Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

În prag de iarnă, la Mânăstirea Bezdin

– E jale mare când moare un om. Iar când moare o biserică, plânge și Dumnezeu. Purtătorii de doliu sunt comunități întregi de creștini, care își pierd rostul duhovnicesc al vieții. Bisericile părăsite sunt răni vii –

Biserica mânăstirii

Auzisem de mult de mânăstirea asta a sârbilor ortodocși din Lunca Mure­șului. În povești, mi se-nchipuia ca un abur, ca o părere căreia nu-i puteam atribui o formă concretă. Acum, îndreptându-mă către ea, începe a prinde contur, întâi de toate, din cuvin­tele celor doi tovarăși de drum, un bărbat și-o femeie, întâlniți în curtea bisericii sârbești „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Arad. Sunt sârbi, dar vorbesc românește per­fect. Nu vor să-și dezvăluie numele, nu vor să se lase fo­tografiați. Dar își amintesc cum, copii fiind, veneau cale de câțiva kilometri la mânăs­tire, cu-ntreaga comunitate sârbă din localitățile înveci­nate. Pe drumul cu asfalt cam beteag, ce leagă mânăs­tirea de satul Munar, mă simt aidoma sârbilor de odinioa­ră, călător într-o căruță cu cai, spre locul unde se-ntru­pează lumina.

Se vede de departe o pată albă cu roșu, înconjurată de stufăriș, ziduri vechi de ce­tate, în mijlocul întinderilor de pământ. Cândva, zice-se, nu-i era dat oricui s-o afle, căci mânăstirea stătea as­cun­să în mijlocul unor păduri dese și fără de sfâr­șit.

Biserica sfinților orbi

Iisus Pantocrator, cu ochii șterși de timp

Aproape nu știu când am ajuns la poartă. Mare, din lemn înnegrit, deschide cale direct prin corpul de chilii, spre curtea interioară. E ziua de hram, poate singura zi din an în care un suflet de om trece pragul sfântului lăcaș. Căci mânăstirea, aparținând sârbi­lor creștin-ortodocși, e de a­proa­pe șapte ani părăsită. La fel cu alte patru surate, din­tre care în una singură mai există un ultim vie­țui­tor.

E-nceput de decembrie și sârbii ortodocși toc­mai sărbătoresc Intrarea în biserică a Maicii Dom­nului. O mână de oameni forfotesc spre paraclis, unde stă să-nceapă Liturghia. Doamna fără nume cu care am venit, ghidul meu prin labirinturi de timp și credință, mă ia de mână și mă duce direct în biserica mânăstirii. Ușa e neobișnuit de îngustă și, dincolo de ea, lumină, foarte multă lumină. Soarele pare a-și fi înghe­suit toate razele înăuntru. Un fior rece coboară din pereții scorojiți, din urmele abia vizibile ale icoanelor, din ochii orbi ai sfinților, ale căror contururi încă se mai des­lușesc pe alocuri. În schimb, pe iconostas, sfinții sunt vii și tineri. Printre culorile încă vibrante, predomină albas­trul marin. Cel care l-a pictat inițial, în 1753, Ștefan Tenețchi, a fost un pictor celebru în epocă, semnătura sa găsindu-se și pe iconostasul Catedralei Greco-Catolice din Blaj. După doar 50 de ani, pe la 1803, o altă mâ­nă de artist, cea a pictorului aca­demic Jacov Or­felin, dă chip sfin­ților de pe ico­nostas, așa cum îi am acum în fața ochilor.

Când Maica Domnului a coborât Athosul

Pe o filă de Psaltire, aflată acum la Vârșeț, în Banatul sârbesc, ieromonahul Leontie Bogoje­vici a con­semnat amănunte despre începuturile mânăstirii. Donația inițială a făcut-o Iovan Iak­sici din Nădlac, localitate situată pe celălalt mal al Mureșului. Lucrările au demarat în 1539, pe vremea arhimandritului Ioasaf Milutinovici, și au continuat cu ajutorul credincioșilor. Ulte­rior, Iovan Iaksici și-a zidit, cum­va, și trupul în mânăstire, unde a trăit toată viața. Cu­prins de flăcările ocupației otomane, duhul mânăstirii a rămas neatins, dus fiind mai departe de călu­gării care au refuzat s-o părăsească. Au impro­vizat o bisericuță din lemn, în care-au slujit ani la rând, până-au reușit să ridice, din cărămidă, biserica actua­lă. Călugării viețuitori aici și-au mai purtat o vreme cre­dința târâș, până când, în 1740, egumenul Teodosie Ve­­selino­vici a venit la Bez­din cu întrea­ga obște a mâ­năstirii Vinča din Serbia, și au adus o icoană fă­cătoare de minuni a Maicii Domnului, provenită de la Mun­tele Athos. Când mai știu­tă, când mai neștiută, icoana a ținut mereu în mâini soarta mâ­năs­tirii și o face încă și azi.

Icoana și Sfântul

Icoana de Bezdin a Sfintei Născătoare de Dumnezeu

Icoana e aici, într-o nișă din stânga altarului, într-o copie de dimensiuni impre­sio­nante. „E făcătoare de mi­nuni”, îmi șop­tește discret călăuza mea, îna­inte să se facă nevăzută. Peste tot, in­for­mațiile sunt scrise în limba sârbă și nu-i ni­meni să mi le deslușească. Și, totuși, ceva mai târziu, la un capăt de telefon, un sârb îndrăgostit de istoria nației sale, Bodijar Panici, avea să-mi spună tot ce voiam să aflu. Da. Adevărata poveste a mânăstirii începe cu icoana Sfintei Fecioare din Vladimir, cunoscută, ulterior, sub numele de Icoana de Bezdin a Sfintei Născă­toare de Dumnezeu (Sveta Bogorodica Bez­dinska). Chiar dacă astăzi au fost uitate, minu­nile dobândite prin rugăciuni au dus departe, în lume, faima bisericii.

La doar câțiva pași mai încolo, într-o raclă cu veșminte din catifea albastră, vegheată de o icoană, se află Sfântul Kiril. Sfânt al ortodocșilor sârbi, osemintele i-au fost descoperite la Bezdin, în urmă cu doar câțiva ani. Secretar al episcopu­lui Venedict din Šibenik (Dalmația), pe vremea Imperiului Habsburgic, Kiril s-a opus intențiilor acestuia de a-i trece la uniație pe ortodocșii din eparhia sa. Acesta a fost motivul pentru care a fost îndepărtat de la sediul episcopiei și condam­nat la 20 de ani de temniță grea. Ultimii ani de detenție, între 1842 și 1846, i-a petrecut la Mâ­năstirea Bezdin. Până aici vorbesc datele seci ale istoriei. De-aici încolo…

Văd lumina prăvălindu-se moale în interiorul extrem de deteriorat al bisericii. „Aici a fost chilia unde s-a nevoit sfântul Kiril”, mi se spu­ne, „în încă­perea de dimensiunile unei celule de temniță, construită în ta­vanul aripii de nord al lăcașului”. Un oștean din solda Imperiului a fost însărcinat să-l pă­zeas­că zi și noapte, inter­zicân­du-i orice contact cu oa­menii din afară. Ni­meni n-avea voie să se-apro­pie sau să-i vor­beas­că, nici măcar călugării mâ­năs­tirii. Când Sfântul Kiril s-a stins, trupul i-a fost înmormântat în curtea mânăstirii, fără vreun în­semn creștin, cum i s-ar fi cuvenit unui rugător ce fusese. Moaș­tele i-au fost des­­coperite în­tâm­plă­tor. Pen­tru jertfa sa în apă­rarea orto­do­xiei, în bi­sericile din E­par­hia Ti­mi­șoa­rei apar­ținând Bisericii Or­to­doxe Sâr­be, este pome­nit ca „Sfân­tul Kiril Is­poved­nik Bez­dinski” – Sfân­tul Kiril de Bez­din, Măr­tu­ri­sito­rul cre­din­ței creștin-orto­doxe.

Îngerul Mânăstirii Bezdin

Părintele Ognean Plavsici

Am spus că mâ­năs­tirea e părăsită. Cred că am greșit. Duhurile celor care s-au nevoit aici, în trup și timp pă­mântesc, o lo­cuiesc încă. Ne ating ca o pală de vânt răcoros, fără ca prezența noas­tră să le tulbure în vreun fel existența rea­lă.

Ultima care a locuit, tru­peș­te, aici, a fost Maica Anghe­lina, pe care toți o numesc „În­ge­rul Mânăstirii Bezdin”, chiar și acum, la aproape șapte ani de la plecarea sa în veșnicie. Se năs­cuse într-o familie evlavioasă de sârbi din Arad. La botez, a primit numele de Rujița, și nimic din ce-a trăit nu prevestea drumul său spre mona­hism. S-a îmbolnăvit de cancer puțin după ce a împlinit 50 de ani. Medicii au trimis-o acasă, neputincioși, spunându-i, mai direct, mai pe ocolite, că sfârșitul îi e aproape. Atâta doar că ei n-aveau de unde să știe că viața e rânduită de Dumnezeu, uneori mult peste orice putere de înțelegere. S-a rugat Rujița, mult și greu, s-a rugat pentru viața sa, nu ca să se bucure de toate câte se bucurase omenește și până atunci, ci ca să-i mai rămână o bucată, cât de mică, de-nchinat cerului. Asta i-a fost pro­misiunea: dacă va fi să scape de cancer, tot restul vieții sale o va închina lui Dumnezeu. Și a scăpat de boală, s-a vindecat de-a drep­tul miraculos. S-a retras la Mânăstirea Ho­doș-Bodrog în anul 1983 și a rămas acolo, ca novice, opt ani, până când episcopul Sava, administrator al Eparhiei de Timișoara a Bisericii Ortodoxe Sârbe, o îndrumă spre Mânăstirea Kalenić din Serbia, pentru a-și îmbogăți cunoștințele de limbă liturgică sârbă și slavonă, după care o aduce înapoi la Mânăstirea Bezdin, părăsită de zeci de ani. Aici, tunsă în monahism de episcopul Sava, primește, în 1993, numele de Anghelina. În mânăstire și-a zidit maica Anghelina viața, fără să o părăsească, nici mă­car o zi, din cei 21 de ani pe care Dum­nezeu i-a mai îngăduit să-i trăiască în sin­gurătate, în pustietatea din Lunca Mureșului. Câ­te­va amănunte cred că ar putea spune totul: la Mâ­năstirea Bezdin, cu­ren­tul electric a fost in­trodus abia în anul 2000. Iarna, șa­calii veneau până-n poarta mânăstirii, urlând a foame. Va fi stat Dumne­zeu s-o țină fere­cată bine, să n-o atingă pe blânda maică An­ghelina nici urâ­tul, nici teama, nici dez­nă­­dejdea. Acum, trupul i se odihnește în micul ci­mitir al bisericii, iar du­hul, așa cum am sim­­țit, umblă cu pas nevăzut prin încăperile cele multe ale mânăs­tirii pustii.

Colacul cu tricolor

Paraclisul Mânăstirii Bezdin

Între răceala din bise­rică și lu­mina ce-nvăluie cu generozitate fos­ta chilie a Sfân­tului Kiril, asist la sluj­ba din paraclisul mânăs­tirii. Cuvintele limbii sârbe au în ele o duritate, dar se rân­duie în rugăciune cu ace­eași tonalitate ca-n slujbele din bisericile ortodoxe ro­mânești. „Gospodin pomi­loj!”, aud, rostit de toți cei pre­zenți. Simultan, își fac cruce și, înainte ca ei să-mi deslu­șeas­că, înțeleg ce spun vorbele lor. „Doamne, milu­iește!”, iar și iar. Și când pare că s-a sfârșit, mai e ceva ce se întâm­plă. Ca la un semn, cu toții se strâng la un loc. Pe o masă, aș­teaptă un colac rotund și două pla­touri cu colivă. În colac, un mănunchi de busuioc, legat cu trico­lorul sârbesc. Preotul citește rugăciuni și-i atâta liniște, de se aud picăturile vinului cel roșu picu­rând pe colac. Și cum îl rupe în bucățele se aude, și cum fiecare dintre sârbii aceștia evlavioși sărută bucățica de pâine, înainte de a o mânca. „Hristos în mijlocul nostru!”, își spun, și tot ei își răspund: „Este și va fi!”.

Pare un parastas, dar nu este. „Tăierea co­lacului e un ritual care există doar în credința și în biserica noastră ortodoxă sârbă”, îmi spune părintele Ognean Plavsici, protopop al sârbilor ortodocși din Arad. „Când s-a trecut de la pă­gânism la creștinism, se pare că sârbilor orto­docși le-a fost greu să creadă, dintr-odată, într-un singur Dumnezeu. Ca să facă mai puțin dure­roasă schimbarea, fiecare familie și-a luat un patron al casei, cel mai aproape sărbătorit de momentul intrării acelei familii în creștinism. Familia mea, spre exemplu, a fost pusă, de sute de ani, sub ocrotirea lui Lazăr, iar tot ritualul de care vă vorbeam îl facem când sărbătorim Învierea lui Lazăr”.

Credincioșii aflați în biserică, nu mai mult de o duzină, au venit din Arad, din Cenad, din satele din apropiere sau chiar din Timișoara. O dată pe an, în ziua hramului, Mânăstirea Bezdin prinde iarăși viață, pentru câteva ore. Nu e lăsată să moară de tot. Tot altă și altă parohie ortodoxă sârbă din Banat se ocupă să organizeze săr­bătoarea de aici. Anul acesta, cei din Arad au pregătit, după tradiție, colacul și coliva. „Buche­tul de busuioc și o bucățică de colac au fost înmânate credincioșilor din Cenad, ei fiind cei care se vor ocupa de hramul Mânăstirii Bez­din anul viitor, ei vor fi «nașii», așa se numesc”, pre­cizează părintele Plavsici. „Dar ritualul cola­cului nu se face doar în biserică. Când sărbă­torim sfântul ocrotitor al unei familii, se adună tot neamul și îl așteap­tă pe preot ca să taie colacul. Înainte cu o zi sau două, preotul vine să sfințească apa cu care se face coca. Iar în ziua sărbătorii, nimeni din casă nu are voie să mănânce înainte de venirea preotului, chiar dacă el ajunge târziu”. Colacul. Semnul rotund al jertfei fără de sânge, adusă pentru sănătatea fa­miliei.

Mânăstirea Bezdin

Și, ca să se-ncheie rotund și povestea, îl în­treb pe părintele Plavsici de unde vine numele acesta ciudat, ca un bici: Bezdin. „Sunt două ex­plicații”, îmi spune, „prima ar fi aceea că Bez­din vine de la un râu care a curs cândva în apropiere și despre care se știa că e fără fund (bez dna). Mie îmi place, însă, să dau mai multă crezare celei de-a doua semnificații a numelui de Bezdin: călugării ce-au viețuit aici făceau și rugăciuni, și minuni, fără a cere niciun ban în schimb: fără bani, adică «bez din»”.

Poveste frumoasă, despre o biserică tristă, în care doar umbrele mai înalță spre cer rugăciuni.

1 Comment
  1. La Bezdin nu doar umbrele inalta rugaciuni! Eu cunosc multi romani care se reculeg in micuta bisericuta si care inalta acolo rugaciuni lui Dumnezeu. Toti mi -au spus ca acolo, in biserica saracacioasa se simt mai aproape de Mantuitor decat in Catedrala aurita din Arad!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian