Un sat oarecare, așezat între două dealuri și o imensă pădure de fagi, al cărui hotar nu l-a cunoscut decât eroul povestirii noastre. Un țăran care n-a plecat din satul lui decât atunci când a fost mobilizat în armată, n-a cunoscut „binefacerile” spitalelor sau pâinea cu gust de oraș. Acest om s-a identificat cu vechile tradiții românești, iubind fără margini portul românesc, blidul și lingura de lemn. Din copilărie a fost cioban, a trăit alături de animalele pe care le-a îngrijit, le-a iubit și le-a înțeles. Ca exemplu, povestea încântat, cui voia să-l asculte, că seara, oaia nu se culca până nu se și închina, dând cu piciorul de trei ori în pământ.
Iubea natura cu liniștea ei, știa, în orice clipă, cu precizia unui ceasornic, cât e ora, când va ploua, când va fi secetă, într-un cuvânt, deslușea toate capriciile naturii, ochii lui căutau permanent soarele, luna, stelele, bolta cerească, nu greșea niciodată, dacă trebuia să îmbrace sumanul sau cojocul.
Spre sfârșitul vieții, a ajuns om sărac. Prins în vârtejul vremurilor de tristă amintire, a fost deposedat de cele două hectare pe care le-avea, de animale și de căruță. Cu dârzenia omului de la munte, obișnuit din copilărie cu vitregiile vieții, și-a încropit o nouă gospodărie, compusă dintr-o vacă, o oaie (care făcea anual 2 miei), un câine și o pisică. Din primăvară și până în iarnă, mergea cu vaca și oile la păscut, căutând cele mai proaspete buruieni pentru ele, și adunând, cu brațul, verdețuri pentru iarna grea de la munte. În momentele de răgaz, omul scotea fluierul de la cingătoare și horea doine știute de la bunici de nu se mai auzea zumzetul izvoarelor din pădure.
Dar într-o zi friguroasă de toamnă, ceasul vieții s-a dereglat. Bătrânul a rămas țintuit la pat. Avea 70 de ani și lacrimile îi curgeau fără voie, pentru că nu-și mai putea îngriji animalele cele dragi. Cu durere fără de margini, a trebuit să le înstrăineze. Întâi a dat vaca (pe care o botezase Florica), apoi oaia, dar aceasta a refuzat mâncarea, și-n câteva zile, în prezența noilor stăpâni, a murit, curgându-i lacrimi din ochi. Mare problemă a avut și cu biata Florica, pe care o crescuse de mică și care, de câte ori era dusă afară din sat, la păscut, venea la poarta bătrânului și mugea prelung, chinuitor și trist. O minune a fost și comportamentul pisicii, pe care o chema Negruța, și care l-a privegheat pe omul bolnav, un an de zile. Doar când și când părăsea camera, revenind, mereu grăbită, și grijulie, culcându-se la picioarele bolnavului, unde își avea culcușul. Și-apoi a venit sfârșitul. Într-o seară de vară, mâna slăbită și tremurândă a bietului om abia a ținut lumânarea aprinsă ce i-a fost întinsă de o vecină, când sufletul se pregătea să iasă din trup. În clipa aceea, Negruța a sărit jos din pat, a mieunat sfâșietor, cerând să i se deschidă ușa. Nu s-a mai întors niciodată și nici n-a mai fost văzută de vecini. La plecarea spre veșnicie a bătrânului, nu l-a bocit nimeni, doar Grivei, marele și frumosul dulău ciobănesc, a început să latre lugubru și jalnic de trist, când sicriul cu trupul stăpânului a fost scos afară din casă, zbătându-se în lanțul de fier. După trei zile, l-au găsit mort, vasele lui cu mâncare erau neatinse.
Sunt o femeie în vârstă și vă scriu aceste rânduri cu greu, dar nu vreau să mor înainte de a afla răspunsul la o mare enigmă: cum se explică oare că animalele pot fi mai sensibile decât omul, la trăirile celor din jur, că simt durerile fizice și psihice ale stăpânilor, că înțeleg în orice moment intențiile pe care le are omul de lângă ele, că sunt înzestrate cu o mare putere de a prevedea evenimentele extreme, că-și iubesc necondiționat stăpânul, dăruindu-i o afecțiune mai presus decât cea omenească… Aveți vreun răspuns?
MARIETTA – Piatra Neamț
