Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. prof. dr. CONSTANTIN COMAN: „Mă fascinează și azi, imaginea adunării întregului sat, în jurul sărbătorii de Bobotează”

Apele sunt strâns unite de puterea Duhului Sfânt, încă de la facerea lumii. Biblia ne spune, încă din primul ei capitol, că „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul și pă­mân­tul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe dea­supra apelor.”(Geneză I 1-2). Apa a fost, așadar, încă dintru începuturi, leagăn al vieții, pen­tru trupurile noas­tre, și un vas al harului dumne­zeiesc. Și în tradiția poporului nos­tru apa e un principiu al forței dintâi, pe ea se duce răul, devale, în descântece, și bi­nele vine cu apă neîncepută. Nea­mul nos­tru a simțit forța dum­ne­zeiască a apei, și de aceea, în fiecare an, pe 6 ia­nua­rie, cre­dincioșii așteaptă răb­dători po­go­rârea Duhului Sfânt asupra apelor, iar apoi iau acasă A­gheas­ma Mare, pen­tru a-și sfin­ți nu numai tru­pul, ci și casele, ogoarele și ani­malele din bătă­tură. Părin­tele Constantin Co­man, de la Facultatea de Teolo­gie Orto­doxă a Uni­versității din București, este un dascăl foarte atent la această simțire a poporului. S-a hrănit din ea toată copilăria, petrecută într-un sat din Bărăgan, iar la maturitate a știut să se aplece asupra ei cu dragoste și evlavie. De aceea, dialogul nostru despre praz­nicul Bobotezei a plecat chiar de aici, de la iubirea smerită pe care părintele o are pentru datinile țăra­nului român.

„Când venea Boboteaza, satul era într-o atmosferă sfântă”

– Părinte Constantin, aș vrea să începem cu o evo­care. Știu că ați crescut într-un sat de câmpie și aș vrea să vă întreb cum era ziua de Bo­botează? V-au rămas în amin­tire chipuri, scene, mi­resme?

Mama părintelui

– Port în mine o amintire foarte frumoasă, cura­tă, sfântă, a acelor vremuri, ce mă hrănește și astăzi. Albești, sa­tul copilăriei mele, un sat mic din Bărăgan, este chiar raiul pe pă­mânt. E un sat vechi, pomenit pe vremea lui Mihai Viteazu, care nu­măra, în vremea copilă­riei me­le, mai pu­țin de 300 de fa­milii. În casa pă­rinților mei, Pă­trașcu și Maria, ca al cincilea și ultimul copil, am fost părtaș unei vieți simple, cu­rate și rân­dui­te în cel mai sănătos etos creș­tinesc, dis­cret, fără vor­bă multă, dar ferm și statornic așezați în viața cu Dumnezeu. La noi în casă nu se vorbea de rău despre nimeni. Lu­crul acesta se datora tatălui meu, care era întruchi­parea bu­nă­­tății și a discreției, purtându-se cu toată lumea la fel de frumos. Când venea Boboteaza, satul era deja într-o atmo­sferă sfântă – nu găsesc alt cuvânt mai potrivit – un fel de vrajă, o cumințenie a oame­nilor, o liniște, o tăcere din altă lume. Serile acelor zile parcă ascundeau în ele o taină. Oamenii parcă simțeau sfințenia timpului și își reglau și vorba, și căl­catul, în consecință. Așa mi-a rămas mie în minte. Sensibilitatea copilului din mine – pe care, vai, am pierdut-o în întregime – mă ajuta să dau di­mensiuni cosmice și locurilor, și lu­cru­ri­lor. Satul în­treg, așa adunat cum era, intra în at­mosfera de săr­bă­toare, pe care ni­meni nu îndrăznea să o tulbure. Când eram eu copil, înce­putul satului era în locul unde era bise­ri­ca. De acolo ple­cau cetele de colin­dă­tori în aju­nul Cră­ciunului sau flăcăii cu plugu­șo­rul de Anul Nou. De a­colo pleca și Părin­tele cu bo­te­zul.

– Îl așteptați?

Tatăl părintelui era poreclit Pacea

– Lumea era în febra așteptării încă de dimi­neață. Părintele copilăriei mele a fost Radu Ciurea, un preot înalt ca bradul, elegant, discret, cu călcă­tură domoală dar apăsată, cu vorbă puțină, dar fer­mă. Făcea parte din ultimele generații de preoți for­mate înainte de război, cu o cultură bisericească foarte solidă. Insufla mult respect. Îl așteptam cu poarta deschisă la curte. Din când în când, ne tri­mitea Mamarea Lambra (bunica ce stătea cu noi) sau mama, să vedem pe unde a ajuns preotul, să nu ne surprindă, cumva, pe picior greșit. Părintele intra în curte, însoțit de dascăl întotdeauna, și începea troparul: „în Iordan botezându-te tu, Doamne…” Ușa casei era larg deschisă, noi eram toată familia așezați în rând, începând cu tata și terminând cu cel mai mic copil. Părintele stropea cu agheasmă mare toate camerele, apoi ne stropea pe fiecare pe cap, și noi îi sărutam crucea și mâna. La sfârșit, se adresa lui tata, cu o vorbă de complezență: „Pătrașcule, e bine, e bine! Așa! Așa!” și pleca fără întârziere. Ast­fel străbătea tot satul, cu epitrahilul de gât, cu cru­cea într-o mână și sfeștocul de busuioc în cea­laltă. Dascălul venea întotdeauna în urma lui, la un pas-doi, ținând căldărușa cu agheasmă. De ce atunci mi se părea că lucrurile au o dimen­siune cu totul aparte? Simțeam că se în­tâm­plă ceva deosebit, deși nu puteam spu­ne ce. Acum retrăiesc parcă în ochii nepo­ților mei sur­prinderea cu care mă privesc cum le sfin­țesc casele, în ziua de Bobo­tează.

Apoi, tot ca pregătire pentru Bobotea­ză, era postul din aju­nul ei. După ce ne în­frup­ta­serăm zile bune din toate bu­nătățile, postul aspru făcea să fie ziua tare lungă. Aveam să mâncăm abia a doua zi la prânz. În fine, ziua Bobotezei era cu totul specia­lă. Mă fascinează și acum imaginea adu­nării satului întreg, la Bobotează mai mult parcă decât la orice altă sărbă­toare. Rămâ­neau acasă doar bătrânii neputincioși, bolnavii și copiii mici. Slujba era lungă, nesfârșită. Mergeam cu tata de dimineață și mă așezam undeva între strană și altar. Acolo era locul tatei. În față erau bătrânii satului. Ce-mi aduc amin­te erau cântările lungi, intonate de Nea Gheor­ghe, dascălul bătrân, și de fiul său, Nea Ion, das­călul tânăr. Amândoi aveau școală de cântăreți și știau cântarea bise­ricească predată înainte de război. Îmi mai amintesc că la marile săr­bători, Părintele Radu cânta în sfân­tul altar axi­oa­nele respectivelor praz­nice, cu voce bună, apăsat, rar, intonând cu exac­titate notele. Era un moment special. Când mai târziu m-am făcut preot, tata și mama așteptau să cânt și eu axionul la praznice, dar nu le-am făcut această bucurie. Am fost timid și n-am ajuns să cânt niciodată ca Părintele Radu Ciurea.

„Coboram la fântâni cu cântare molcomă, ce se pierdea în văzduh”

– Slujba de sfințire a apei cum era? Se făcea în afara bisericii, ca acum?

Sfințirea apei

– Întotdeauna plecam în pro­ce­siune, deși, pe vremea aceea, ier­nile erau grele. Era ger, ger cum­plit, uneori, de crăpau pietrele, cum se spune. La Bobotează, gerul ier­nii atingea vârful, de unde și cu­noscuta expresie „Gerul Bobo­te­zei”. Crivățul așeza uneori zăpa­da în troiene mai mari decât casele. Mi-aduc aminte o iarnă în care toa­te gardurile care separau gospodă­riile oamenilor și delimitau drumu­rile erau acoperite în întregime de zăpadă, încât mer­geam la Mama Anica – sora cea mai mare a mamei – care stătea pe cealaltă stradă, direct prin curțile oamenilor. Pentru sfințirea apei celei mari se mergea devale, la fântâni. La vremea aceea nu aveam apă în sat. Erau două grupuri de fântâni, unul în partea de nord, cu vreo cinci-șase fântâni, care era și cel mai aproape de biserică, iar altul în partea de est. Toate fântânile erau cu cumpănă și cu găleți de lemn. Aveau apă diferită. O fântână era de băut, alta avea apă bună de fiert fasolea, alta era pentru animale… De la biserică, după liturghie, se forma o procesiune frumoasă, cu prapurii în frunte, urmați de părinte, cântăreți, bătrâni, gospodarii satului și apoi de toți ceilalți. Coboram la fântâni încet și cu cântare molcomă, ce se pierdea, din când în când, în văzduh. Noi, copiii, ieșeam un pic din rânduială, fie alergând înainte, fie rămânând în urmă, dar neimpietând cu nimic sfințenia momentului. Păstrez în minte o neștearsă imagine a bătrânelor satului, cu fețele albe, brăzdate de trăsături adânci. Pe cap purtau broboade mari, negre, cu care se înfășurau.

Lunca Călmățuiului era o întindere nesfârșită de zăpadă. Bătea, de obicei, vântul care o spulbera. Ajunși la fântâni, se făcea slujba sfințirii apei celei mari, care dura iarăși foarte mult. Lumea se așeza de jur-împrejurul mesei unde slujea Părintele. Mă ridic cu ochii minții deasupra acelei mulțimi aduna­te la praznicul Botezului Domnului și văd lumea adunată înaintea lui Dumnezeu, cu simțul sfințeniei momentului. Ce timpuri! Ce lume! Luam apa proaspăt sfințită în sticle cu busuioc. După terminarea slujbei, ne grăbeam să ajungem acasă, unde mai așteptam ca tata să stropească cu Agheasmă Mare toate animalele, vaca, oile, găinile, gâștele și grajdu­rile. Totul se stropea cu agheasmă. Masa de Bobotează era la fel de bogată ca masa de Crăciun, cu tobă, cu sarmale, cu friptură, cu cârnați și celelalte. Înainte de a mânca, luam toți Agheasmă Mare, de trei ori, fă­cându-ne semnul Crucii. Masa de Bo­botează, ca și aceea de Crăciun, se desfășura în atmosfera aceea sfântă – e cel mai potrivit cuvânt. Aveam să retrăiesc atmosfera aceea mult mai târziu, în trapeza mânăs­tirilor, când se intra la masă, imediat după slujba Dumnezeieștii Liturghii, și masa se desfășura parcă în cadrul slujbei, oricum în aceeași atmosferă.

– S-a schimbat praznicul Bobotezei față de anii copilăriei?

– Nu știu și nu pot să spun dacă s-a schimbat în vreun fel Boboteaza. S-a schimbat, sigur, percepția mea. Deși am devenit preot, din mila lui Dumnezeu și pentru credința pă­rinților mei, nu cred că am pătruns mai mult decât în vremea copilă­riei în taina acestor zile. Sunt sigur că la vârsta copilăriei, toc­mai pentru că suntem mai curați și mai nevi­novați, suntem mult mai receptivi la cele dumnezeiești, mult mai deschiși. Pentru mine s-au schimbat sceno­gra­fia, contextul. Fiind preot la oraș, mi-au lip­sit întotdeauna satul, lumea satului, care mi s-a părut a fi fost mai simplă, mai aproape de autentic și mai completă, mai bogată. Sunt foarte convins de faptul că gradul de cultură ne îndepărtează de miezul vieții, care se trăiește în simplitate, fără prea multe explicații și speculații.

„Botezul Domnului în Iordan are implicații cosmice”

– Părinte Constantin, de ce acest praznic al Botezului Domnului este atât de important pentru biserică, încât îi consacră, practic, două zile, și îl pregătește prin post?

