Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ALLEN COLIBAN – „Pentru mine, politica nu e o pasiune, e o revoltă”

A mers pe munte, a schiat, a cântat la chitară, s-a bătut pentru salvarea pă­du­rilor. Dar cel mai mult și mai mult, Allen Coliban a încercat să facă performanță. Nu doar în IT și în consultanța de business, unde a însumat aproa­pe 20 de ani de experiență, ci și în sport și în managementul sportiv. Este deținătorul unei cupe de slalom uriaș la ski și a fost, timp de cinci ani, pre­ședintele Federației Române de Curling. Un lu­cru e sigur: tânărul primar USR-PLUS al Brașo­vu­lui, a cărui victorie a fost atât de aclamată toamna trecută, visează să transforme orașul de la poalele Tâmpei într-un oraș-model. De vorbă cu un ambițios care a încercat de toate și care a aterizat în politică din dorința sinceră de a schimba ceva.

„Am un reper puternic legat de familie”

– Sunteți brașovean din Schei, dar prenumele dvs. numai românesc nu pare. Care e, de fapt, originea lui?

Ion Coliban, bunicul, campion la schi

– Tatăl meu, care a fost fizician și care și-a trăit adolescența în spiritul hippie al anilor 70, mi-a dat numele inspirat fiind de niște centuri de radiații, Van Allen, care au fost descoperite în se­colul trecut de un om de știință ame­rican. N-am fost singurul în generația mea cu nume neneaoș, am avut colegi Doris, Maximilian, Polixenia, Naomi. Mie mi-au zis Allen și, până am intrat în politică, numele ăsta n-a deranjat pe nimeni. Apoi, brusc, am devenit „străinul lui Soros”, care vrea să vândă România. (râde)

– Când, de fapt, sunteți brașovean din familie de brașoveni.

– Exact. Am copilărit în Schei. Am avut chiar norocul să prind ambele perechi de bunici și, până în 2001, i-am avut pe toți patru la sărbători. Asta mi-a lăsat un reper puternic legat de familie, de atmosfera aia de sărbătoare, de bucuria de a fi cu toții împreună duminica, în jurul unei mese. Chiar acum vin de la ziua bunicii mele, care a împlinit 90 de ani, o basarabeancă refugiată din calea tancurilor în România, care l-a întâlnit la Iași, la facultate, pe bunicul, moț din Țara Moților, de pe lângă Brad, și cu care s-a înțeles așa de bine, că au împlinit 60 de ani de căsătorie.

– Numele dvs. de familie e foarte cunoscut și în lumea sporturilor de iarnă.

– Da, pentru că celălalt bunic, cel din Schei, Co­liban, pe care îl chema tot Ion, ca pe tata, a fost cam­pion național la ski de mai multe ori, a participat la trei olimpiade, iar în 1946 a fost primul campion bal­canic al României. Tata a făcut și el juniorat în ski alpin, apoi s-a pus pe carte, că și-a dat seama că nu vrea o carieră în sport. A fost un om foarte con­sec­vent și dedicat carierei lui, un om căruia i-a plăcut mereu să ridice ștacheta.

– Și cu toate astea, avea și latura aceea hippie, de care spuneați. Un om de știință flower power pare o contradicție, nu?

– Cred că ai mei au găsit echilibrul bun între cele două. Am crescut într-o familie în care se ascultau Deep Purple, Pink Floyd și Dire Straits, în care existau două chitare, una acustică și alta electrică, fiindcă tata și-a dorit să cânte la chitară. Dar în care a existat și multă seriozitate în ceea ce privește cariera. Mama e biochimistă, a fost ani de zile angajată la „Nivea”, ca cercetător și dezvoltator de produs. Apoi, după revoluție, și-a făcut propria ei firmă, iar la ora actuală face tot produse cosmetice. De la ei și de la felul lor de a fi am moștenit și eu o anumită curio­zitate față de viață. Am cântat la chitară, am făcut și ski, și baschet, și arte marțiale, și IT, și politică. Am rămas cu bucuria că în viața asta am gustat din cât mai multe lucruri, chiar dacă nu am mers până la capăt în toate.

„La 20 de ani mi-am făcut propria firmă de software”

– Și totuși, ați făcut performanță în câteva. Pasiunea pentru ski v-a adus, de pildă, niște trofee. A fost tot o ștafetă predată pe linie de familie?

… și nepotul, pe urmele bunicului

– Mai multe trofee are bunicul. (râde) Am mers în copilărie la ski cu tata, dar cel mai mult și mai mult am mers eu singur, în anii 90, când aveam mult timp liber, zăpada era încă multă pe-atunci, și pre­țurile erau mici pe pârtie. Bunicul meu a fost foarte mândru când am început să-i cer cărți despre ski și să-l rog să mă învețe cum să-i învăț, la rândul meu, pe alții. Abia după ce bunicul n-a mai fost, am în­ceput să particip la concursuri de ski universitare. În 2005, am luat un loc 1 la un slalom uriaș la cate­goria B, în Poiană. Și apoi, vreo zece ani de zile, am fost și instructor de ski.

– Nu pot să trec mai departe cu discuția fără să mă opresc asupra unui detaliu: sunteți a opta ge­ne­rație de absolvenți ai Liceului «Andrei Șaguna» din familia dvs. Asta da tradiție! Domnule Co­li­ban, mai țineți la regula asta și în ce le privește pe fetele dvs.?

– Nu, ele pot să facă ce vor, cu condiția să alea­gă „Șaguna”! (râde) Glumesc, desigur. Țin minte că prin clasa a șaptea, ca să-l provoc pe tata, i-am zis că vreau să dau la „Meșotă”, celălalt liceu de tradiție din Brașov. Și a fost un „Nu!” categoric, n-a existat loc de negociere. Dar dincolo de asta, chiar dacă a fost o alegere de familie, mie nu mi-a părut rău că am urmat acest liceu. Clădirea avea un aer de noblețe și mister. Păstrând proporțiile, desi­gur, aș putea zice că mă simțeam ca în Hogwarts, la Școala de Vrăjitorie din „Harry Potter”. Și erau și profesorii! Niște oameni de excepție, care ne-au per­mis o anumită libertate spirituală. Aveam, de pildă, radioul școlii, unde puneam singuri muzică în pauză. Și aveam cel mai dotat laborator de infor­matică din Brașov, lucru care a contat foarte mult pentru mine.

– Mai ales că ați ales calea IT-ului. Cum ați ajuns în lumea asta a informaticii?

– Prin 1993-1994, mama avea un computer 386, mare cât un frigider de hotel. După ce termina ea munca, mă mai jucam și eu pe el. De la un cola­bo­rator care o ajuta să-și facă eti­chetele pro­duselor, am descoperit progra­mele de grafică. Așa am ajuns să lucrez în „Corel Draw” încă de la versiunea 3. La „Șagu­na”, am învățat apoi programare și am mers și la olimpiadele de informatică. De multe ori, în vacanțe, stăteam pur și sim­plu și programam, dezvoltam soft­ware-uri.

– De aici și până la a avea o firmă de software, la 20 de ani, n-a fost cale prea lungă…

– Primul pas a fost să merg la Bucu­rești. Visam să fac facultatea acolo, să lu­crez din prima zi, să fiu independent fi­nanciar, să îmi cumpăr un apartament și să nu depind de nimeni. Doar că m-am de­primat repede, în primii trei ani de fa­cultate am făcut doar matematică și fizică, lipsea partea de practică. Eu voiam să lucrez, așa că m-am angajat programator, și peste un an mi-am făcut propria firmă de software. Cu care am câștigat foarte bine. La un moment dat, aveam 4, 5 angajați. Aveam clienți în Norvegia, făceam tot felul de apli­cații ciudate, la comandă. Ne-am oprit activitatea prin 2001, 2002. Eram în fața unui proiect foarte mare, urma să facem primul joc pe computer 100% românesc. Și visam cu colegii mei din echipă ca, din banii pe care îi vom lua, să ne luăm un iaht și să plecăm în jurul lumii. (râde) Din păcate, ne-am dat seama că cineva încerca să ne păcălească, să ne vândă drept programatorii lui. Lucrurile au luat o altă întor­sătură. Ne-am oprit din proiect. Apoi la scurt timp, au murit bunica și tatăl meu. M-am întors la Brașov și am abandonat o vreme IT-ul, pen­tru o carieră de instructor de ski. Am reluat fir­ma mai târziu, când m-am concentrat pe business-ul de consultanță. Și ultimii șapte ani înainte să intru în politică, m-am ocupat de curling, un sport pe care l-am adus în România. Am fost președintele Federației Române de Curling, am fost responsabil cu dezvoltarea, cu competițiile, țineam tabere și cursuri prin toată lumea. A fost un job foarte fain, care mi-a dat toată libertatea de care aveam nevoie.

