Zece ani de la plecarea la cer a unui mare teolog și om de cultură – ÎPS BARTOLOMEU ANANIA

Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania, Mitro­politul Clujului, Albei, Crișanei și Maramu­reșului a fost o personalitate excepțională a lumii culturale și a ortodoxiei românești. Preot cu har, vorbitor inspirat, autor de cărți memorabile, avea, mai pre­sus de toate, smerenia celui ce suferise înde­lung și știa să prețuiască mult oamenii. Opo­nent al comunismului încă din adolescență, Barto­lomeu Anania avea să fie condamnat la 25 de ani de temniță grea. A fost torturat în anchete, până când nu a mai putut umbla, apoi s-a îmbolnăvit de TBC osos, de a ajuns în pragul morții. Suferința l-a călit și l-a făcut să își dorească doar două lucruri în viață – slu­jirea bisericii și a scrisului, un talent cu care Dumnezeu îl înzestrase din plin. Ar fi murit în liniștea Mânăstirii Văratec, trudind la traduce­rea Sfintei Scripturi, dacă Adunarea Națională Bise­ricească nu l-ar fi ales, fără voia sa, pe 21 ianuarie 1993, ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. O ale­gere luminată de Pronie! Ple­carea sa la Domnul, petrecută acum zece ani, pe 31 ianuarie 2011, cu câteva luni înainte de a împlini 90 de ani, a lăsat un gol în biserică, printre credin­cioșii și ucenicii săi, printre iubitorii scrisului său. Interviul care vede acum, pentru prima oară, lumina tiparului, mi-a fost oferit în reședința sa din Cluj, cu cinci ani înainte de a trece la cer.

Călugăr de la Dumnezeu

– Părinte mitropolit, ați fost aplecat spre litera­tură încă din adolescență, dar ați ales, totuși, să vă călugăriți, la doar 22 de ani. De ce ați făcut acest pas?

– La început nu am înţeles prea bine de ce devin călugăr, dar mai târziu am înţeles că e de la Dumnezeu, El a vrut aşa. Niciodată nu am dat o explicaţie, pentru că nu există explicaţii pen­tru asemenea lucruri. Totul a venit de la Dumnezeu şi efectele s-au vă­zut mai târziu.

– Se știe că ați acceptat să fiți arhiepiscop la Cluj, la vârsta de 72 de ani, la insistențele unor prieteni, printre care și Părintele Du­mitru Stăniloae. Așa ați pără­sit liniștea Mânăstirii Văratec, unde trăiați retras, și ați intrat în tumultul celui mai mare oraș al Ardealului. Ați regretat vreodată pasul acesta?

– Nu am regretat acest fapt, ar fi însemnat să-L osândesc pe Dum­nezeu, dar le-am spus prietenilor mei că nu mi-au făcut un bine prin faptul că au mili­tat pentru intrarea mea în sinod. S-ar putea să fie un neajuns al ființei mele, dar nu am râvnit niciodată în viață la posturi importante în Biserică, ci am râvnit doar să-mi pot scrie cărțile și să-mi fac datoria. La 20 de ani, în 1941, devenisem călugăr la Mânăstirea Antim, și eram fericit! Dar solicitările să intru în episcopat sunt mult mai vechi, așa încât am fost silit, în cele din urmă, să fac ascultare. Eu am stat 25 de ani de zile doar diacon, fiind apropia­tul Patriarhului Iustinian Marina, care dorea să mă promoveze pe trepte înalte în biserică. În 1949, eram în chilia mea de la Patriarhie, într-o duminică dimineață, și m-am pomenit cu fiul patriarhului, cu doctorul Ovidiu Marina, care mi-a dat marea veste: „Tata vrea să te numească episcop vicar patriarhal!” – era postul vacant. M-am dus la patriarh și l-am ru­gat cu cerul și pământul să mă scutească de această onoare. S-a mirat, n-a înțe­les, pentru că, normal, fie­care aspiră să ajungă mai sus. Însă eu i-am explicat, cu foarte multă sinceritate că, pe de o parte, n-aș vrea să-mi ratez vocația de scri­itor (știam că dacă intru în episcopat, intru în admi­nis­trație, iar administrația te paralizează, te sustrage de la ceea ce se cheamă in­spi­rația literară), iar pe de altă parte, în conştiinţa mea, mărturisită doar cu sfert de gură, era că, in­trând în ierarhie, eram obli­gat să fac minime com­promisuri faţă de regimul politic şi nu aş fi vrut să le fac. Aşa încât, am prefe­rat să mă menţin în treap­ta de diacon şi am acceptat să devin preot de abia când ajunsesem în America, unde erau parohii care nu aveau preoţi. Ca să pot oficia o Liturghie, am cerut arhiepiscopului Victorin să mă hirotonească preot, ceea ce mi-a atras şi ran­gul de arhimandrit. Apoi, în 1989, atât Patriarhul Teoctist, cât şi o delegaţie de la Iaşi au insistat să de­vin Mitropolit al Moldovei, că era scaunul va­cant. Am refuzat şi l-am convins şi pe patriarh să-mi accepte dorința, şi aşa se face că am preferat să rămân la Văratec şi să continui traducerea Bibliei, căreia mă dedicasem. La Cluj, am fost ales episcop în lipsă – eram retras la Văratec, iar patriarhul mi-a comunicat asta prin telefon, către vremea prânzului. Atunci am făcut ascultare faţă de biserică.

„Să le fii slugă tuturor”

– Ați ajuns să faceți ascultare. Care a fost gân­dul cu care ați intrat în sinod?

– Eu cred că e foarte important să ai în viață conștiința slujirii. Important e ca, dacă tot ajungi ceva mare, să ajungi numai pe principiul creştin: să le fii tuturor slugă, adică să te consideri servitor, că eşti tu în serviciul celorlalți, nu ceilalți în servi­ciul tău. Ar fi un lucru extraordinar dacă am reuşi să introducem în societatea românească această conştiinţă creştină, pe care a stipulat-o Mântuitorul Iisus Hristos, după provocarea apostolilor Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, care cereau să fie unul de-a dreapta şi altul de-a stânga în Împărăţia Lui. Mân­tuitorul le-a spus atunci „acela care va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru, și acela care va vrea să fie întâiul între voi să vă fie vouă slugă (Matei XX 26-27)”. Dacă am reuşi ca prin biserică şi prin alte mijloace de cultură să putem să incum­băm în conştiinţa poporului acest adevăr – că fie­care român care se găseşte într-un serviciu public este în serviciul public spre binele semenilor săi, atunci am ajunge departe. Eu primesc în birou, în audiență, cam 1.500-2.000 de persoane, în afară de colaboratorii și de oamenii cu care lucrez. Și cei mai mulți, când intră, îmi spun „Mă iertați că vă deran­jez”. Și eu încep să râd și le spun „Nu trebuie niciun fel de iertare, pentru că a fi deranjat este meseria mea; eu de asta sunt aici, să fiu deranjat”.

Pustnic printre lupi

– Dacă nu ați fi fost ales în scaunul de arhi­episcop al Clujului, v-ați fi sfârșit zilele la Mânăs­tirea Văratec, unde trăiați cu totul izolat. V-ar fi plă­cut să deveniţi pustnic?

– La Mânăstirea Văratec trăiam ca un pustnic, în sensul că eram dedicat în întregime studiului, căr­ţii. Aveam bibliotecă acolo, coboram în mânăstire duminica şi de sărbători, unde slujeam în sobor, pentru că eram singurul arhimandrit, predicam şi îmi făceam datoria. Dar ca să mă retrag pustnic în sihăstrie nu m-am gândit… Am stat ca pustnic în tinerețe, cât am fost refugiat politic, am stat prin munţi. Iarna umblam pe zăpadă, pe urme de lupi. Era o adevărată pustnicie, în care mă mulţumeam cu o coajă de pâine. Atunci am și fost găzduit de un pustnic bătrân, părintele Venia­min Grigorescu de la Schitul Pă­trunsa, din Vâlcea, care era de 40 de ani sihastru aco­lo. Atunci m-am de­prins cu traiul aspru, care mi-a fo­lo­sit şi în anii de închisoare. Eu pos­tesc foarte uşor, nu ştiu când trece postul. Dacă se întâmplă să nu îmi placă mâncarea, îmi aduc amin­te: ai mân­cat şi mai prost – şi dintr-odată mi se pare bună.

Cartea Cărților: „Sfânta Scriptură”

– Ați fost condamnat la 25 de ani de închi­soa­re, din care ați executat șase. Ați trecut prin torturi grele, ce v-a ajutat să supravieţuiţi în temniţă?

– Când eram în anchetă la Securitate, mi-am dat seama că anchetatorii, după ce te ameţesc o zi întreagă cu întrebări, înainte de a te duce la culcare, îţi spun: „Mâine o să vorbim despre cutare lucru” – şi îţi dădeau un subiect foarte greu şi foarte primej­dios, care nu există în realitate, îl inventau cu scopul ca tu să nu dormi în noaptea aceea, iar a doua zi să fii ca o cârpă şi să facă ce vor din tine. Atunci mi-am zis: omule, odată intrat în celulă, nu te mai gândi la anchetă, ci gândeşte, fă altceva! Aşa se face că am început să lucrez versuri în memorie – nici pomeneală pe vremea aceea de hârtie şi creion. M-am apucat să lucrez pe creier, şi aşa se face că în doi ani de zile, lucrând zilnic, am compus în întregi­me în memorie piesa Steaua zimbrului. În doi ani, am înmagazinat-o în memorie, pentru ca în urmă­torii doi ani să lucrez la Meşterul Manole, în aceeaşi manieră. Am întâmpinat și o mare problemă – când lucrezi pe hârtie, treci un vers prin mai multe va­rian­te, două-trei-patru-cinci, până îţi place, şi apoi le ştergi cu creionul, sau faci hârtia mototol şi scrii pe o alta, pe câtă vreme, când lucrezi pe creier, cel puţin al meu înregistra toate variantele. Așa m-am trezit încărcat cu un balast, adică îmi ramâneau toa­te cele şapte sau opt variante diferite în memorie. Un an şi jumătate am făcut exerciţii prin care mi-am obligat creierul să reţină doar ceea ce vreau eu.

– Rămâneau cuvintele ca atare, sau doar ideile?

– Păstram în memorie cuvintele exacte ale tex­tului. Când am fost eliberat din temniță, le-am tre­cut pe hârtie direct aşa cum erau pe creier, fără niciun fel de modificare. Aşa se face nu numai că am supravieţuit închisorilor comuniste, dar această preocupare şi această voluptate de a scrie literatură în minte parcă m-a făcut să resimt mai puţin foa­mea, setea, oboseala, frigul, brutalitatea gardienilor şi toate mizeriile care se întâmplă într-o închisoare.

– Dintre cărțile scrise de dumneavoastră, care vă este mai aproape de inimă, cartea de suflet?

– M-aş opri la o carte care nu este a mea, dar îmi este o carte de suflet: Cartea Cărţilor, Sfânta Scrip­tură, pe care am dat-o limbii române într-o versiune nouă, cu peste 8.000 de note de subsol, o ediție la care am lucrat fără întrerupere timp de 11 ani. Cred că tot ceea ce am scris şi am publicat de-a lungul unei vieţi nu a fost decât o lungă perioadă de pre­gătire pentru ceea ce Dumnezeu îmi rezervase să fac spre sfârşitul vieţii, adică această nouă versiune a Bibliei. După ce m-am apucat de lucru la ea, nu am mai scris nimic altceva. Este cartea pe care o deschid în fiecare zi, pe care o citesc şi recitesc.

Păr. arh. ANDREI COROIAN – Catedrala Episcopală din Deva

„Când a murit părintele Bartolomeu, am simțit nevoia să tac o lună de zile”

Părintele Andrei Coroian l-a întâlnit pentru prima dată pe ÎPS Bartolomeu Anania la hirotonirea și instalarea sa ca Arhiepiscop al Vadu­lui, Feleacului și Clujului. Anii următori aveau să îl aducă mai aproape de el, mai întâi ca simplu mo­nah la Nicula, apoi ca stareț de mânăstire. Va ră­mâne strâns legat de vlădica Bartolomeu până la moartea acestuia.

„A fost ca un sfânt laic”

„Când a murit părintele Bartolomeu, am simțit nevoia să tac o lună de zile. Să nu vorbesc cu ni­meni, doar să mă rog. Și să știți că asta simt și acum, la împlinirea a zece ani de când a trecut la Domnul. Noi doi ne-am apropiat în timp. La înce­put am fost la hirotonire, un eveniment în sine, unul dintre cele mai importante evenimente ale bisericii ortodoxe române, din acești 30 de ani de tranziție. Când a fost întronizat arhiepis­cop al Clujului, el nu era doar o personalitate a bise­ricii, ci și a culturii române. De aceea, în Cluj, hirotonirea sa a fost o bucurie generală. S-a im­pus repede. A fost numit perso­nalitatea anului, a luat multe premii pentru activitatea sa literară, era foarte apreciat de toți, nu numai în biserică. De la prefect și până la oamenii sim­pli, toată lumea din Cluj se ra­porta la dânsul – ce spunea, ce și cum făcea. Părintele Barto­lomeu a venit cu un model pe care l-a impus repede – frică de Dumnezeu, com­petență, trans­parență, un model la care toți priveau cu admira­ție, chiar și cei din afara bisericii. Nu avea nimic de ascuns, ceea ce nu se mai pomenise în biserică și în țara noastră. Faptul că un epis­cop se impunea nu numai în biserică, ci și în afara ei, în lumea culturală, chiar și în cea a oamenilor politici, era un eveniment în sine, foarte rar întâlnit în ortodoxie. Așa ceva se petrece o dată la câteva sute de ani. Dânsul a fost ca un sfânt laic. El ne-a ridicat pe toți cei din preaj­ma sa, așa se întâmplă când stai lângă uriași…”.

„Să vă purtați cu cuvintele așa cum se poartă îngerii cu Maica Domnului!”

– Cum ați ajuns să vă apropiați de el?

– Treptat. În exterior, lumea îl percepea ca pe un mare poet și scriitor, iar cei din administrația bisericii, ca pe un lider absolut. Era un reper din punctul acesta de vedere, pentru că încerca să pună totul în rânduială. Avea o gândire nemțească, foarte lucidă, plănuia totul cu grijă, fiecare om din epis­copie știa ce avea de făcut, nu mâine, ci peste zece, douăzeci de ani. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, e foarte rar aici, în Balcani, unde suntem obișnuiți să trăim de pe o zi pe alta. Din pricina acestei dis­cipline pe care încerca să o impună, multora le era frică de dânsul, deși era foarte respectuos, niciodată nu încerca să se bage peste tine. Dar cum eu nu fac niciodată ascultare din frică, poate că sunt mândru, căpos, dar nu pot asculta de frică, am încercat să îl cunosc, să îl înțeleg, ca să îl pot iubi. La început l-am citit, chiar i-am studiat opera, și aș putea spune că am ajuns să îl iubesc în felul acesta. S-a creat o afinitate între noi, și așa a ajuns să mă trimită stareț la Mânăstirea Cristorel, în niște condiții imposibile pentru secolul XX. M-a trimis pentru că a avut încredere în mine. Iar eu am reușit să ridic acolo o obște din nimic, cărând apă cu spatele și locuind ani de zile în beciuri. Pe ÎPS Bartolomeu reușita asta a mea l-a bucurat și mi-a spus odată, față către față, că mă prețuiește. Pentru mine, asta a însemnat enorm! Așa a ajuns să aibă față de mine o relație părintească, iar eu am putut să îl cunosc nu doar ca poet sau mare scriitor sau ca admi­nis­trator, ci și ca părinte duhov­nicesc, să descopăr că era un om delicat, profund și fin. În cele din urmă, am sfârșit prin a mă lega foarte tare de dân­sul. A contat și faptul că tot­deauna eu am iubit literatura. Iar alături de dânsul era o mare bucurie să faci o sinteză între frumusețea literaturii și frumusețea vieții duhovni­cești. El însuși ne spunea: „Să vă purtați cu cuvintele așa cum se poartă îngerii cu Mai­ca Domnului!”. El se apleca asupra cuvintelor nu doar cu talentul scriitorului sau cu acri­bia savantului, ci și cu de­licatețe duhovnicească. Pen­­tru dânsul, cuvintele erau sfinte. Avea un cult al cuvântului și era unul dintre puținii oameni care vorbeau așa cum scriau. Era un desăvârșit stăpân al limbii române.

– Părinte Andrei Coroian, aș vrea să vă întreb, la final, care este cel mai de preț lucru pe care îl păstrați în inimă, de la ÎPS Bartolomeu Anania?

– Că m-a iubit și că mă iubește și acum. Ăsta e cel mai important lucru pentru mine, iar asta cred că spune totul despre dânsul. Și să știți că ori de câte ori am o problemă, eu mă rog dânsului, ca și cum ar fi un sfânt foarte apropiat. Și mă inspiră, să știți. Asta înseamnă că el s-a asemănat lui Dumne­zeu, fiind un bun părinte, care e acum acolo unde trebuie să fie, unde poate să te ajute și să te învăluie cu dragoste. Să știți că eu, când va fi să mor, nu o să mă pot duce în cer decât în Mitropolia Înalt­preasfințitului Bartolomeu.