* Julian Barnes, „Bărbatul cu haină roșie”, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira, 302 p.
Fiecare nouă carte a lui Julian Barnes e o delectare, de aceea vă recomand această recentă ispravă a lui, apărută în original în 2020 și tradusă pe cât de prompt pe atât de bine de Radu Paraschivescu în seria de autor de la Nemira. Nu e propriu-zis un roman construit în jurul unei personalități reale, cum erau Conan Doyle în „Arthur & George” sau Șostakovici în „Zgomotul timpului”, ci seamănă mai curând cu „Papagalul lui Flaubert”, a doua lui carte din 1986. Avem aici un zigzag într-o lume artistică din Franța și Anglia în ultima parte a sec. 19 și până după Primul Război, un hibrid postmodern de biografie, eseu, istorie și confesiune, scris cu umor englezesc și subtilitate franțuzească (marcă proprie). Concepută din scurte secvențe ce sar cu agilitate de la un subiect la altul, după ce s-a documentat, nu glumă (presă, jurnale intime, corespondență, opere literare și artă din epocă), cartea are în principiu ca subiect viața și lumea chirurgului francez Samuel Pozzi (1847-1918). De fapt, existența doctorului e pretextul unei promenade prin La Belle Epoque – „o ultimă înflorire a artelor și cea din urmă înflorire a unei societăți așezate, înainte ca această fantezie blândă să fie dinamitată de metalicul secol XX”. În afară de Pozzi – pionier al ginecologiei, figură a „lumii bune” pariziene, prieten al artiștilor, bărbat chipeș cu mult succes la femei – majoritatea celor evocați de Barnes e cunoscută francofililor de la noi (pe cale de dispariție naturală). La fel de mare pondere ca peripețiile profesionale și mondene ale lui Pozzi are în volum figura flamboaiantă, excentrică a contelui Robert de Montesquiou, care s-ar fi vrut scriitor dar a cărui amintire a rămas doar ca dandy decadent și model al unor personaje din opere literare și azi de raftul I, scrise de Huysmans, Edmond Rostand, Proust. Printre scriitorii, jurnaliștii, actorii, pictorii, aristocrații epocii, așa cum sunt văzuți unii pe alții în documentele păstrate, sunt multe nume mari, prietenii sau inamici ai lui Pozzi: Barbey d’Aurevilly (pe care Barnes îl antipatizează fiindcă a fost ticălos cu Flaubert), Maupassant, Oscar Wilde, Henry James, Proust (al cărui frate, Robert, și el medic, a lucrat cu Pozzi), Anna de Noailles, Mallarme, Sarah Bernhardt (una dintre amantele doctorului), frații Goncourt ș.a. O surpriză a cărții e că pentru toți aceștia avem reproduse în pagini și portrete fotografice sau pictate. Asta – pe lângă abundența de anecdote, vorbe de duh, întâmplări senzaționale (crime, scandaluri, dueluri), bârfe de alcov, dispute politice și literare – colorează foarte atractiv lectura și sporește impresia că avem de-a face cu persoane și fapte reale care, prin arta lui Barnes, își relevă mai bine sensul de la distanță de peste un secol. O spune el însuși: „non-ficțiunea e teritoriul unde trebuie să lăsăm să se întâmple, fiindcă deja au făcut-o, lucruri aparent reale, neplauzibile și moralizatoare”. Pornit prin bibliografii pe urmele doctorului pictat de John Singer Sargent, romancierul ajunge să portretizeze el însuși prin colaj o epocă, ferindu-se însă, cum a învățat de la multiubitul lui Flaubert, să tragă concluzii sau să-și aroge dreptul de a judeca paradoxurile comportamentelor. „Din ce cauză prezentul e atât de nerăbdător să judece trecutul? Există totdeauna o nevroză a prezentului care se consideră superior trecutului dar nu poate trece peste sâcâietoarea neliniște că s-ar putea totuși să nu-i fie (…) Și vine imediat o altă întrebare: în temeiul cărei autorități îl judecăm?”. Ca și la mai multe alte întrebări legate de personajele acestei cărți, Julian Barnes recunoaște că nu știe răspunsul.
Romanian