TIA ȘERBĂNESCU: „Suntem într-un fel de provizorat. Guvernul nu e încă în firea lui, nu se știe cine pe cine se bazează și cât timp se bazează”

Analiza politică a lunii IANUARIE

„Lumea nu mai are răbdare, iar încredere, nici atât”

– Noul guvern se află în pâine aproape de două luni. E timp destul ca să tragem concluzii legate de eficiența lui: ce merge în direcția bună și ce nu merge, așa cum ne-am fi așteptat?

– E cam devreme pentru note. Semnalele sunt confuze, pentru că sunt prea multe capete în acest guvern și nu știi dacă soluția finală e cea mai bună, dintre cele discutate. Pe de altă parte, situația e ex­trem de complicată, și cred că și dacă ar fi un guvern unicolor, cu o direcție foarte precisă și cu o strategie foarte bine conturată, tot ar avea de furcă. Aș zice că e o realitate prea dură pentru puterile unui guvern ro­mân, oricare ar fi acela. E și peste pu­terile altor gu­verne, din alte țări. Așa cum COVID-ul răscolește în or­ganism toate comorbiditățile și acutizează toate bolile, așa și pandemia scoate din­tr-o țară tot ce are mai vulnerabil. Avem exemplul incendiului de la Ins­titutul „Matei Balș”, care era spitalul de elită în lupta anti-COVID…

Guvernul se zbate încă în chinurile facerii: încă împarte prefecții și secretarii de stat, se chinuie să facă bugetul. Fiecare ministru încearcă să tragă pen­tru ministerul lui, e normal, dar nu știm dacă vor câș­tiga ministerele care au urgența mai mare și proiec­tele cele mai bune, ori va câștiga cine are gura mai mare și propteaua mai puternică. Cert e că nu sunt bani, guvernul e constrâns de un deficit convenit cu Comisia Europeană. Am terminat anul trecut cu un deficit de 10%, acum trebuie să ne încadrăm în 7%. E nevoie de tăieri semnificative, în condițiile în care pensiile s-au mărit anul trecut, iar acum trebuie să fie acoperite de la buget un an întreg. Sunt chel­tu­ieli multe și nu sunt semne că ar ști prea bine gu­ver­nanții de unde să apuce problema. E și o discuție legată de competență: ni s-a spus că e gata cu ne­po­tismele, de acum doar competență și meritocrație. Cum zicea USR despre PSD și PNL, „aceeași mi­ze­rie”. Ei, acum și USR face „mizerie”, numiri care te lasă cu gu­ra căscată! Ministrul Economiei, speranță a po­liticii, nu a găsit directori și secretari de stat decât luând „în leasing” niște persoane de la finanțe, pla­sate acolo de Orlando Teodorovici, pe vremea PSD. Meritocrația s-a dovedit a fi demagogie. Nu că PNL nu ar face la fel, dar USR venea cu pretenția că aduce oameni noi…

E prea devreme să dăm note, dar, la fel de ade­vărat e că guvernul nu mai are privilegiul unei pe­rioade de grație. Situația nu mai permite o „lună de mie­re”, iar guvernul trebuie să își calculeze foarte bine pașii, pentru că lumea nu mai are răbdare, iar în­credere, nici atât. Există o nervozitate globală și na­țională, mai sunt și partide care agită spiritele și pro­pun soluții și mai hazardate. Prima notă a guver­nului Florin Cîțu va depinde de cum face bugetul și de cum face față pandemiei. A început vaccinarea, care e una dintre marile teme ale momentului. Nu stăm foarte rău cu cifrele de vaccinare, dar noi așa sun­tem învățați, că se putea și mai rău. Niciodată nu zicem că se putea și mai bine. Vaccinarea e un cri­teriu după care va fi evaluat guvernul, mai ales că noua tulpină a ajuns în România. Speranța e să mai apară vaccinuri sigure, să apară și tratamente mai bune, astfel încât să facem față acestei încercări.

– Președintele Klaus Iohannis și-a făcut un obicei din a chema la Cotroceni anumiți miniștri din noul cabinet. E un semn bun ăsta, în contextul unei coaliții complexe? Poate să țină președintele cele trei partide pe niște direcții de interes general?

– Președintele și-a asumat un rol de mediator, așa cum zice la Constituție. Îi cheamă pe miniștri, ba grupat, pe partide, ba amestecați. După mine, e un semn că lucrurile încă nu se îmbucă bine. Încearcă să armonizeze relațiile și partidele, încearcă să mai as­cundă din asperități. Pe lângă asta, principalele partide din coaliție au probleme și în interior, mai puțin UDMR, că el are loc de veci în Parlament. La PNL a fost o vânzoleală pe care tot Iohannis a po­to­lit-o. Mai mulți lideri i-au cerut demisia lui Ludovic Orban, iar scandalul risca să ia amploare. Cel mai vocal a fost Rareș Bogdan, liberal de doar un an și ceva. A zis despre Orban că „i s-a umflat capul”, că „face pe lupul alfa”. De fapt, lui Orban i s-a umflat burtica și cam atât. În schimb, lui Rareș Bogdan (sau „lupului alfa” al lui Rareș Bogdan) i s-a umflat coa­da. Oficial, nemulțumirea e că s-au pierdut alegerile și că Orban a cedat ministere importante USR-ului. Președintele a potolit spiritele, dar e limpede că lu­crurile mocnesc în continuare și că agitația va reveni. Nici la USR-PLUS nu sunt ape mai liniștite: ei se pregătesc de fuziune, iar la congres, automat, Dacian Cioloș și Dan Barna vor fi rivali. De asta e și greu să-i dai guvernului o notă, că încă nu e în firea lui, încă se discută, încă se negociază, nu se știe cine pe cine se bazează, cât timp se bazează. Suntem încă în­tr-un fel de provizorat, și din cauza asta totul plu­tește într-un fel de nesiguranță.

„Singurul mod în care putem schimba ceva sunt pașii mici”

– În comparație cu neașezarea guvernului, vedem că primarii din marile orașe se agită, scot la iveală putregaiul vechilor administrații, încearcă să schimbe câte ceva. Contează aceste reglaje mici?

– Cred că singurul mod în care putem schimba ceva sunt pașii mici. Cu pașii mari, e limpede: nu ne țin puterile, nu avem cu cine. Dar pașii mici ne sunt la îndemână, fiecare îi poate face, cât se pricepe, pe zona lui. La București, ar fi deja un pas înainte dacă s-ar opri furturile și contractele păguboase. Măcar ab­surditățile cu bănci din parcuri care costă 5.000 de lei bucata, sau cu directori cu salarii de 30.000 de lei, măcar să nu mai schimbi de 100 de ori gardurile într-un cartier sau să asfaltezi aceeași stradă de cinci ori în doi ani, să nu mai dai banii pe chermeze și pe ie­purași, și deja ar fi mulți pași mici înainte! S-ar in­tra în logica unei familii care își cumpără doar ce are nevoie și nu risipește aiurea dacă stă prost cu banii. Noroc că, fiind în procese de ani de zile cu Gabriela Firea, Nicușor Dan știe toate căile juridice, și sper să găsească mijloacele să nu câștige tot „ceilalți” în ins­tanță, cum s-a mai întâmplat. Până la proba contrarie, pare un primar serios, cunoaște problemele și știe să acționeze juridic. Sigur că va fi greu, dar trebuie să înceapă să schimbe țevăraia, infrastructura. Fiecare se plânge de greaua moștenire, dar în cazul Bucureș­tiului asta nu e o simplă lozincă. Și tot Gabriela Firea e cea cu gura mare!

„Justiția se mișcă mai bine”

– Începutul noului an a adus în atenția Direcției Naționale Anticorupție câteva nume importante. Cum vi se par semnalele venite dinspre Justiție? Au a se teme personaje ca Gabriela Firea, dacă au comis ilegalități?

– E limpede că Justiția se mișcă mai bine. Nu mai suntem la nivelul de încredere de pe timpul doamnei Kovesi, când DNA nu ierta nimic, dar nu mai e nici amor­țeala din ultima vreme. Dovadă că și Călin Popescu-Tăriceanu, care se credea absolvit după ce a fost apărat ani de zile în Parlament, a fost trimis în judecată, pentru luare de mită. E adevărat că există o contraofensivă împotriva justiției, în care fiecare sen­tință și fiecare arestare e contestată, dar asta e pla­ca celor care i-au apărat întotdeauna pe corupți, până în pânzele albe! Să vedem dacă actualul ministru al Justiției, Stelian Ion, reușește să schimbe ceva din le­gis­lația vicioasă lăsată de PSD. Cu noua majo­ritate, ar trebui să reușească. Dar poți să mai știi ce aranjamente se fac? Îmi vine să zic că cel mai bun mi­­nistru de la Justiție, din ultimii ani, a fost Ana Birchall, pusă de PSD. De-aia au și dat-o afară PSD-iștii, și de-aia nici cei noi nu au luat-o. Ana Birchall l-a adus acasă pe Radu Mazăre din Mada­gas­car, într-o săptă­mână! Dacă era Cătălin Predoiu, Mazăre se legăna și acum în lianele din Madagascar! Dacă era Birchall și acum, îi aducea acasă și pe Se­bastian Ghiță sau Ioan Niculae, că știa cum să lu­creze. De-aia e acum pe dinafară. A fost felicitată, dar n-a fost chemată în gu­vern, deși vedem că se aduc de la PSD toate ciu­rucurile.

„A nega beneficiile prezenței în UE înseamnă ori reavoință, ori lipsă totală de discernământ”

– În contextul actual, în care Uniunea Eu­ro­peană a avut un rol decisiv în achiziția de vaccinuri anti-COVID și în acordarea de ajutoare pentru redresarea economică, am înțeles mai bine cât este de importantă apartenența noastră la Europa civilizată. Trecem printr-un moment care ar putea tempera valul eurosceptic din ultima vreme?

– Cu unii „sceptici” nu poți avea un dialog, pen­tru că nu îi interesează logica. Diana Șoșoacă, de pil­dă, s-a cățărat pe statuia lui Alexandru Ioan Cuza de la Iași și râdea de pandemie. Poți să râzi de așa ceva? Si­gur că într-o astfel de încercare e mai bine să nu fii singur. Mai bine să fii solidar decât solitar, cum zi­cea Albert Camus. UE a investit bani în cercetare, a plătit pentru vaccinuri, le-a repartizat echitabil. Ce ne făceam dacă nu eram în UE? Aveam puterea să ne­gociem cu producătorii? Aveam bani să plătim ma­rile companii? Apartenența la UE, la un club se­lect, democratic, mai experimentat, te obligă și pe ti­ne să ții un anumit nivel. Sigur că și cotizezi, dar co­tizezi o parte și iei de câteva ori mai mult. Sigur că sunt și voci care zic că ne fură străinii, că dacă eram pe picioarele noastre, era mai bine. Am fost pe pi­cioa­rele noastre pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, iar la final, au ieșit copiii să moară în stradă, numai ca să scape de el. Am fost singuri și până să intrăm în NATO. Eram mulțumiți? Atunci s-au dat marile lo­vituri, atunci s-au devalizat băncile. Ai noștri, ca brazii! Nu exclud că și unii de afară au investit puțin ca să ia mult. Dar nu o puteau face fără complicitatea din interior. Nu se poate să dărâmi o țară fără concurs din interior. A nega beneficiile prezenței în UE în­seamnă ori reavoință, ori orbire, ori lipsă totală de discernământ.

– Nu departe de noi, Rusia lui Vladimir Putin e în plină turbulență după arestarea opozantului Alexei Navalnîi. Au vreo șansă să schimbe ceva revoltele din Rusia?

– Din păcate, nu cred. Nici în Belarus, unde am vă­zut manisfestațiile de anul trecut, nu s-a întâmplat nimic. Și ce frumoase erau femeile acelea care pro­testau și care nu-și doreau decât libertate! Părea că Aleksandr Lucașenco nu va rezista tăvălugului, dar uite că acum mai ies la proteste doar câțiva oameni, pe care îi înhață, imediat, poliția. Acolo, chiar părea posibil să se schimbe ceva, dar nu s-a schimbat. De ce? Pentru că nu a trădat nimeni din jurul lui Luca­șen­co, nu a fost nimeni să cheme elicopterul și să-l zboare de acolo. Nici la Putin nu mi se pare posibil. Nu-l lasă sistemul, pentru că ar cădea odată cu el. Au prea multe averi, prea multe crime, ca să renunțe. Numai acum, în pandemie, câți doctori au căzut, val-vârtej, de la etaj, cum deschideau gura și ziceau că nu sunt echipamente. La Nicolae Ceaușescu, cei din jur aveau bani, dar nu puteau să facă nimic cu ei, nu puteau face o afacere, nu puteau ieși în străinătate. Pe când, azi, magnații ruși se plimbă pe unde vor, cumpără tot ce vor, peste tot în lume. Nu s-a ajuns nici la punctul critic, nu s-a produs nici trădarea din interior. Faptul că Alexei Navalnîi s-a întors, deși știa ce-l așteaptă, că abia scăpase de otrăvire, e de un cu­raj sinucigaș. A vrut să dea un exemplu, a sperat că în­su­flețește masele în acest fel. Se pare că nu a eva­luat bine forța lui Putin și monolitul creat de sistemul de securitate din jurul lui.