* Marin Pop, „Corneliu Coposu sub lupa Securității. Declarații, corespondență, conferințe și scrieri inedite”, prefață de Alexandru Gussi, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 416 p. + 15 p. cu ilustrații.
Istoria recentă e plină de capcane. Rar se întâmplă ca judecarea corectă a unor evenimente și a celor implicați în ele să coincidă cu cernerea semnificațiilor în timp. Dincolo de gloriile efemere și de reacțiile emoționale pe care le provoacă în anumite momente, puține personalități devin cu adevărat istorice, își marchează în mod real epoca. Un astfel de om se știe (chiar se știe?) azi că a fost Corneliu Coposu, ultimul mare lider al PNȚ, partidul istoric pe care, după căderea comunismului, l-a refondat și implicat în lupta pentru „normalizarea” țării, aducându-l chiar la guvernare, în ciuda piedicilor mârșave pe care moștenitorii regimului comunist i le-au pus. Succesorii la conducerea PNȚCD nu s-au ridicat moral și ideologic la înălțimea Seniorului, astfel încât partidul a dispărut practic după guvernarea din alianța dintre 1996-2000. Apoi, după moartea lui Corneliu Coposu, el a fost transformat în statuie, în martir, ignorându-se inteligența sa politică, fiindcă era mai convenabil așa. În cartea pe care vi-o recomand, Marin Pop răspunde la întrebarea „Cine a fost cu adevărat Corneliu Coposu?” publicând documente inedite despre viața și activitatea ante și postbelică a politicianului care a fost închis 17 ani în pușcăriile și lagărele comuniste. Vina lui: fusese secretarul personal al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al partidului condus de acesta împreună cu Ion Mihalache, în care se uniseră Partidul Național al românilor din Transilvania și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat. Din această funcție, Coposu a participat direct la toate acțiunile ce și-au pus amprenta pe istoria României din prima jumătate a sec. XX, a fost martor și făuritor al acesteia, fapt pentru care a și fost arestat în 1947, în vederea desființării pluripartidismului. Amnistia deținuților politici din 1964 nu i-a dat însă posibilitatea unei vieți normale. Securitatea nu l-a scăpat nici o clipă din ochi, l-a obligat să dea periodic declarații, i-a înțesat anturajul cu turnători, i-a interceptat telefonul și scrisorile, ba chiar l-a și arestat în ultimele zile ale ceaușismului. Corneliu Coposu devenise din 1947 nu doar un adversar al comuniștilor ce capturaseră cu tancuri sovietice statul român, ci și un „mărturisitor” incomod despre evenimentele pe care, conform lecției leninist-staliniste, noua putere le rescria mincinos pentru a se legitima. Supraviețuitorul închisorilor și lagărelor în care muriseră mii de deținuți politici n-a putut fi determinat nici cu brutalități și amenințări, nici cu favoruri să falsifice adevărul sau să laude „realizările”. Ca și modelul lui moral și politic, Iuliu Maniu, Coposu și-a asumat adevărul istoriei trăite, cu toate consecințele ce au decurs din asta. Cititorul află astfel informații la prima mână despre situația României în timpul celui de al Doilea Război, despre lovitura de stat de la 23 august 1944, despre demonstrația monarhistă și anticomunistă din noiembrie 1945, despre capcana de la Tămădău ș.a. dar și previziunile politicianului despre falimentul regimului comunist – toate înregistrate de Securitate. Portretul lui Corneliu Coposu, așa cum reiese din documentele adunate de Marin Pop, e al unui caracter fără fisură, al unui politician lucid și experimentat, al unui mare patriot (și nu naționalist; diferența, dacă nu o cunoașteți, căutați noțiunile în dicționar).
Romanian