„Mi-a plăcut mereu să intru în competiție”

– Dacă există un portret-robot al brașo­vea­nului model, dvs. vă încadrați perfect: șagunist, muncitor, familist, sportiv…

Sub Tâmpa, muntele-simbol al Brașovului

– …și mândru. Brașovean mândru! (râde) Nu știu ce să spun decât că în viața asta mi-a plăcut să apuc mai multe drumuri.

– În orice caz, pare că în toate ați vrut să faceți performanță. Sunteți un om ambițios?

– Da, cred că am avut mereu o deschidere către competiție. Mi-a plăcut să intru în competiție. Și, până am ajuns în politică, era important ca acea competiție să fie și fair.

– Și acum nu mai e important?

– Ba e important, doar că în politică nu prea e nimic fair. Corectitudinea e un cadru care nu există, trebuie să-l creezi tu, dacă vrei să schimbi jocul. Cum au zis unii, politica e un război din care nu curge sânge. Unul din lucrurile pe care mi le-am pro­pus și de care m-am și ținut, de când am intrat în politică, a fost să nu mă abat de la corectitudine.

– Pe dvs. ce v-a motivat să vă aruncați în arenă? Cum s-a născut pasiunea asta?

– Nu e o pasiune, e o revoltă, e o nevoie de schimbare. Nu am întâlnit încă oameni care să-și găsească în politică o pasiune. Dacă nu aș fi simțit la un moment dat că uite, mai sunt și alți nebuni ca noi, care se implică, dacă nu l-aș fi întâlnit pe Nicu­șor Dan, un om complet din afara sistemului, cu ca­re ne-am identificat mulți într-o formă sau alta, poa­te că nu aș fi făcut niciodată pasul ăsta. Au mai fost însă și niște evenimente personale. În 2015, bunica fostei mele soții a murit înghețată pe câmp, după ce fusese dusă la spital cu salvarea și externată, fără să fim anunțați. Am trăit multă furie și suferință și ne-am întrebat pentru prima oară în ce fel de țară trăim, cu ce sistem și cu ce reguli. Până să avem copii, ne sim­țeam nemuritori. Simțeam că nu ne atinge ni­mic. După ce ai copii, înțelegi că ai nevoie de spi­tale, de sisteme educaționale ș.a.m.d.

„Aș vrea să transform Brașovul în Capitala Verde a României”

– Și acum, care e Brașovul la care visați pentru fetele dvs.?

Cu soția și una dintre fetițele lui, în vacanță

– E în primul rând un Brașov cu aer curat, în care să rezolvăm odată pentru totdeauna problemele gro­pilor de gunoi care produc mirosuri urâte, care au degradat atât de mult calitatea aerului. Un Bra­șov în care locuitorii să aibă acces facil la parcuri. Visez ca suprafața împădurită din jurul orașului, pe care deocamdată o folosim pentru drumeție doar pe câteva poteci, să devină un adevărat parc natural, cu „păduri școală”, unde să poți ține ore de bo­ta­nică, cu trasee de pro­menadă, cu trasee de mountain bike, cu tra­see de a­ven­­tură. Aș vrea să trans­form Bra­șovul în Ca­pi­tala Ver­de a României, în ca­re să-ți facă plă­ce­re să mergi la pas. Ne mân­drim că 70% din transportul în comun e transport ecologic, dar mai avem încă de lu­crat la frecvență, ca oa­menii să înceapă să-l considere o alter­na­tivă la mașina per­sonală. Dar Brașovul înseam­nă și economie, că de aco­lo ne vin banii. Iar economia e strâns legată de educație. Aș vrea ca Bra­șovul să devină relevant din punct de vedere uni­versitar, fiindcă momentan nu este, tinerii capa­bili pleacă să studieze în altă parte. Nu-mi doresc să-mi bat copiii în cuie lângă mine. Dar mi-aș dori măcar să nu plece în altă parte doar pentru că în Bra­șov nu există alternative.

– Clujul are un festival de film și două festi­va­luri de muzică, Iașiul are un festival de literatură, Sibiul – un mare festival de teatru. Ce șanse are Brașovul să fie pus și el pe harta culturală a Ro­mâniei?

– Când am spus des­pre „Cerbul de Aur” că e un fes­ti­val vetust, care trebuie rein­ven­tat, și că ocupă degeaba Piața Sfatului, a vuit toată pre­sa. Dar am spus un ade­văr. Din fericire, Primăria nu trebuie să inventeze nimic, trebuie doar să-și păstreze o anumită deschidere spre co­laborări și dialog și să susțină anumite inițiative. Și, slavă Domnului, au și apărut. Deja am purtat discuții cu orga­ni­za­torii festivalurilor „Untold” și „Electric Castle”, care își do­resc să vină cu un model de eveniment adaptat orașu­lui. De doi ani de zile, există un festival, „Tam Tam”, care pune în valoare întreg Bra­șo­vul, ca pe o uriașă scenă. Avem și festival de stand up, de film horror, de jazz, avem „Amural”, un festival de proiecții lu­mi­noase pe zidurile și clădirile vechi ale Brașovului. Avem catacombele Brașovului, care pot fi vizitate, dar momentan nu au niciun fel de concept. Anul ăsta o să avem și un ghid de finanțări culturale, pe care o să-l facem echitabil. Vrem să atragem experți. Vrem să clădim o vi­zi­une, apelând la oameni com­pe­tenți, la societatea civilă, la mediul de afa­ceri și la mediul academic. Pri­măria nu trebuie să fie o ca­ze­mată din care se iau decizii, ci un liant.

– Ați declarat la un moment dat că Brașovul e un oraș frumos, dar ges­tionat defectuos. Aveți însă doar patru ani de vechime în politică și vă lipsesc studiile în administrație. E destul pentru un viitor primar?

– Sunt oameni care au și 30 de ani de experiență în politică, au avut des­tu­lă vreme să ne arate ce pot și n-am avut nimic de câștigat de pe urma lor. A venit timpul să schimbăm lucrul ăs­ta. Mă uit și la colegii mei, facem cu toții parte din­tr-o structură politică nou-nouță, suntem oameni cu ma­ximum patru ani de politică în spate. Dar e foar­te multă energie între noi și foarte multă norma­li­tate. Și cred că avem cu toții nevoie de normalitatea asta, de relația asta firească, pe care am construit-o cu cetățenii, în care totul e pe față, în care pot fi și criticat, și admonestat, că nu mă ascund.

„Nu mă aștept să am concedii în următorii ani”

– Se spune că politica e o groapă de gunoi. Nu v-a fost teamă, când ați intrat în ea, că în­tr-o zi o să ieșiți șifo­nat?

La învestire

– Culmea e că, în politică fiind, am a­juns, la propriu, în toa­te gropile de gunoi. Dar, lăsând metafora as­ta deoparte, da, e ade­­vărat că politica cere un preț care se plătește uneori cu imaginea pe care o ai, cu relațiile apropiate, cu timpul tău personal. Când știi câte speranțe sunt puse în tine, e greu să spui ok, s-a terminat programul, aici se oprește politica și începe viața personală. No­rocul meu e că am o familie care mă înțelege. În­cerc să păstrez pentru mine și familie weekend-urile, dar și din ele mai ciuntesc uneori. E greu și să nu o iei razna, să nu începi să te crezi special. Și spun asta gândindu-mă la experiența mea de patru ani în Parlament, unde toată lumea se saluta cu „Excelență”. (râde) De altfel, unii au considerat că ve­nirea mea din Parlament la Primărie e un down­grade, că am pierdut pe drum niște epoleți. Eu cred, din contră, că bunăstarea legată de becul de la colțul străzii și de spațiul verde din fața blocului e o parte a politicii mult mai tangibilă decât legea abstractă care se dă în Parlament. Sunt și sacrificii, da. Dar nu poți produce nicio schimbare dacă nu te implici.

– Aţi câștigat Primăria după o campanie foarte obositoare, o izbândă pe care ați împărtășit-o cu toți bra­șovenii, live, pe face­book. Cum a fost însă după ce s-au închis ușile?

– În noaptea în care am câștigat, nici n-am fost în sta­re să mă bucur ca lumea, ve­nise presa, era plin de ca­mere peste tot, fiecare se bucu­ra în colțul lui cum pu­tea, dar exista deja un teribil sen­timent de responsa­bi­li­tate. Practic, n-am avut timp de sărbătoriri sau odihnă, fiindcă trebuia să ne punem foarte repede la punct cu toate. Primul lucru pe care l-am făcut, chiar în săptămâna de după alegeri, a fost să organizăm la Brașov un curs pentru primarii nou-aleși ai USR-PLUS. Am chemat traineri foarte buni și au venit 20 de primari din toată țara, ca să ne răspundem la toate întrebările și nedumeririle pe care le aveam. Țin minte că atunci când am făcut in­vi­tațiile, unii au răspuns: „Ah, nu, nu pot, eu acum plec în concediu”. Și am zis: „Cum? Cum poți să pleci? Eu nici să dorm nu pot ca lumea”. (râde)

– Se poate dormi bine ca primar, domnule Coliban?

– N-o să zic că nu pot dormi noaptea, că ar părea că am ceva pe conștiință. (râde) O să zic însă că se doarme diferit. Mi se întâmplă des să mă trezesc la 3 sau la 4 dimineața și mintea să îmi zboare la cum vom face renovarea nu știu cărei clădiri sau cum vom construi viitorul parc industrial. Ce rămâne nerezolvat peste zi nu prea mă lasă să dorm.

– Cei mai mulți jurnaliști s-au grăbit să vă întrebe care vă sunt speranțele în legătură cu acest mandat proaspăt început. Eu o să vă întreb alt­ceva: care sunt fricile unui tânăr primar?

– A fost fain să văd în campanie câți oameni și-au rupt din timpul lor să facă voluntariat, fără să fie mânați din spate de promisiunea vreunei si­necuri. Oameni care n-au avut niciun câștig, s-au implicat doar de dragul schimbării. La fel de fain a fost și să văd în septembrie, în ziua alegerilor, oameni fericiți că merg la vot, un sentiment pe care unii români nu l-au mai avut din 1990. E minunat, dar e și o pre­siu­ne foarte mare. Întrebarea e cât poți păstra spi­ritul ăsta viu, fără să dezamăgești. E frica pe care o ai atunci când ești în vârf, cu toate speranțele puse în tine, teama care te face să mai alergi încă un kilo­metru când ești deja obosit și să mai adaugi încă o oră peste orele de program. E o teamă care se transformă, de fapt, în energie, și care ne face să nu avem stare în drumul nostru către Brașovul pe care îl visăm.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

1 Comment
  1. Allen Coliban, primarul Brasovului.Frumos articol,un primar deosebit in sensul bun al cuvantului.
    Daca asa ar gandi primarii si politicienii din Romania,eu o sibianca care si-a facut destul vacante la Poalele Tampei,
    m-as intoarce fara nici o ezitare inapoi la Sibiu.
    Oare o sa fie posibila schimbarea spre bine dl primar as Brasovului?
    Traiesc de 21 ani la Montreal,Canada,mentalitatea si coruptia politicienilor m-a determinat sa plec din Romanai.
    Succes pe mai departe!

    Viorica Fratila

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian