Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Selecția ”Formula AS”

* Julian Barnes, „Bărbatul cu haină ro­șie”, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira, 302 p.

Fiecare nouă carte a lui Julian Barnes e o delectare, de aceea vă recomand această recentă ispravă a lui, apărută în original în 2020 și tradusă pe cât de prompt pe atât de bine de Radu Paras­chi­vescu în seria de autor de la Nemira. Nu e pro­priu-zis un roman construit în jurul unei per­so­na­lități reale, cum erau Conan Doyle în „Arthur & George” sau Șostakovici în „Zgomotul timpului”, ci seamănă mai curând cu „Papagalul lui Flaubert”, a doua lui carte din 1986. Avem aici un zig­zag într-o lume artistică din Franța și Anglia în ultima parte a sec. 19 și până după Primul Război, un hibrid postmodern de biografie, eseu, istorie și confesiune, scris cu umor englezesc și subtilitate franțuzească (marcă proprie). Concepută din scurte secvențe ce sar cu agilitate de la un subiect la altul, după ce s-a documentat, nu glumă (presă, jur­nale intime, corespondență, opere literare și artă din epocă), cartea are în principiu ca subiect viața și lumea chirurgului francez Samuel Pozzi (1847-1918). De fapt, existența doctorului e pretextul unei promenade prin La Belle Epoque – „o ultimă înflorire a artelor și cea din urmă înflorire a unei societăți așezate, înainte ca această fantezie blândă să fie dinamitată de metalicul secol XX”. În afară de Pozzi – pionier al ginecologiei, figură a „lumii bu­ne” pariziene, prieten al artiștilor, bărbat chipeș cu mult succes la femei – majoritatea celor evocați de Barnes e cunoscută francofililor de la noi (pe cale de dispariție naturală). La fel de mare pondere ca peripețiile profesionale și mondene ale lui Pozzi are în volum figura flamboaiantă, excentrică a con­telui Robert de Montesquiou, care s-ar fi vrut scri­itor dar a cărui amintire a rămas doar ca dandy de­cadent și model al unor personaje din opere li­terare și azi de raftul I, scrise de Huysmans, Edmond Rostand, Proust. Printre scriitorii, jurna­liștii, actorii, pictorii, aristocrații epocii, așa cum sunt văzuți unii pe alții în documentele păstrate, sunt multe nume mari, prietenii sau inamici ai lui Pozzi: Barbey d’Aurevilly (pe care Barnes îl antipatizează fiindcă a fost ticălos cu Flaubert), Maupassant, Oscar Wilde, Henry James, Proust (al cărui frate, Robert, și el medic, a lucrat cu Pozzi), Anna de Noailles, Mallarme, Sarah Bernhardt (una dintre amantele doctorului), frații Goncourt ș.a. O surpriză a cărții e că pen­tru toți aceștia avem repro­duse în pagini și portrete foto­gra­fice sau pictate. Asta – pe lângă a­bun­dența de anecdote, vorbe de duh, întâmplări sen­za­ționale (cri­me, scandaluri, du­eluri), bâr­fe de alcov, dis­pute politice și li­terare – colo­rea­ză foarte atractiv lectura și sporește impresia că avem de-a face cu persoane și fapte rea­le care, prin arta lui Barnes, își relevă mai bine sensul de la distanță de peste un secol. O spune el însuși: „non-ficțiunea e teritoriul unde trebuie să lăsăm să se întâmple, fiindcă deja au făcut-o, lucruri aparent reale, ne­plauzibile și moralizatoare”. Pornit prin biblio­gra­fii pe urmele doc­torului pictat de John Singer Sargent, roman­cie­rul ajunge să portretizeze el în­suși prin colaj o epo­că, ferindu-se însă, cum a în­vățat de la mult­iu­bitul lui Flaubert, să tragă con­cluzii sau să-și aroge dreptul de a judeca para­doxu­rile comportamen­te­lor. „Din ce cauză prezen­tul e atât de nerăbdător să judece trecutul? Există tot­deauna o nevroză a pre­zentului care se consi­deră superior trecutului dar nu poate trece peste sâcâietoarea neliniște că s-ar putea totuși să nu-i fie (…) Și vine imediat o altă întrebare: în temeiul cărei autorități îl jude­căm?”. Ca și la mai multe alte întrebări legate de personajele acestei cărți, Julian Barnes recunoaște că nu știe răspunsul.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian