este, “Acasă”. E vorba despre ex­pe­riențele primare ale familiei, comunității, locu­rilor de joacă din copilărie, școlii și primelor bătălii cu viața. E adevărat că, pe lângă aceste simțăminte depozitate în timp, se adaugă și unele percepții induse mai ales mediatic. “Țara” este și acolo unde, căutând să-și câștige traiul, nu au găsit mij­loacele potrivite, care, într-un fel, i-a “alungat” prin condi­țiile de viață grele și numeroasele sale disfuncții cu impact în viața de zi cu zi. Iar peste aceasta se așter­ne și percepția indusă mediatic României care trece drept unul dintre cele mai corupte (dacă nu cel mai “corupt”) state europene. Tot acest amalgam face ca deseori românii din diaspora să aibă o atitu­dine duală: de nostalgie și atracție față de locu­rile calde ale copilăriei, familiei, și de respin­gere sau critică aspră și de neasumare față de țară, ca stat și ca orga­nizare.

– Lumea în care trăim este din ce în ce mai diferită față de lumea în care am trăit noi. Cum să facem ca să transmitem lucru­rile bune și învă­țămintele prețioase, pe care le-am dobândit, co­piilor noștri?

Împreună cu credincioșii din sat

– Într-adevăr, lumea a suferit schimbări profun­de nu doar de mentalități, ci, aș spune, de ecosistem. Copiii cresc în alte condiții decât noi, au un acces mult mai intermediat cu reali­tatea, față de cum avea generația noastră, be­ne­ficiază de mult mai puține ocazii de învățare prin joc, prin socializare pozitivă. Școlile de astăzi, mai ales în Scandinavia, sunt mult mai ideologizate, se conduc după concepții peda­go­­gice foarte îndepărtate de cele ale școlii făcute de noi. Și totul e “ecranat” digital, mai ales în pande­mia aceasta. De foarte multe ori, de prea multe ori, copiii au acces nelimitat la ecran, fie că e vorba de tabletă, telefon inteli­gent sau alt dispozitiv, iar aceasta are un efect devastator asupra lor. Nu în­tâmplător, chiar creatorii acestor dispozitive și ai diferitelor aplicații tehno­logice asociate își cresc foarte strict copiii, ținându-i departe de ecrane și crescându-i în sisteme clasice de învățământ. Dar oamenii de rând suferă conse­cințele și nu pot rezista presiunii colective de a lăsa sau chiar înzestra copi­lul cu asemenea unelte acaparatoare. Vă rog să luați aminte, iubiți părinți! Nu vă lăsați copiii captivi în “cuștile de sticlă!” Limitați cât mai mult contactul cu ecranele, amânați până mai târziu accesul la dispo­zitivele inteligente, împărtășiți co­pi­lului dvs. cât mai multe expe­riențe ale copilăriei, așa cum o cu­noaștem, și așa cum este ea lăsată de Dumnezeu pe acest pământ. Cât mai mult soare, cât mai multă natură, cât mai mult joc fizic, cât mai multă socializare cu cei de același gând, cu preocupări bune! Știu că e foarte greu, dar așa e la război! Căci cu adevărat asistăm la un război pentru sufletele copiilor, dus, cu ipocrizie, în numele copilu­lui. Un război împotriva copilăriei firești. Să fim conștienți de acestea și să căutăm să găsim familii care au aceleași preocupări ca și noi și să încercăm, în biserică, să clădim mici fortificații, care să-i înzestreze pe co­pii cu cele trebuincioase pentru a avea o viață lăuntrică plină, puter­nică. E cazul să înțelegem că noi, creștinii, nu mai putem trăi, pur și sim­plu, adoptând sau ajustând super­ficial modul de viețuire al cul­turilor dominante în care ne aflăm, ci trebuie să ne repliem într-un mod de viață care are la bază credința, fi­rescul, norma­litatea.

“Tot satul începea să vibreze de bucuria Nașterii Domnului”

– V-ați născut și ați cres­cut într-un sat extraor­dinar – Sper­mezeu, un sat năsăudean, de la poalele Mun­ților Țibleș, căruia i-ați închinat și o carte. Aș vrea să vă rog, pentru citi­torii noștri, să coborâți în co­pilărie și să depănați amintiri despre Nașterea Domnului. Cum sărbătorea satul de odinioară Crăciunul?

Zi de sărbătoare, în costume naționale

– Oh, de ați avea măcar o dată parte de frumu­sețea sărbătorilor de Crăciun din Spermezeu! Era efectiv o atmosferă ca-n povești. Pe a­tunci, nimeni nu vor­bea obsedant, cum se face astăzi, de “magia” Crăciu­nu­­lui, dar cre­deți-mă că oa­me­nii trăiau duhul sărbătorii ple­nar, comunitar. Tot satul începea să vi­breze de bucuria Naș­terii Domnului, iar acest sentiment de aștep­tare culmi­na în A­jun. Toate gos­podă­riile erau pri­menite. Toți săte­nii se pre­gă­teau de prăz­nui­re. Se făcea curat, se gătea, se deschi­deau casele pentru colindători. Cât pri­vește colin­datul, a­cesta se fă­cea orga­nizat, pe cete, pe vârste. Cei mari re­petau piesa de tea­tru popular Viflai­mul, ținând toa­tă noaptea repre­zen­tări în câte o ca­să aleasă pe veci­nătăți, în așa fel încât toate părțile satului să se poată strânge și par­ticipa. Așa cum am arătat și cu alte ocazii, în noaptea din Ajunul Crăciunului nimeni nu dormea în satul meu natal, Spermezeu. Toate casele erau luminate. Toate porțile deschise. Toată lumea veghea în lumină, cu acea bucurie că Mesia va veni și se va naște printre noi, oameni ai pământului și ai greului vieții, ca să ne ușureze de poveri și să ne deschidă Porțile Raiului.

– Sunteți un om cu suflet cald, care păs­torește ținuturi reci. Cum faceți să vă feriți de îngheț?

– Eu cred că suntem vii sufletește în măsura în care purtăm în inimile noastre doruri ce nu pot fi stinse cu lucruri lumești, cu ceea ce în­deobște nu­mim “realizări”, “activități”, “carie­ră”. Iar eu mărtu­risesc că port două doruri: dorul după Hristos și do­rul după plaiurile na­tale. Dorul mă ține în viață, căci este o tânjire după ceva sau Cineva ce nimic din jur nu-mi poate da. Cu aceste doruri am pornit în cău­tarea românilor care se află în zo­nele depărtate ale Scan­dinaviei, în lo­curi greu accesi­bile, aco­lo unde nu este preot sau pa­rohie ortodoxă. Și, ori­cum, o Episco­pie pre­cum cea a Eu­ropei de Nord pre­supune în sine un continuu pele­ri­naj la comunitățile or­to­doxe risipite în cuprinsul ei. Așa­dar, probabil aceas­tă călătorie, acest pele­rinaj perma­nent, lăuntric și fizic totodată, mă ține în “formă”…

“Soluția e aici, în taina inimii, în întâlnirea cu Hristos”

Acasă, în Spermezeu

– Preasfinte părinte Macarie, la finalul dialo­gului nostru, v-aș ruga să ne dați câteva sfaturi pentru anul ce vine. Ce să facem dacă molima ne va mai bântui? Cum să dăm piept cu ea?

– Soluția e în noi, în taina inimii, în întâlnirea cu Hristos. Să ne păstrăm deschiderea față de aproa­pele, să ne bucurăm de întâlnirea cu cel de lângă noi, să prețuim prietenia, familia, clipele de co­muniune. Să prețuim creația lui Dumnezeu și să căutăm să pe­trecem cât mai mult timp în na­tură, în medii mai retrase și mai pașnice, mai ferite de nebunia marilor orașe. Am încredințarea că dacă vom adopta o astfel de ati­tudine duhovnicească și exis­tențială, vom avea tăria lăuntrică necesară pentru a trece prin în­cercările și provocările anului care vine, căci aces­tea nu vor lipsi.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian