Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

OLGA MĂRGINEAN: „Bine-ar fi să învățăm să vorbim cu inima”

Alice în Țara Minunilor

În grădina cu minuni

Întâlnirile mele cu doamna Olga Mărginean s-au purtat mereu în zona miracolului. Marea pic­toriță s-a identificat atât de mult cu pictura pe care o face încât s-a mutat cu totul în universul ei fas­cinant, precum „Alice în țara minunilor”. Păsările și florile ei sunt mult mai mult decât niște desene, sunt vii, veritabile personaje, care te cheamă să mergi cu ele într-un univers paralel, o lume la fel de reală ca a noastră, dar creată de fantezie. Născută din­tr-o veche spiţă de bo­ieri olteni, Olga Măr­ginean face parte din generaţia de aur a se­nio­rilor artei plastice româneşti, cei care au reîntemeiat pictura şi au adus-o în miezul fierbinte al moder­ni­tăţii mondiale. Ori de câte ori stăm de vorbă, mă poartă cu ea în lu­mea de dincolo de ta­blouri, acolo unde tim­pul nostru omenesc nu mai are putere și nici molime care ne ame­nință.

„E atâta frumuseţe, folos şi rost în jurul nostru!”

– Doamnă Olga, sunteţi de profesie pic­toriţă, o meserie ca­re se face acasă, în izolare, în com­pania culorilor. V-a ajutat con­tex­tul acesta ca să faceţi faţă mai uşor cla­ustrării impuse de pandemie? Ce deose­bire exis­tă, de fapt, între aceste două izolări?

– Deosebirea nu e prea mare. Diferă însă timpul și felul în care noi lucrăm. Căci noi suntem toți o fa­milie de pictori, eu, soțul meu, Viorel Măr­gi­nean, și fiul nostru, Alexandru. Și fiecare dintre noi trăim acum, paradoxal, un timp mai liniştit. Nu mai pri­mim atâtea telefoane, nu mai primim atâtea vizite şi putem să ne concentrăm mai mult asupra minu­nilor mari și mici din jurul nostru, care, altminteri, s-ar lăsa mai greu descoperite. Chiar și în aceste vremuri mai grele – e atâta frumuseţe, folos şi rost în jurul nostru. Doar să vrei să le vezi și să le înțe­legi! Timpul a devenit moneda vieții noastre, sin­gura monedă de valoare pe care omul o are şi pe care numai el poate hotărî cum o să o cheltuiască. În ciuda izolării, avem noroc cu grădina din jurul casei, în care natura își vede de iarna ei, cu arabes­cu­rile nesfârșite ale crengilor.

– Ce strategie ați adoptat ca să faceți față res­tricțiilor impuse?

– Este un vers de-al lui Blaga, care mie mi se pa­re bun pentru vremurile de acum: „Când e sin­gur fiecare, sufletele nu-s în noi.” Poate că această pandemie o să-i apropie pe oameni și o să-i învețe să-și vorbească mai mult cu sufletele. În ce mă privește pe mine, strategia a fost să pictez și mult mai mult în vremea asta. Am citit mai mult, am ascultat mai mul­tă muzică. Îndemn pe oricine să-și caute o pa­siu­ne, pentru a-și păstra echilibrul su­fletesc. Să aibă plă­ce­re pentru ceva cu care să se ocupe. Apro­pierea de na­tu­ră, de pildă, ne per­mite să trecem aceste vremuri mai uşor şi mai con­centraţi.

Grădina cu minuni

– Ce mai fac flo­rile, arborii și frun­zele dvs., pe care le transformați în pic­turi? Locul pe ca­re îl ocupă e ocrotit, e ferit de amenințări?

– Ei, grădina din spatele casei noastre este plină de minuni. Avem cu prisosință ce contempla și ce studia. Soțul meu a sădit acolo multe plante care sunt verzi tot anul, iar acum, unele dintre ele chiar au bobiţe roşii sau portocalii, care luminează prin aerul cenușiu, iar altele au nişte fructe violet deschis. În pictură, culorile se împart în culori calde, în culori reci, culori neutre și contraste – alburi, negruri. În grădina mea sunt culori din belșug tot anul. Am ce învăța de la plante. Ele îşi păs­trează în toate ano­timpurile frumuseţea. Avem şi o viţă-de-vie, care acum desenează un arabesc frumos pe cer, cu tul­pinile ei. La strugurii uscaţi, rămași neculeși de-as­tă toamnă, vin și acum păsări multe şi gureșe, să se ospăteze. Ce fericire pe ele, și ce frumos se în­găduie, făcându-și loc la ospăț. Le-am pus un vas în mijlocul grădinii, ca să aibă și apă.

– Plantele din picturile dvs. par toate să spu­nă ceva. Ați învățat să comunicați cu ele?

– Când te apropii de plante cu curiozitate și li­niște, ele îți răspund. Poți să le auzi chiar și mu­zi­ca. Culorile lor dau mesaje. În primul rând e vorba despre viață, care continuă și așa, în stare de ațipire. Culorile rămase sunt garanția vegetației ce va reiz­bucni primăvara, tipare mici de eternitate. Măceşii din grădină au fructele roşii, pe când hortensiile uscate sunt colorate într-un roşu închis. Iar în casă avem bambuşi, avem crăciuniţe, dar și asparagus, rozmarin şi tot soiul de frunze adunate din toamnă, colorate, și ele, viu. Nicio culoare nu se repetă! Și nicio formă! Au identități total dife­rite. Și mai sunt și seminţele, splendide, ale celor două magnolii uriașe și albe, din curte. Semințele acestea de mag­nolie sunt de un roşu strălucitor și aprins. Niște focuri de artificii vegetale. Iar glicina are încren­gături care se tot întâlnesc și se despart. Sunt sigură, cineva de sus le iubește! Florile și cren­gile pline de muguri ale copacilor par că nu pot fi atinse de nimic. De nicio boală. De parcă se­mințele lor ar fi fost aduse dintr-o altă lume de niș­te vânturi cos­mice. Poate tocmai de aceea, gră­dina aceasta din spatele casei, cu toate minunile ei, rămâne mereu neschimbată. Un punct fix, al nostru, în aceste timpuri apăsătoare.

– Vorbiți atât de molipsitor despre frumusețile ascunse ale naturii, încât aproape că nu în­drăz­nesc să vă întreb dacă vă uitați și la televizor…

– Nu. Noi nu ne pierdem timpul să ne uităm la televizor. Spectacolul pe care ni-l oferă grădina e fără sfârșit. Și-apoi, sunt lecturile. Eu, de pildă, învăţ cum să am răbdare din „Patericul egiptean”. În general, cred că oamenii ar trebui să fie mai întorşi către sine şi către lucrurile frumoase. Și am văzut că așa se și întâmplă, acum. Uitați, o veste bună: în vreme de pan­demie, pictura are mai multă căutare! Oamenii se duc mai mult în muzee, care niciodată n-au fost așa pline. A crescut atrac­ţia pentru pictură și pen­tru lectură. Cartea este un prieten sigur în singurătate. Pe mine, care sunt pa­sionată de poezie, asta mă bucură.

„E fantastic să încerci să fixezi pe hârtie viața”

– Dnă Olga, se spune, totuși, că pandemia terorizează întreg mapa­mondul, creează frică, depresie. Nu amenință ea și zona de cer senin a creației ?

Cu soțul ei, marele pictor Viorel Mărginean

– Dacă ai sufletul îndreptat către frumos şi desenezi cu multă acuratețe natura din jur, poate că asta te va ţine un pic mai departe de Covid. Iar când există şi puţină zăpadă, iar crengile copacilor se desenează cu un negru imaculat pe albul de nea, ai chiar perfecțiunea în fața ta. E fantastic să încerci să fixezi pe hârtie viața.

– Într-unul din dialogurile cu dvs., ne-ați po­vestit o întâmplare miraculoasă, despre o plantă care a înflorit, după ce ați privit-o cu drag. Mai experi­mentați asemenea lucruri și azi ?

– Privesc în fiecare zi o plantă care este aici, lângă mine. Are frunzele verzi şi fiecare frunză este îndreptată în altă direcţie, altfel poziţionată. Fiecare linie exprimă ceva. Toate aceste tulpinițe care se îndreaptă în diferite direcţii exprimă miş­ca­rea, felul în care plantele pun stăpânire pe spații. Eu am cău­tat întotdeauna în lucrările mele să sur­prind miş­carea. Iar frunzele plantei mele, cu care dialoghez în fiecare dimineață, în fața cănii de ceai, nu seamănă una cu alta. La fel ca oamenii. Nimic nu e simetric. Formele viului sunt infinite. Iar când le ai în fața ta, într-o glastră, ele sunt o sal­vare de la tristeţea realităţii. Dacă prietenii nu prea poţi să-i vezi în aceste vremuri, de plante te poţi apropia şi poţi dialoga cu ele, poți să le în­grijeşti, şi ele îţi dau de fiecare dată un răspuns. Da­că îngrijești bine o plantă, îţi va da un răspuns şi îţi va oferi și un dar. Îţi oferă o frunză, o flori­cică. Am avut floricele şi nu-mi venea să cred că au mai înflorit în perioada asta, că totuşi este iarnă. Poate că dragostea mea pentru plante se potriveşte cu ce spunea Fericitul Augustin: „Ceea ce omul iubeşte asta devine şi el. Dacă iubeşte o piatră, devine o piatră. Dacă iubeşte o plantă, devine o plantă”. Adesea, dacă studiezi şi pământul pe când îl pictezi în culori, eşti şi tu – pământ. Dacă studiezi conturul unui munte, atunci devii şi tu, cumva, un munte. Noi, pictorii, ne transpunem în tot ceea ce facem.

Părticelele de Univers

– Ce lucraţi în prezent?

”Trofeul”

– În prezent am citit diferite mici texte care mi-au plăcut şi le scot pe foi de desen, iar alăturat de ele, fac desene pentru aceste texte. Şi, în con­ti­nuare, pictez florile şi arabescurile crengilor şi toa­te liniile, tot dinamismul lor. Chiar acum când vor­bim, mă uit la încrengătura unui măceş din gră­di­nă, lângă el este o vrabie care se desenează foarte frumos. Ur­mă­resc să redau aceste linii în mişcare, acest dina­mism al întregii naturi, şi varietatea asta extra­ordi­nară, în ca­re nimic nu se repe­tă. Totul este di­ferit. As­ta caut, a­ceastă di­ferenţiere dintre cu­lori, dintre linii, să pot să le re­dau cât mai bine. Observând ma­rea lu­crare a na­turii, ar trebui să ne înde­pli­nim și noi lu­crările noastre, de fiinţe omeneşti. Așa cum plantele, păsă­re­lele, furnicile, pă­ian­jenii și albinele lu­crează împreună pentru a pune în bună rânduială părticelele lor din Univers.

– Doamnă Olga, alături de soțul dvs., pictorul Viorel Mărgi­nean, sunteți două personalități ilustre ale artelor plastice româ­nești, doi oameni prețuiți și căutați. Perioada de restricții prin care trecem nu v-a rupt prea brutal legăturile cu lumea ?

– Ba da, în primul rând, pentru că nu mai poţi să te întâlneşti cu prie­tenii. Noi suntem persoane foar­te sociale, foarte căutate şi învăţate cu multă lume în jur, iar faptul că aceste contacte au fost întrerupte ne-a afectat mult. Pe de altă parte, așa cum v-am spus, ne-am putut concentra mai bine asupra cititului, asupra desenului, picturii, muzicii, şi acest fapt e un mare câştig. Şi chiar asupra filo­zo­­fiei, şi în trăirea mai cu folos a timpului. Spe­ranţa este că toate aceste lucruri vor ajuta oamenii să se gândească mai mult la lucrurile pe care le fac, să fie mai cu folos şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ei.

– Aveți vreo predicție legată de boală, despre când vom scăpa de ea?

– Poate va dura mult, poate mai puțin… În istorie au mai fost pan­demii care au revenit. Au revenit şi după 30 de ani. Pe mine m-a impresionat ceva ce s-a întâmplat mai demult. Dacă mergeți pe Calea Victoriei, ajungeţi și pe strada Sevas­to­pol. Acolo exista, şi cred că există şi acum, un teren foarte mare cu o clădire modernă: un cămin pentru bătrâ­nii evrei. Dar curtea aceea uriașă are și foarte mult spaţiu gol. Și un loc pe care s-ar fi putut construi o clădire. Am întrebat pe cineva ce e cu terenul acela, atât de mare? „Aici au fost în­gro­paţi, acum 150 de ani, ciumaţii”, mi s-a răs­puns. „Și nu e voie să se dezgroape nimic în acest pă­mânt, pentru că micro­bii încă există, n-au mu­rit.” Dar, oricum ar fi pande­mia asta și oricât ar dura ea, noi trebuie să mergem mai departe. Pentru noi, pentru pictori, însingurarea asta este bună. Noi întotdeauna am lucrat în singu­rătate și în contem­plaţie.

Muzica sufletului

– Ce vă doriţi cel mai mult de la anul care a început?

”Zbor”

– Îmi doresc putere de muncă cu sănătate şi inspiraţie. Artiştii tre­bu­ie să lucreze și pen­tru sufle­tele oamenilor, nu numai pentru ochi. Să transmită armonia. În Univers, şi cea mai umilă creangă are un ritm al aşezării frun­ze­lor şi o mişcare anume, interioară. Or, asta caut şi eu și asta îmi doresc pentru anul ce a venit. Vreau ca picturile pe care le voi face să inspire linişte şi ar­monie. Eu cred că fericirea înseamnă să găsești frumo­sul peste tot: în fiecare plan­tă și sub fiecare piatră. De aceea, nici nu mă gândesc cum trece timpul peste fiin­ţa mea, ci doar peste su­fletul meu. Mă stră­duiesc ca în fiecare zi să dăruiesc ceva frumos și bun. Numai așa poţi spune că ai trăit cu ade­vărat pe pământ. Căci dacă cineva se uită la o pictură de-a mea şi este fericit, atunci menirea mea e îm­pli­­nită. Dar cum e încă timpul claustrării, mai am câteva învă­țături puternice și sim­ple, pe care le-am cules din lecturile mele și în care cred cu tărie. Ele mă vor călăuzi și în anul acesta. Le împărtă­șesc și citi­torilor dvs., în speranța că le vor fi de folos:

* Fă-ţi timp să te rogi. Aceasta este cea mai mare putere de pe Pământ.

* Fă-ţi timp să citeşti. A­ceasta este fântâna înţelep­ciunii.

* Fă-ţi timp să iubeşti şi să te laşi iubit. Aces­ta este un prilej dat de Dum­nezeu.

* Fă-ţi timp să fii prietenos. Acesta este drumul spre fericire.

* Fă-ţi timp să râzi. Aceasta este muzica sufle­tului.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian