Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Un început dificil

2021 ar trebui să fie anul în care se așează bazele re­construcției instituționale a statului ro­mân. „Sistemul” inaugurat în 1990 și-a arătat inte­gral limitele. În cele trei decenii de postcomunism, România a înaintat prea puțin pe calea unei dezvoltări veritabile, care să o apropie de grosul plutonului țărilor UE, organizația continentală din care face parte. „Sistemul” a făcut ca milioane de români să-și părăsească țara în căutarea unui trai mai bun pe alte plaiuri. „Sistemul” a blocat toate încer­cările de construire a unei infrastructuri mo­derne, care să dinamizeze eco­no­mia, să inte­greze definitiv provinciile istorice ale țării prin facilitarea unei circulații rapide a mărfurilor și ideilor. „Sis­temul” a frânat apariția și dezvoltarea unei „clase de mij­loc”, de producători întreprinzători, capabili să valo­ri­fice eficient resursele locale. În toate de­mocrațiile con­solidate, clasa de mijloc este cea care garantează stabi­li­tatea socială și libertatea in­di­vizilor. În Ro­mânia, „moș­te­nitorii comunis­mului” (foștii no­men­claturiști PCR și foștii secu­riști) au impus, în locul unei harnice clase de mij­loc, o birocrație parazitară „de aparat”, o oligarhie care a ocupat toate institu­țiile statului, le-a trans­format în surse de venituri facile pe seama cetățenilor de rând. Expresia politică a moștenitorilor comunis­mului a fost „partidul” (de­venit în final PSD), însoțit de alte câteva formațiuni partinice conjuncturale, di­versioniste, cu rolul de a bloca (re)apariția unor gru­pări de gen veritabile. „Par­tidul” a le­giferat clientelismul, a ocupat cu oa­menii săi toate insti­tuțiile statului, a securizat domi­nația oligarhiei. România este, probabil, sin­gura țară din UE în care „lucrătorii la stat” câștigă mai mult și mai bine decât cei din sectorul econo­miei particulare, deși aceasta asigură, prin taxele și impozitele plătite de ea, veniturile „aparatului”. Nu este de mirare că țara a ajuns „oaia neagră” a Europei, ocolită de investitori și părăsită de cei mai activi cetățeni ai ei. Alegerile din 2020 au indicat o trezire (parțială și li­mitată) a societății românești. Chiar dacă, în ciuda rese­tării sale, PSD-ul nu a reușit să câștige parlamentarele cu acea ma­jo­ritate care să-i asigure accesul la guvernare, el rămâne prin­cipala forță politică a momentului. Toate ins­tituțiile aces­tuia, de la CCR la Curtea de Conturi, de la agen­țiile cen­trale, la majoritatea adminis­trațiilor locale, sunt deținute de reprezentanții și clienții săi, plantați acolo în cei treizeci de ani de do­minație neîntreruptă a sa. Oli­garhia postco­mu­nistă guvernează neîntrerupt țara prin eșa­loanele instituționale capturate, de la începutul „noii de­mocrații”, de ea. O „normalizare” a României nu se poa­te realiza fără o radicală reconstrucție a sis­temului instituțional al statului, fără ceea ce am numit (poate prea în­crezător în puterea societății civile de a convinge po­li­ticienii) o „revoluție ad­ministrativă”. Coaliția partidelor de dreapta, ac­tual­mente la guvernare, este fragilă, atât în parla­ment – unde nu are acea majoritate care să-i per­mită impunerea unor necesare modificări consti­tu­ționale, cât și în raporturile dintre componentele ei interne. În anul (2020) în care a guvernat minoritar, PNL-ul a fost obligat de situație (neașteptata pandemie, obligațiile legislative moștenite de la PSD, prăduirea fondului de rezervă al statului de către liderii aceluiași partid) să realizeze o „ges­tiune de avarie”. Bâlbele și unele presiuni ale sus­ți­­nă­torilor săi în probleme administrative l-au cos­tat pier­de­rea primului loc în opțiunile electoratului la alegeri. Izo­larea față de guvernarea liberală și competiția or­goliilor din interiorul structurilor sale au făcut ca și USR-Plus să nu atingă procentul electoral pe care îl spera. Doar UDMR-ul și-a păstrat impactul obișnuit. În constituirea alianței de guvernare și, ulterior, în formarea guvernului con­dus de Florin Cîțu, cu eșaloanele administrative subor­do­nate lui, au apărut, inevitabil, probleme legate de aco­modarea programelor fiecărui partid și de „repartizarea dem­nităților”. În PNL, partid cu experiență la guvernare și cu politicieni hârșiți în meandrele funcționării adminis­tra­ției românești, au clocotit nemulțumiri legate de pres­tația liderului oficial, Ludovic Orban, care n-a obținut la ne­gocierile pentru constituirea coaliției partea cea mai „mănoasă” a sistemului administrativ. Orban a fost, totuși, po­liticianul care a reușit, în trecutul mandat parlamentar, să impună răsturnarea guver­nării PSD-iste și preluarea șefiei administrației de către liberali. O scoatere a lui din joc, în această etapă, ar arăta că PNL-ul a început să preia me­todele PSD-iste de selectare și alegere a condu­că­torilor. Poate că singurul reproș valabil care i s-ar putea aduce guvernării minoritare a liberalilor de până la alegerile din 2020 este faptul că nu au în­tocmit, în urma unei auditări severe, o „carte nea­gră” a efectelor la zi ale ad­mi­nis­tra­țiilor PSD-iste. O prezentare crudă a realității politico-ad­minis­trative a țării ar fi oferit baza cea mai sigură pentru justificarea proiectelor concrete de reformare radicală a administrației țării. Programul comun de guvernare al alianței PNL-USR-Plus și UDMR conține, într-adevăr, o serie de propuneri absolut necesare pentru „normalizarea” țării și demolarea sistemului parazitar de prăduire a re­sur­selor ei. De la refacerea corectă a legilor Justiției, mutilate interesat de PSD, la restructurarea profundă a sis­temului de salarizare și pensionare din sectorul public, de la redu­cerea pe criterii de competență a supergonflatei birocrații instituționale, la simpli­ficarea și eficientizarea actului administrativ, totul trebuie realizat rapid și fără ezitare. Va fi însă capabil premierul Cîțu să își țină uniți membrii cabinetului său și, concomitent, să convingă pe liderii celor trei formațiuni ce îl sprijină, de ordinea priorităților în acțiunea guvernamentală de re­construcție adminis­tra­tivă? Vor putea oare miniștrii liberali, usr-plusiști, udmr-iști să-și atingă obiec­tivele, acum, când descoperă că exis­tă o presiune a personalului administrativ din subordinea lor, pentru păstrarea statu-quo-ului? Va tăia, de exem­plu, în carne vie, d-l Claudiu Năsui, ministrul Eco­nomiei, care a desco­perit că în instituția sa sunt direcții și servicii care, de ani de zile, nu fac absolut nimic? Va mer­ge d-na Raluca Tur­­can, titulara Mun­cii, până la capăt cu refor­marea sis­te­mului de pensii, care le asi­gură unui număr de 10.000 de „aleși” venituri de zeci de ori mai mari decât cele ale u­nor milioane de bătrâni ai țării? Va face d-l Stelian Ion, mi­nistrul Justiției, reforma prin care aberații juridice introduse în legislație de „oa­menii lui Dragnea” vor fi eliminate? Vor putea oare fi absorbite cele optzeci de mi­liarde de euro pe care UE le-a pus la dispoziția țării pentru relansarea economiei? Problemele sunt multe și grave, iar efectele pandemiei le complică și mai mult. Cel puțin până la implementarea acestor prime schim­bări, alianța de guvernare ar trebui să funcționeze solidar. Orice ter­gi­versare, orice ezitare în punerea lor în aplicare se va în­toarce împotriva ei. Deo­camdată, coaliția are avantajul că este la început de mandat. Eșecurile, involuntare sau pro­vocate, vor duce la destrămarea ei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian