Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ilie – un motan cu caracter

Foto: Shutterstock

Iubesc pătimaș animalele dar, din pă­ca­te, ta­tăl meu – cu care locuiesc – nu a în­gă­duit vreo­dată un ne­­cu­vân­tător în preaj­mă. Așa că, de ani buni de zile, mă mul­țumesc să hrănesc con­știincios și sistematic pi­si­cuțe va­gaboande și căței amărâți de viața grea, neîm­păr­­tă­și­tă cu un stăpân iubitor, sperând că voi avea, în­tr-o bună zi, „mo­tanul meu”. Și iată că, într-un fel, Dum­nezeu mi-a îndeplinit dorința mai repede decât cre­deam.

Într-o după-amiază ursuză de iarnă, mă în­tor­­ceam acasă singură, tristă și zgribulită. Din­tr-o tufă, în fața mea a țâșnit o pisică straniu de fru­moasă, dolo­fa­nă, cu o privire limpede și ver­de, cu blănița albă pe piept și pe piciorușe, cu un aer elegant de vedetă de ci­ne­ma. S-a uitat în ochii mei stăruitor, de parcă ar fi vrut să des­copere cu cine are de-a face și, brusc, s-a trântit pe spa­te, cu lăbuțele depărtate, îngăduindu-mi să-i ciu­fu­lesc blănița curată și pufoasă de pe burtică. S-a legănat de pe-o parte pe alta ușurel și, pe neaș­tep­ta­te, a sărit în pi­cioare ca și cum testul de veri­ficare în­cetase: eram, se pare, o persoană demnă de în­cre­de­re! Drept care m-a ur­mat cu codița ridicată ca semnul mi­rării, fără niciun fel de ezitare, până sus, în apar­ta­mentul de la etajul unu al blocului în care locuiesc. N-a inspectat terenul ne­­cunoscut pe care ajunsese, așa cum fac pisoii obiș­nu­iți, ci s-a cățărat pe un scaun în bucătărie și, cu ochii mari, verzi și inte­ligenți ațintiți asu­pra mea, a urmărit pre­gă­ti­rile care anunțau că va că­­păta-ndată ceva bun de mân­­care. Când a consi­derat că mă mișc mult prea încet față de foamea și răbdarea lui, pisoiul s-a mutat în liniște de pe scaunul pe care stă­tea, pe unul mai apropiat de mine, „împungân­du-mă” nerăbdător cu capul, ca un ieduț.

Habar n-aveam dacă era motan sau pisicuță, dar pri­vindu-l cum mânca, elegant și demn, bu­cata de căr­niță oferită, l-am strigat nu știu de ce: Ilie! S-a uitat fix la mine, apoi și-a spălat în­de­lung și meticulos blănița și s-a postat în fața in­trării, privind țintă ușa care, fi­reș­te, nu se des­chidea singură. Când i-am dat cale li­be­ră, dus a fost… Nu l-am mai văzut un timp și nu ști­am că el mă căutase de mai multe ori, dar tata îl alun­­gase. L-a so­co­tit (vai, ce jignire!) un va­ga­bond care cerea de mân­ca­re. Că nu era așa s-a do­vedit în timp, după mai multe vi­zi­te încu­nunate de succes. (Adică a dat de mine, acasă!) A devenit un musafir politicos, re­zer­vat, cu sim­țul mă­su­rii în a sta pe capul cuiva. Îl gă­sesc aproape în fie­care di­mineață în pragul ușii. Intră rapid în casă, mănâncă de­licat, neapărat bucă­țele mici, miaună rar, nu știe să toarcă, își arată față de mine dra­gostea și re­cu­noș­tința răstur­nându-se pe spate, ofe­­rindu-mi burtica spre alint și mângâiere. Din când în când, mi se ca­țără în poală, îmi miroase fața în­de­lung, după ca­re își îndeasă capul în sub­țioara mea și… suge! Țocăie stă­ruitor, înfigân­du-și gheruțele în ha­la­tul meu, cu mis­te­rioasa cre­dință, poate, că… sunt ma­ma lui. Din ace­lași mo­tiv mă în­so­țește pe distanțe lungi, ca un cățel, chiar da­că-l alung. Îl văd câteodată hă­lăduind prin par­cul din preaj­mă sau pe aleile ce-ncon­joară blo­cul nostru. Când îmi aude glasul, alear­gă în ga­lop, ca un căluț, flu­tu­­rân­du-și codița și mu­­trișoara lui frumoasă, și parcă spu­ne: „Hei, pe unde um­bli? Am trecut pe la tine și nu erai aca­să. Ai ceva bun?”. Ilie e motan cu caracter. Adi­că nu e profitor și in­­te­re­sat, apărând doar ca să mă­­nânce și să plece. Vine și așa, pur și simplu în vi­zită, să vadă ce mai fac, ig­norând cas­tro­nelul pre­gătit pentru el din vreme. Cu­treieră prin casă, se joacă aprig cu papucul meu roșu, se admiră în oglinda mare de pe hol și urmă­reș­te încordat, la televizor emisiuni cu alte ani­mă­luțe. Din când în când, moțăie pe canapea, după care brusc con­si­deră c-a stat destul și dispare… pe geamul de la bu­că­tărie, sărind mai întâi pe aco­perișul scării blo­cu­lui, apoi pe un gărduț și în cele din urmă, în grădină. La un moment dat, am descoperit stu­pe­fiată că Ilie „al meu” are ca­sa lui, unde doarme pes­te noapte, și o stă­pâ­nă care-l îngrijește dră­găstos. Asta nu ne-mpiedică, pe mine și pe Ilie, să ne iubim și să fim prieteni buni. Lu­cru mare! Ni s-a ală­tu­rat tata, „duș­ma­nul” ani­ma­lelor, care acum poftește motanul în casă, îi deschide te­levizorul, potrivindu-l pe Ani­­mal Planet, și-i pu­ne deoparte resturi de mân­care bună. Ilie l-a cu­cerit!

Morala: animalele sunt niște ființe deo­se­bite, care îi în­vață pe oameni cum trebuie să se comporte ca să fie iu­biți, să se înțeleagă între ei și să aibă prieteni fi­deli.

CORINA B. – Piatra-Neamț

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian