Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ALEXANDER NANAU (Regizor): „Filmul „colectiv” este în primul rând povestea unui sistem care eșuează în a-și proteja cetățenii”

Propunerea României la Oscarul de anul acesta, filmul „colectiv”, al regizorului Alexander Nanau, a primit deja premii în toată lumea, de la „Academia Europeană de Film”, care l-a desemnat cel mai bun documentar al anului 2020, și până la distincții obținute peste Ocean.

Filmul poartă în sine durerea unei tragedii fără margini: incendiul de la clubul Colectiv din 30 oc­tombrie 2015, soldat cu moartea a 64 de tineri. O tra­umă colectivă a societății românești în inte­gra­litatea ei. Apreciat în întreaga lume, filmul a fost trecut sub tăcere de politicienii români, pentru că tragedia de la Colectiv rămâne încă o pată neagră, atâta vreme cât vinovații nu au fost condamnați.

Despre filmul „colectiv”, despre vinovăție și des­pre cum s-ar putea vindeca un sistem și o societate bol­nave, am vorbit cu regizorul filmului, Alexan­der Nanau.

„Includerea „colectiv” pe lista de recomandări a fostului președinte american Barack Obama a fost o surpriză totală”

– Domnule Nanau, filmul dumneavoastră despre tragedia de la Colectiv a primit 33 de pre­mii, 22 de nominalizări în întreaga lume, fiind lă­u­dat la superlativ. Recent, președintele Obama a inclus filmul pe lista sa scurtă cu cele mai bune filme ale anului 2020. Nu mulți știu că Obama este și producător de filme documentare. Vă este în­tr-un fel coleg. Cum ați primit această recu­noaș­tere?

– Includerea „colectiv” pe lista de recomandări de filme de la sfârșitul lui 2020 a fostului pre­șe­din­te american Barack Obama a fost o surpriză totală. Mai exact, a fost un lucru la care nici nu m-am gân­dit până când nu s-a întâmplat. Știam că o planetă întreagă așteaptă, la finalul fiecărui an, reco­mandările lui în materie de cărți sau filme, dar nu m-am gândit la posibilitatea includerii „co­lectiv” în această selecție, și nu din modestie ci, pur și simplu, a fost un lucru care nu mi-a trecut prin cap, nici la nivel de speranță. Barack Obama a fost pri­mul și singurul politician al lumii care a vorbit despre filmul „colectiv”, iar aici includ și politi­cie­nii români. Consider drept una dintre cele mai mari reușite ale acestui film faptul că, organic, a ajuns să fie văzut și apreciat de unul dintre cei mai cul­tivați și influenți oameni ai planetei.

– Filmul vorbește des­pre o tragedie care își are originea într-un sistem co­rupt. De ce credeți to­tuși că atât de mulți cri­tici de film, dar și simpli cinefili din numeroase țări ale lumii au rezonat cu filmul?

– „Colectiv” este în pri­mul rând povestea unui sistem care eșuează în a-și proteja cetățenii. El pleacă de la o tragedie cu ori­gi­nea într-un sistem corupt, așa cum bine spuneți. Ce­tățenii de pe toate meri­dianele își dau seama, vă­zând filmul, că, fără o vigilență constantă față de propriile sisteme, și ei pot fi zdrobiți de cei ca­re ar trebui să îi apere. Corupția există peste tot, ea nu a fost inventată în România, nu există nu­mai aici. Iar cetățenii celor mai civilizate și bine pu­se la punct sisteme știu asta și văd în „colectiv” un adevăr universal, acela că statul este al cetă­țe­ni­lor, nu cetățenii ai statului, iar asta, mai ales în ță­rile civilizate, unde lucrurile merg bine, poate fi ușor uitat.

– Vă însoțește în film ca un ghid prin iad (amintește un pic de „Infernul” lui Dante acest aspect) un jurnalist: Cătălin Tolontan. Cât din fil­mul dumneavoastră este investigație jurnalistică și cât de mult se aseamănă aceste două meserii, cea de regizor de film documentar și cea de jur­nalist de investigație?

– „Colectiv” a avut o echipă de cercetare care a adu­nat un volum impresionant de informații, a pus cap la cap povești, a căutat surse, a analizat dis­cursuri. Echipa aceasta a fost formată din două foste jurnaliste: Antoaneta Opriș și Alina Moscalu, care au facut o muncă meticuloasă, obositoare și une­ori lipsită de speranță. Filmul documentar are ne­voie de precizie, de informații adânc explicate și în­țelese, de context. Asta are el în comun cu jur­nalismul bine făcut. Lista de asemănări este foarte lungă, dar în acest caz aparte, faptul că noi am avut un tandem de jurnaliști care au făcut o muncă excepțională a câștigat încrederea și respectul lui Cătălin Tolontan și al echipei lui.

– Cât de criminal îl putem considera pe pri­marul Piedone și de ce credeți că, în ciuda tuturor lucrurilor cumplite întâmplate la Colectiv în man­datul lui, a mai primit încă unul?

– Cât de criminal e primarul Piedone sau orice alt cetățean este numai treaba justiției să stabi­leas­că. Iar atâta timp cât justiția întârzie și se ferește să gă­sească vinovați în acest caz, al incendiului de la clu­bul Colectiv, mi se pare că nu putem judeca ce­tățenii care nu fac treaba justiției.

„Cea mai grea a fost încărcătura emoțională a filmului”

– Ce v-a mânat în luptă și de ce ați simțit ne­vo­ia să faceți acest film?

Imagini din filmul ”Colectiv”

– În seara incendiului eram acasă, cu copiii mei, și, ci­tind știrile, mi-am dat sea­ma că sunt un părinte căruia ar fi putut să i se întâmple să-și știe copilul plecat la un concert, pentru ca apoi să nu-l mai vadă niciodată. Apoi am văzut minciuna au­torităților, manipularea și lip­sa de umanitate. Câteva zile mai târziu, am prins spe­ranță, în timpul protestelor la care am văzut în stradă oa­meni tineri, care până atunci nu păreau a fi interesați de ches­tiunile legate de so­cie­tate. Am realizat că urmează să se întâmple o schimbare uri­așă, la nivel de men­ta­litate și de conștiință co­lec­tivă, iar asta merita un film.

– Omenește vorbind, cum vă întorceaţi seara aca­să, după o zi de filmare? Cum duceați povara ce­lor auzite?

– Dincolo de oboseala fizică și uzura pe care ți-o dă orice proiect, „colectiv” a avut o încărcătură și mai greu de dus, aceea emoțională, a celui care se identifică foarte mult cu personajele, cu po­veș­tile pe care le aude și pe care le surprinde. Cumva, această greutate a devenit ulterior motorul între­gului proiect, a devenit motivarea noastră de a duce povestea asta cât mai departe, de a o face auzită de cât mai mulți.

– Pandemia și tragedia de la Piatra Neamț au dovedit că sistemul nu s-a reformat. Ce șanse sunt ca un sistem bolnav să se facă bine?

– Sistemele bolnave, spre deosebire de oamenii bolnavi, se pot face bine în 100% din cazuri, atunci când există voință. O voință concentrată și muncă asi­duă, fără compromisuri, fără jumătăți de mă­su­ră. Iar asta nici nu este ceva atât de greu de obținut, mai ales că stă în puterea unei majorități. Care cu cât va fi mai numeroasă, cu atât vindecarea va fi mai rapidă și mai de durată.

„Oamenii cresc cu rădăcini, iar România e un loc bun pentru asta”

– Sunteți cetățean româno-german. În ce țară ați decis să vă creșteți cei trei copii și de ce?

– Îmi cresc copiii la momentul ăsta în România, iar întrebarea asta mi-o pun și eu foarte des. Cred că oamenii cresc cu rădăcini, iar România e un loc bun pentru asta, este un loc extrem de divers, de cre­ativ, care te provoacă neîncetat. Iar Bucureștiul este un loc în care cerul este albastru mai multe zile pe an decât la Berlin. Cred că este important pentru copii să vadă cu ochii lor cum se schimbă lucrurile, cum se muncește pentru dezvoltare, cum oamenii şi locurile devin mai luminoase și mai bune. Cred că este mai important pentru părinți să-și crească co­piii într-o societate perfect funcțională, dar ale­gerea noastră a fost o provocare mai întâi pentru noi, părinții, cu convingerea că, pe termen lung, co­piilor le face bine.

– Care este mesajul dumneavoastră către au­torități și către românii de rând care vor ajunge, într-un final, într-o unitate spitalicească?

– Nu am un mesaj, dar dacă aș putea să schimb un lucru, un singur lucru, ca prin magie, aș face imposibil luatul și datul de șpagă. Cred că ar fi un început bun pentru toată lumea.

– V-ați pregătit discursul de la Oscar? Ce vă doriți să comunicați în esență lumii întregi, după experiența acestui film tulburător?

– Nu îmi pregătesc niciodată discursurile. Iar Os­carurile sunt ceva foarte îndepărtat, atât ca timp (ele se vor întampla cel mai devreme la final de apri­lie), dar și ca drum care mai este de parcurs. De unde ne aflăm acum, avem de intrat pe o listă scur­tă, în urma votului a mii de membri ai Aca­de­miei, răspândiți pe toată planeta, iar apoi în­tr-o listă de nominalizați. Cum spu­neam, drumul este lung, iar eu cred că el trebuie parcurs pe bucăți, con­știincios, cu modestie și fără grabă.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian