• Dansator, coregraf de renume internațional, poet, desenator, Gigi Căciuleanu este un om al Renașterii în plin secol XXI. Pandemia l-a prins la Paris, de unde ne-a povestit cum arta este, în sine, un vaccin împotriva tuturor angoaselor și molimelor lumii •
Tsunami la televizor
– Gigi, ești un mare dansator. Glumind, ai putea să ne spui pe ce picior te-a prins pandemia?
– De fapt, sunt mai degrabă un patruped – trasator de linii: două pentru a dansa, celelalte două pentru a scrie și a desena. Pandemia m-a făcut să mă pun pe cele două picioare din față și să umblu cu capul în jos. De fapt, un exercițiu pe care îl fac în alternanță cu acela de a dansa, iar asta de când mă știu… Am resimțit plăcerea de a re-dansa pe hârtie, pe ecran, pe lângă aceea de a o face prin spațiu. Nu duc lipsă de dimensiuni…
– Cum ai resimțit această perioadă?
– Cu ce aș putea asemui acest an? Poate cu un tsunami privit la televizor. Un tsunami înnămolit, cu case și mașini răsturnate, cu vieți sfârtecate și duse de un val întenebrat. Privitorul fiind fericit că totul se petrece pe un ecran, undeva departe de el. O perioadă în care ni se induce ideea că arta, cărțile nu reprezintă lucruri de primă necesitate. Că a se săruta, a se îmbrățișa, a-și strânge mâna devin crime contra umanității. Ne-am fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Cum și unde să te adăpostești de vremea rea, dacă aceasta se află chiar înăuntrul tău?
– Tu locuiești la Paris. Cum arată „Orașul Luminilor” în „lockdown”?
– Cu mai puține mașini și cu un aer ceva mai respirabil. Chiar dacă e trecut prin sita de măști ale noului carnaval mondial.
„O populație cu botnițe”
– Ca om care a trăit o mulțime de evenimente care au schimbat lumea, cum privești pandemia de covid?
– Asistăm neputincioși atât la o decimare, cât și la o sărăcire a oamenilor. O populație cu botnițe, divizată (divide et impera?) prin gesturi-barieră și tot felul de distanțări aşa-zis sociale, sufocată cu propriul său dioxid de carbon, este mai ușor de ținut în lesă. Controlată de către acel invizibil, impalpabil „cineva” sau „ceva”.
– Cum te-ai manifestat artistic în pandemie?
– În ceea ce mă privește, fără acest timp „picat” din nu se știe care cer, poate că nu mi-aș fi inventat un „Teatru Poetic”, un „GiGi’S daily DRAWING THEATRE” (desene, linii și culori pe hârtie și/sau direct pe ecran(e) sau o periodică „Pastilă a bufonului” pusă pe video: eu – prins ca într-un bold de insectar, între bibliotecă, baie și rafturile cu rufe. Tot atâtea momente privilegiate, clipe imaginare și imaginate dansuri.
– Ce ți-a lipsit cel mai mult?
– Partea de jos a feței a celor pe care îi întâlnesc. Ceea ce de altfel a pus în valoare privirea, pe care aproape că uitasem să o contemplăm și să o apreciem la oameni.
– A fost și ceva bun în statul acasă?
– Realitatea exterioară fiind ceea ce este ne-a îndemnat (obligat?!) pe cei mai mulți dintre noi să beneficiem de un lux neașteptat: cel de a redescoperi o aproape uitată sau neglijată realitate interioară.
– Cum arată o zi a lui Gigi Căciuleanu închis în casă?
– Duc lipsă de… timp ! Ajung la miezul nopții și îmi dau seama că nu am făcut nici pe departe tot ceea ce îmi propusesem să fac. Doar pentru a vă da o idee: poate că în timpuri „normale”, nu aș fi avut privilegiul de a mă reîntâlni în mod instantaneu, pe zoom, cu publicul și cu artiștii din Chile, pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Tot așa: nu mi-aș fi putut imagina că, fără să mă mișc de acasă, de la Paris, voi putea realiza un workshop la invitația Oanei Leahu, în cadrul „Festivalului Universității de Artă”, din iubitul meu Târgu Mureș. Poate că nu aș fi avut posibilitatea de a lucra virtual (dar nu mai puțin „vârtos”), în același timp, două noi spectacole: unul la Paris și celălalt la București. La Paris: „Arlequin et la Ballerine”; la București: „Jungla TéVé” cu Lari Giorgescu și Alina Petrică, cu texte scrise de mine, pe o muzică a lui Adi Nour. În plus, la Lisabona, tocmai a apărut o carte colectivă, „Azul de Lisboa” („Azur de Lisabona”), editată de ICR, la care particip și eu cu un text… Apoi, la Paris mi-au apărut pe muchia dintre 2020 și 2021, două cărți de poeme. O carte mai „zâmbăreață”: „Nom de nom d’un p’tit bon nom” (un titlu greu de tradus!), și o carte mai gravă: „Paroles-Cailloux”…. (Vorbe-Pietre)
„Merci, Monsieur Cardin!”
– De curând, s-a stins din viață creatorul de modă Pierre Cardin, care ți-a fost sprijin în primii tăi ani de tânăr dansator și coregraf fugit din România comunistă în Franța. Cum v-ați cunoscut și cât te-a marcat întâlnirea cu el?
– Povestea e în mai multe acte. Primul act: dansez la el la Teatru, invitat în spectacolul Mainei Gielgud, „Steps, Notes and Squeaks (Petipas et crac)”. „Monsieur” Cardin pe care Dan Măstăcan (care pe atunci, între două filme sau piese de teatru, colabora cu dumnealui) îl rugase să arunce un ochi la momentele mele, bagă capul în sală, și după ce mă vede, mi s-a spus că umbla pe culoare și repeta „Ce garçon, il me le faut absolument!” („Am nevoie neapărat de băiatul ăsta!”)… Rezultat: ne-a „dăruit” două turnee prin nu știu câte țări și meleaguri, cu noua noastră companie de la Rennes… Apoi, mi-a comandat spectacolul cu Maya Plisetskaia „Nebuna din Chaillot”. Un Domn! Un mare iubitor al artelor, al artiștilor pe care i-a lansat și purtat, ca și pe mine, pe brațe, o bună bucată de vreme… Merci, Monsieur Cardin! Pentru actele următoare, hai să așteptăm cartea mea de memorii…
– Ai simțit pandemia ca pe un timp de cumpănă? La cine și la ce te-ai gândit în vremurile astea?
– Da, un moment de recântărire și recântăriri… Gândul, chiar în acest moment, mă duce la oameni ca brazilienii din jungla amazoniană, care aleargă foarte adesea fără niciun rezultat, după o „fărâmă” de oxigen. Oameni care nu au nici acel bănuț pentru a-și putea procura o mască… Oare asta să fie umanitatea ?
– Ce îți dorești din tot sufletul să se întâmple în viitorul apropiat?
– Să se găsesască cât de repede un remediu. Nu numai un vaccin, ci un adevărat REMEDIU contra acestei porcării. Dar îmi mai doresc ceva: și anume, să fi învățat noi, toți, măcar o lecție, și să găsim în noi atât înțelepciunea, cât și forța să ținem cont de multiplele dimensiuni pe care poate că „civilizația” noastră le-a cam neglijat.
– Ce ar spune minunații tăi strămoși, fiecare în parte, despre vremurile pe care le trăim noi acum?
– Ce ar spune strămoșii mei azi? S-ar uita la mine cu Umor și cu Amor, urându-mi fiecare pe limba lui și în felul său: „Toate pânzele sus!”.
