Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Flora

Foto: Shutterstock

Un om mângâind o pisică? Înseamnă adesea un adult redevenit copil, reîntors la starea aceea pe care atunci când ai pier­dut-o, te simți cum­va… insignifiant. Într-o după-amiază, m-am trezit și eu că țineam în căușul palmelor un pui de pisică dăruit de ci­neva. Fusese deja examinat de un medic veterinar, fusese vaccinat, depa­ra­zitat, „lucea” de curățenie… deci, cred că nu pre­­­zen­ta vreun pericol să-l primesc în locu­ință. I se pusese și un nume: Flora. Nu am înțe­les prea bine de ce Flora. Un ghemotoc de blă­niță în­tunecată, dar nu foarte neagră, pentru că avea pe alocuri striații gălbui-portocalii, iar prin zona inimii i se zărea o pată decolorată, ca și cum ar fi avut o mică floare aranjată într-un bu­zunăraș de la piept. După mersul oarecum îm­pleticit și tremurat, i-ai fi dat doar câteva săp­tămâni de la naștere. Un biet pisoi, numai ochii și urechile erau de el! Micuț și cam urâțel, cu o figură ca­raghioasă. Văzusem odată la te­levizor, așa, în treacăt, o rasă aparte, numită pi­sica vâr­colac și mă temusem să nu fie și Flora ceva ase­mănător. Însă m-am mai liniștit când am citit descrierea din Internet a unor astfel de feline. Nu era cazul să-mi fac probleme.

Micuț, jucăuș și băgăcios. Ca toți pisoii din lumea aceasta. Mai că forfotea dintr-o încăpere în­tr-alta cu agilitatea unei făpturi exotice și in­conștiente. Existau și situații disperate când nu ajungeam să-l scot din colțurile pe unde se vâra uneori. Îndeosebi de sub pat. Crescând din ce în ce, tentativele ei, ale Florei, de a se furișa prin locurile nepermise de mine s-au înmulțit con­siderabil și au devenit exasperante. De câte ori deschideam ușa dormitorului, sărea peste pa­puci, printre picioarele mele, o zbughea înă­untru și dispărea în penumbra de sub pat. Ce sâcâitoare putea fi! Mă aplecam cu capul în jos lângă marginea patului, iar ea își fixa ochii în ochii mei. „Flora, fii drăguță și ieși de unde te-ai ascuns. Hai, fetiță, drăgălașa mea, ieși de-aco­lo ! Haide, hai Flora, vino încoace!” Încer­cam în fel și chip s-o ademenesc afară, flutu­rând niște ciucurași, fâșâind o hârtie mototolită, zornăind cheile atârnate de un breloc… Câteo­dată mergea cu păcăleala, câteodată nu prea, ba chiar nicidecum. Îi mai plăcea să-ncre­me­nească într-o anumită poziție pe pervazul interior al unei ferestre, uitându-se în jos, înspre stradă. O stradă care i se înfățișa cam pustie în unele ore, fără oameni, fără copii, fără forfota lor pe tro­tuar, fără acel du-te-vino captivant al mași­ni­lor! Doar suflarea vântului mai mișca frun­ze­le din copaci. Și când se clătina o creangă pe care a po­posit o pasăre, o surprindeam pe Flora tre­sărind și făcând un gest de pândă. Se ghe­muia încordată, zbârlită, urmărind mărunta vie­tate din frunzișul de dincolo de geam. Îi ob­serva mișcările, parcă atrasă de fâlfâirile ari­pi­lor, de țopăielile ei scurte, absorbită de vioi­ciu­nea cu care se deplasa printre rămurelele înfrunzite.

De la o zi la alta, mi se dezvăluia în pisicuța aceasta o ființă tot mai delicată și isteață, care pri­cepea aproape orice i se spunea. (Ce-i drept, și eu adăugam străduința mea să-i aduc lucru­rile până la puterea sa de înțelegere.) Se înălța binișor, centimetru cu centimetru, i se lungea și coa­da… Încă nu avusese contact cu iarba, gâ­zele, cu pământul reavăn, cu ploaia, zăpada. Și faptul acesta întrucâtva mă îngrijora. N-a apu­cat nici să zburde în aer liber ori să se tăvă­lească în voie printre tulpinițe verzi și ierburi, sub cer senin! Un cer albastru, aceeași nuanță precum ceașca ei de băut apă. Aș numi-o pisică de apartament – la fel cum sunt plantele de apar­tament. Avea un profil fragil, subțire, și cu bo­tișorul un pic orientat în vânt. Când mă ocu­pam de gătit în bucătărie, intra și ea în urma mea. Își întindea întâi una dintre lăbuțe, precum o mână precaută, ca să verifice dacă lăsasem ușa într-adevăr, cât de cât întredeschisă. O îm­pingea cu capul și pătrundea până în preajma mea, cu pașii ei iuți, nezgomotoși. Executa im­pecabil o săritură peste canapeaua de lângă geam, se așeza cuminte pe pervaz și nu o mai dez­lipeam de acolo nici cu duhul blândeții, nici dacă o strigam cu tonul meu cel autoritar. Stătea imobilă, fără nicio reacție. Alteori, își ridica spre mine nasul cârn, catifelat, pretinzând o mângâiere, iar eu nu întârziam s-o ating duios cu vârful degetelor pe după urechi – un semn de apropiere între noi amândouă. Între două suflete nițel mai sensibile!

Dar cel mai mult mă uimea delicatețea și suplețea cu care Flora se plimba printre obiecte diverse, printre pahare, ceșcuțe, ceas, bibelouri, ochelarii mei de soare, fără să le clintească sau fără să le spargă. Ca și cum era în elementul ei să umble cocoțată pe mobile. Probabil, fiind la o înălțime oarecare, se simțea stăpână pe situa­ție. Și mai este ceva care mă umplea de ad­mi­rație: știa să asculte. Mă privea insistent, dar și liniștit totodată, cu ochii săi rotunzi, perfect ro­tunzi, curioși și întrebători, încât tu ai impresia că ai putea până și să dialoghezi cu ea. Și chiar mă străduiam să-mi pregătesc câteva fraze ex­plicative care, însă, sfârșeau prin a deveni in­ter­minabile, încâlcite, ce mai!, niște aiureli: îi vorbeam despre ce mi-am pus în gând să fac bunăoară azi, despre cât de luminoasă ori plo­ioasă se arată ziua în curs, despre…

Din nou dimineață. O dimineață însorită în care mă decisesem pentru irezistibila cafea ușor îndulcită cu o linguriță de miere. Numai că ducându-mă să încălzesc apă în ibric, am găsit la geam plasa-apărătoare de țânțari și de alte insecte desfăcută din încuietoarea sa și trasă larg deoparte, iar Flora lipsea. Am cotrobăit du­pă ea până și prin spatele frigiderului și-n de­bara, printre pantofi și cutii de carton. Dar Flora nu se ivea de nicăieri. Mi-am extins căută­rile în jurul blocului, pe străzi, parcurgând distanțe lungi. Oare am pierdut-o definitiv pe Flora? În clipele acelea, sufeream din cauza deznădejdii că n-o voi revedea vreodată.

Nu știu nici azi ce s-a petrecut. Fuga Florei pre­supun că a fost mai degrabă un mod ne­vinovat de a descoperi, pentru prima dată, sen­zația unei evadări, un sentiment de schimbare sau poate… o ieșire într-un alt spațiu, unul nou, neprevăzut, complet necunoscut. Ca un început de aventură. Început pentru ea? Pentru mine? Nu se poate explica nimic. Cel puțin așa mi se pare.

ADRIANA CHRISTESCU – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian