Iubesc pătimaș animalele dar, din păcate, tatăl meu – cu care locuiesc – nu a îngăduit vreodată un necuvântător în preajmă. Așa că, de ani buni de zile, mă mulțumesc să hrănesc conștiincios și sistematic pisicuțe vagaboande și căței amărâți de viața grea, neîmpărtășită cu un stăpân iubitor, sperând că voi avea, într-o bună zi, „motanul meu”. Și iată că, într-un fel, Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința mai repede decât credeam.
Într-o după-amiază ursuză de iarnă, mă întorceam acasă singură, tristă și zgribulită. Dintr-o tufă, în fața mea a țâșnit o pisică straniu de frumoasă, dolofană, cu o privire limpede și verde, cu blănița albă pe piept și pe piciorușe, cu un aer elegant de vedetă de cinema. S-a uitat în ochii mei stăruitor, de parcă ar fi vrut să descopere cu cine are de-a face și, brusc, s-a trântit pe spate, cu lăbuțele depărtate, îngăduindu-mi să-i ciufulesc blănița curată și pufoasă de pe burtică. S-a legănat de pe-o parte pe alta ușurel și, pe neașteptate, a sărit în picioare ca și cum testul de verificare încetase: eram, se pare, o persoană demnă de încredere! Drept care m-a urmat cu codița ridicată ca semnul mirării, fără niciun fel de ezitare, până sus, în apartamentul de la etajul unu al blocului în care locuiesc. N-a inspectat terenul necunoscut pe care ajunsese, așa cum fac pisoii obișnuiți, ci s-a cățărat pe un scaun în bucătărie și, cu ochii mari, verzi și inteligenți ațintiți asupra mea, a urmărit pregătirile care anunțau că va căpăta-ndată ceva bun de mâncare. Când a considerat că mă mișc mult prea încet față de foamea și răbdarea lui, pisoiul s-a mutat în liniște de pe scaunul pe care stătea, pe unul mai apropiat de mine, „împungându-mă” nerăbdător cu capul, ca un ieduț.
Habar n-aveam dacă era motan sau pisicuță, dar privindu-l cum mânca, elegant și demn, bucata de cărniță oferită, l-am strigat nu știu de ce: Ilie! S-a uitat fix la mine, apoi și-a spălat îndelung și meticulos blănița și s-a postat în fața intrării, privind țintă ușa care, firește, nu se deschidea singură. Când i-am dat cale liberă, dus a fost… Nu l-am mai văzut un timp și nu știam că el mă căutase de mai multe ori, dar tata îl alungase. L-a socotit (vai, ce jignire!) un vagabond care cerea de mâncare. Că nu era așa s-a dovedit în timp, după mai multe vizite încununate de succes. (Adică a dat de mine, acasă!) A devenit un musafir politicos, rezervat, cu simțul măsurii în a sta pe capul cuiva. Îl găsesc aproape în fiecare dimineață în pragul ușii. Intră rapid în casă, mănâncă delicat, neapărat bucățele mici, miaună rar, nu știe să toarcă, își arată față de mine dragostea și recunoștința răsturnându-se pe spate, oferindu-mi burtica spre alint și mângâiere. Din când în când, mi se cațără în poală, îmi miroase fața îndelung, după care își îndeasă capul în subțioara mea și… suge! Țocăie stăruitor, înfigându-și gheruțele în halatul meu, cu misterioasa credință, poate, că… sunt mama lui. Din același motiv mă însoțește pe distanțe lungi, ca un cățel, chiar dacă-l alung. Îl văd câteodată hălăduind prin parcul din preajmă sau pe aleile ce-nconjoară blocul nostru. Când îmi aude glasul, aleargă în galop, ca un căluț, fluturându-și codița și mutrișoara lui frumoasă, și parcă spune: „Hei, pe unde umbli? Am trecut pe la tine și nu erai acasă. Ai ceva bun?”. Ilie e motan cu caracter. Adică nu e profitor și interesat, apărând doar ca să mănânce și să plece. Vine și așa, pur și simplu în vizită, să vadă ce mai fac, ignorând castronelul pregătit pentru el din vreme. Cutreieră prin casă, se joacă aprig cu papucul meu roșu, se admiră în oglinda mare de pe hol și urmărește încordat, la televizor emisiuni cu alte animăluțe. Din când în când, moțăie pe canapea, după care brusc consideră c-a stat destul și dispare… pe geamul de la bucătărie, sărind mai întâi pe acoperișul scării blocului, apoi pe un gărduț și în cele din urmă, în grădină. La un moment dat, am descoperit stupefiată că Ilie „al meu” are casa lui, unde doarme peste noapte, și o stăpână care-l îngrijește drăgăstos. Asta nu ne-mpiedică, pe mine și pe Ilie, să ne iubim și să fim prieteni buni. Lucru mare! Ni s-a alăturat tata, „dușmanul” animalelor, care acum poftește motanul în casă, îi deschide televizorul, potrivindu-l pe Animal Planet, și-i pune deoparte resturi de mâncare bună. Ilie l-a cucerit!
Morala: animalele sunt niște ființe deosebite, care îi învață pe oameni cum trebuie să se comporte ca să fie iubiți, să se înțeleagă între ei și să aibă prieteni fideli.
CORINA B. – Piatra-Neamț
Romanian