Botezul Domnului – icoane rusești din sec. XV

– Cred că ceea ce a făcut să pătrundă adânc în sufletul oamenilor această zi este faptul că primesc spre împărtășire Agheasma Mare, apa sfințită. Ei simt că primesc spre împărtășire ceva foarte sfânt, foarte dumnezeiesc, cu putere mare, au simțul că cel mai important lucru care se întâmplă când vin la Biserică este că se împărtășesc, într-un fel sau altul, de sfințenia și binecuvântarea lui Dumnezeu, că primesc ceva de la Dumnezeu care le face bine, le dă sănătate și spor în viață. După Sfânta Împărtă­șanie, Agheasma Mare este cea mai prețioasă. O explicație poate fi și aceea că o vreme îndelungată credincioșii au stat departe de Sfânta Împărtășanie. În vremea copilăriei mele, de care tot am amintit, se împărtășeau numai bătrânii, la Crăciun și la Paști. În plus, pentru Sfânta Împărtășanie se cer o anumită pregătire și o anumită stare, în timp ce Agheasma Mare se dă cu dărnicie tuturor și fără prea multe condiții. Așadar, lumea râvnește la A­gheasma Mare, pentru că este șansa împărtășirii de cele dumnezeiești, mult mai accesibilă decât Sfânta Împărtășanie. În plus, Agheasma Mare este mai accesibilă și ca înțelegere. Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului este o taină mare și de nepă­truns cu mintea omului. Sfințirea apei parcă este ceva mai accesibil înțelegerii. În fine, un ultim argument este acela că Agheasma Mare se sfințește o singură dată în an, fiind așadar, o unică ocazie, ceea ce le creează doritorilor interes. Sunt desigur și explicații teologice. Părinții Bisericii, dezvoltând mărturiile din Sfintele Evanghelii, au numit Bo­bo­teaza și Epifanie sau Theofanie, pentru că la Bote­zul Domnului se arată taina Prea Sfintei Treimi, Fiul botezându-se în Iordan, Tatăl mărturisind prin glasul din cer despre Fiu și Duhul Sfânt pogorân­du-se în chip de porumbel. Evenimentul Botezului Domnului în Iordan are implicații cosmice. Prin atingerea și împărtășirea de dumnezeirea Fiului se sfințește firea apelor, ape­le împrumută atributele sau caracteristicile dum­nezeirii. Noi nu putem cu­prinde dimensiunile acestui eveniment tocmai pentru că nu am făcut ex­periența dumnezeirii, nu știm, de fapt, ce este dum­nezeirea, măreția ei, sfințenia ei, puterea ei. Botezul Domnului, ca toate celelalte evenimente majore din viața Dom­nu­lui Hristos, sunt cruciale pentru istoria omenirii și a creației întregi, tocmai pentru că fiecare din acestea – Nașterea, Botezul, Schimbarea la Față, Răstignirea, Învierea, Înălțarea – asociază eveni­men­tului dumnezeiesc în sine lumea întreagă, făp­tura întreagă. Marele dar pe care bunătatea lui Dum­nezeu l-a dăruit tuturor oamenilor este posibi­litatea de a participa și ei, aparținători oricăror tim­puri ulterioare, la aceste evenimente dumnezeiești, prin recapitularea lor anuală în cadrul vieții litur­gice. Pentru că ceea ce este dumnezeiesc este un veșnic prezent, marile praznice din viața Bisericii sunt tocmai deschideri ale istoriei, ale făpturii, ale omenirii, spre acest veșnic prezent dumnezeiesc.

„Poporul simplu are simțul împărtășirii de cele dumnezeiești”

– Aș vrea să vă întreb cum se folo­sește Agheasma Mare și de ce este ea diferită de Agheasma Mică.

– Agheasma Mare se ia opt zile după Bobotează, până la odovanie sau sfârși­tul praznicului. Cine merge la bisericile mânăstirești în această perioadă știe că aceste opt zile sunt consacrate Botezului Domnului, slujbele fac continuu referire al acest eveniment. Agheasma Mare se ia pe nemâncate, dimineața. Ne facem semnul crucii și luăm de trei ori (trei guri) Agheasmă Mare. În zilele în care ne împărtășim, Agheasma Mare se ia du­pă Sfânta Împărtășanie. După aceste opt zile, Agheasma Mare se păstrează la loc ferit și de cinste în casă și putem lua peste an, cu binecuvântarea preotului, în diferite situații mai speciale sau când tre­cem prin încercări grele. De asemenea, la ocazii grele, când simțim, de exemplu, o ispită a vrăjmașului în casa noastră, putem stropi în casă cu Agheasmă Mare. Agheasma Mare este diferită de Agheasma Mică tocmai pentru că se să­vârșește numai o dată în an, este legată de praznicul și de evenimentul Botezului Domnului și se sfin­țește cu o slujbă specială, în care arhiereul sau preo­tul invocă asupra apei, de două ori, venirea Duhului lui Dumnezeu. Agheasma Mică este săvârșită ori­când de preot și ea se găsește tot timpul, la dispo­ziția credincioșilor, în biserică sau la casele lor. A­gheasma Mică poate fi luată în toate zilele anului.

– Vi s-a întâmplat în viață să vă întâlniți cu proprietățile minunate ale agheasmei? E adevărat că dacă e păstrată cu grijă, nu se strică timp de foarte mulți ani?

Crucea, apa sfințită și mănunchiul de busuioc

– Da, este adevărat că Agheasma Mare nu se strică. Acasă, la țară, și acum păstrăm Agheasma Mare de mulți ani și, de fiecare dată când o gustăm, are gustul de apă proaspătă. Nu am să vă povestesc vreo întâmplare deosebită. Eu am crescut într-o casă și într-un sat unde nimeni nu căuta și nici nu aștepta să vadă minuni. Și cred că acesta este etosul sănătos, creștin ortodox. În fond, minunea cea mare este Biserica și viața ei liturgică. Dumnezeiasca Li­turghie este cea mai mare minune, și Agheasma Mare este o mare minune în sine. Minunea este că ni se împărtășește Dumnezeu prin aceste lucruri smerite. Poporul simplu are simțul împărtășirii de cele dumnezeiești, de aceea vine la biserică pentru a se împărtăși de ele, prin anafură, agheasmă, prin atin­gerea de lucruri sfinte, și, desigur, prin Sfânta Împărtășanie.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian