Prinț

Pe la 29 de ani, o suferință s-a abătut peste anii tinereții mele. Stăteam în pat, nu pu­team să ies afară, o frică imensă îmi cu­prindea mintea și corpul. Să vă povestesc cine a reușit să-mi redea încrederea, să mă readucă la viață!

Într-o după-amiază de toamnă, sora mea s-a întors de la facultate însoțită de o prie­tenă. Aceasta avea mașină și le-a fost mai ușor să ajungă astfel în cartierul mărginaș unde lo­cuiam pe-atunci. Prietena surorii mele avea, pe mapa pe care o ținea strâns la piept, o mogâl­deață care mă privea. O ființă cât o mapă! Da! Ieșisem în curte după mult timp, cu picioarele tre­murânde. Doi ochișori ca de cărbune parcă îmi spuneau: „Dacă eu am ajuns aici, și tu vei putea!” Și așa a și fost! Toată familia ne-am adunat să vedem minunăția de cățel, care se uita mirat la noi! Parcă ne-ar fi spus: „O să mă iubiți! Oho! Și încă cum!” Peste noapte, mama i-a făcut un culcuș, luând imediat legătura cu o cunoștință, ca să-i confecționeze un adăpost. Pe-atunci locuiam la o casă care avea curte. Toa­tă noaptea a plâns, spre dimineață s-a li­niștit. Era cafeniu, boticul negru, o corcitură de mai­danez cu ciobănesc german, cred. Ochii blânzi, piciorușele scurte și puternice. Mama l-a botezat Prinț.

Cu timpul, cățelul s-a obișnuit la noi, era stăpânul curții, venea după noi peste tot, pe ale­ile din grădină. A început să-și apere teritoriul, lătra la copiii care îl molestau prin gard, sau dacă i se părea lui ceva suspect pe trotuarul din fața casei.

Nu departe de casa noastră se afla digul apei care trece prin oraș. Acolo, prin stufăriș, făcea plimbări cu sora mea. Știa singur drumul îna­poi, spre casă. Dacă se întâmpla să audă tu­nete care prevesteau o furtună, venea în cea mai mare viteză, deschidea poarta cu lăbuțele din față și nu se oprea până la magazia de lem­ne, tremurând ca varga, așteptând să treacă pe­ricolul. Deși tatăl meu nu-i dădea o atenție deo­sebită, Prinţ îl asculta, vedea în el autoritatea masculină. Desigur, tata îl iubea în sinea lui. Prinț avea bolul lui din care mânca, fiecare îl hrăneam prin rotație.

Veterinar nu aveam în zonă. Dacă era cazul, se ducea tata în oraș la un cabinet veterinar, expunea problema și i se dădeau medicamente.

De obicei, musafirii noștri stăteau la masa din curte, Prinţ îi analiza pe fiecare în parte, apoi îi petreceam, în frunte cu el, la poartă. Da­ta următoare, Prinţ ne anunța că s-a oprit o ma­șină în dreptul casei, cunoștea sunetul moto­ru­lui, avea un auz foarte ascuțit. Vara, mama pu­nea o draperie la ușa de la intrare. Prinţ, de o cu­riozitate ieșită din comun, se ițea de sub per­dea, doar căpușorul i se vedea, să inspecteze cori­dorul. Franjurii îi atârnau până peste ochi­șori, ca un voal de mireasă. Cu drăgălășeniile lui de fiecare zi, cățelul nostru ne umplea su­fletele de iubire. O iubire necondiționată.

Apoi anii au trecut și Prinţ începea să nu mai audă, avea și privirea încețoșată.

Într-o toamnă, s-a îmbolnăvit, a făcut bron­șită. Din câte îmi dădeam seama, avea temperatură. Aveam sufletul frânt! Am început să-i administrăm antibiotice. Într-o dimineață, când s-a dus tata să vadă ce face, Prinţ l-a privit pentru ultima dată! O privire de despărțire, plină de o tristețe fără sfârșit… Nu l-am înlocuit cu nimeni pe Prinț. A fost unicul nostru câine. L-am iubit prea mult, i-am dăruit toată afec­țiunea. Unicul! Dragul nostru Prinț, care nu ne-a trădat niciodată.

DANIELA C. – Timișoara