Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MARGARETA PÂSLARU: „Iau lucrurile așa cum vin”

– Nu-i place să vorbească despre trecut, tocmai pentru că pre­zentul ei e suficient de trepidant. După aproape 63 de ani de ca­rieră și 43 de albume lan­sate, Margareta Pâslaru e încă neobo­si­tă: pregă­ti­rile pentru ex­po­ziția pe care Palatul Șuțu i-o dedică sunt pe ulti­ma sută de metri. De vorbă în direct, din „camera cu pian”, cu o legendă a muzicii ușoare românești, care și-a păstrat neatinse farmecul și cochetăria –

– Bună dimineața, doamna Pâslaru! Ce mai faceți?

– Bună să vă fie inima tuturor! Uite, m-am trezit pe repede înainte. Sunt în plină activitate, de la 7.00, de dimineață, fiindcă lucrez de zor la fi­na­lizarea expoziției retrospective de la Palatul Șuțu. Abia am apucat să iau o gură de cafea, că au și început să bâ­zâie mesajele pe telefon.

– Ăsta e semn că lu­cru­rile merg bine, în ciuda pan­demiei.

– Da, lucrurile merg. Poa­te uneori cer mai multă aten­ție, și pasul trebuie să fie mai bine gândit, ca un pas de tan­go, dar merg. Multă lume m-a întrebat cum m-am des­curcat cu toate aceste schim­bări aduse de pandemie. Și mereu le-am răspuns: „Nu am timp să analizez și să com­par, am un motoraș pro­priu, care funcționează în ritmul lui. Iau lucrurile așa cum vin”.

– Sunteți mereu la fel de matinală?

– Nu am niciodată două zile la fel. Uneori, mă odihnesc mai mult. Alteori, cum a fost ieri dimi­nea­ță, m-am trezit la 6.00, fiindcă la 10.00 aveam o filmare și nu voiam să am ochii somnoroși.

– Aveți vreun loc preferat în casă? Un loc în care vă place să petreceți mai mult timp?

– Nu, nu stau locului nicio clipă. Uneori, sunt la laptop, ca să răspund la mesaje, alteori mă să­ge­tează câte o idee și fug în camera de muzică, să o încerc la pian. Acolo e laboratorul meu de cre­ație, unde mă retrag mai mult noaptea. Ziua mai su­nă telefoanele și firul inspirației se mai întrerupe.

– Ce vedeți în fața ochilor acum?

Onorată cu diploma ”Platina Valorii”, la Festivalul Tânăr (Sibiu)

– În jurul meu sunt zeci de coperte de album, care au fost scanate și printate pe bannere. Foto­gra­fii, discuri, medalii, costume și alte materiale, care vor fi trimise către această expoziție, intitulată „Longevitate creatoare”, pe care Muzeul Munici­piului București mi-a dedicat-o și care va fi des­chisă din data de 26 februarie. Și, dacă mă întrebați ce mai văd în fața ochilor, ei bine, văd pereții goi ai încăperii. Pentru ca această expoziție să ia naș­te­re, am golit pereții casei. Am donat propria mea colecție de pictură, pe care am moștenit-o de la bu­nicul. Nu sunt neapărat capodopere toate, dar au acea aromă a timpului, acea patină inconfundabilă. Eu am avut toată viața bucuria de-a le privi, acum mi-am spus că ar merita să se mai bucure și alții de ele.

– Sunt tablourile bunicului în atelierul căruia ați crescut?

– Exact. În cartea mea, „Eu și timpul”, descriu cu lux de amănunte partea aceasta a copilăriei mele. Bunicul meu, sculptorul Ion Dimi­triu-Bârlad, a studiat la Academia Julian din Paris, a urmat cursurile Școlii de In­fan­terie și apoi a luptat în război. S-a făcut cu­noscut pentru monumentele dedicate eroilor din Primul Război Mondial, dar și pentru busturile fă­cute unor mari personalități culturale. Puțină lume știe, dar Femeia cu ulcior, din Cișmigiu, e a lui, Discobolul din fața Stadionului Dinamo e al lui, la fel bustul lui Ion Creangă din Grădina Copou, din Iași, sau bus­tul lui Titu Maiorescu din Rotonda Scriitorilor, din Ciș­migiu.

– Cei care vor vizita ex­po­ziția de la Palatul Șuțu vor putea admira și multe creații vestimentare. Nu multă lume știe că aveți o adevărată pasiu­ne pentru costume.

– Cele mai multe costume pur­tate de mine au fost creații personale. Acum câțiva ani, am participat la Muzeul Național de Istorie, la expoziția „Haina face pe om”. Mai aveam câteva costume din anii 60, 70, pe care le-am expus, pentru că pe foarte multe le transform continuu. Am avut o rochie pe care am transformat-o și de 11 ori. Luam o bucată de dantelă veche, prețioasă, puneam niște epoleți sau adăugam o mătase fragilă, moștenită de la cine știe cine și, dintr-odată, rochia era alta! Creez și acum costume. Uneori îmi vine o idee de rochie, alteori schițez un corsaj sau un pantalon. Dar numai dacă am un spectacol. La evenimentele obișnuite, mă îmbrac în taior.

– Pandemia asta i-a prins pe mulți artiști în offside. Pe dvs. v-a afectat?

– Eu am avut șansa extraordinară de-a putea face ceva bun în timpul pandemiei. În martie, când s-a intrat în izolare, aveam deja jumătate din al­bu­mul „Idei”, compus și înregistrat. Am con­tinuat ulterior cu măsurile de dis­tan­țare necesare și am definitivat acest disc. De fiecare dată când mai iau o gură de cafea sau când deschid frigiderul să iau ceva de mâncare, îmi trece prin gând: „Doamne, ce bine ar fi să se vândă mai bine albumul, ca să ajungă banii mai repede și la cei care n-au.” Spun asta, pentru că „Idei” a fost gândit de la bun în­ceput ca un album caritabil, în beneficiul „Băncii de Alimente”. Când locuiam peste Ocean, am descoperit „Food Bank”, un proiect de binefacere pe care mi-am dorit să-l aduc și în Ro­mâ­nia. Din 2009, iată, „Banca de Ali­mente” e activă și la noi în țară și a reușit să ajute peste 200.000 de familii.

– Și nu ați fost singură! M-am bucu­rat să văd că au pus umărul și al­ții.

Margareta Pâslaru și Ana Blandian la Muzeul Literaturii

– Așa e, am înregistrat duete cu Horațiu Mălă­e­le, Sofia Vicoveanca, Virgil Ianțu, Luiza Zan și al­ții, care toți au acceptat să-și doneze drepturile. Mă bucur că mi-au fost alături și ei, în­tr-un demers de genul acesta, pentru că singură fac lucrul ăsta din 1993, încă de când România era în plină criză a orfelinatelor. Mai târziu s-au adunat și alte pro­iec­te, cu Spitalul de Copii „Grigore Ale­xandrescu”, cu UNICEF, cu Crucea Roșie etc. Unde e suferință, încerc să aduc și eu un strop de anestezic.

– Ce mai face familia dvs.? Ați reușit să vă mai vedeți fiica și nepoțelul?

– Țin foarte mult la familia mea, și la cei vii, și la cei morți, tocmai de asta evit să vorbesc despre ei în interviuri. Simt că am datoria să-i țin la dis­tan­ță de comentariile altora. Există uneori o curio­zi­tate morbidă a publicului față de unele detalii de viață, care te duce parcă cu gândul la farsele lui Ca­ragiale. Familia mea e bine, eu fac naveta regu­lat peste Ocean, fiica mea vine și ea aici când poa­te, dar sigur că acum, dat fiind contextul pande­miei, ne-am văzut mai mult pe skype.

– Uneori, ne trezim și n-avem cea mai bună sta­re de spirit. Doamna Pâslaru, dvs. ce faceți di­mineața, ca să alungați ceața sau ploaia din ini­mă?

– Sigur că nu întotdeauna ne trezim plini de bucurie. Natura mea, în interior, e de fapt o natură tris­tă, dramatică, dar n-o să vă spun mai mult des­pre asta, luați cartea mea și o să găsiți acolo. Ce fac? Mă duc la pian și îmi spun of-ul, mă descarc cântând despre starea respectivă, de gândul care mă apasă.

– Dar singură vă simțiți vreodată, doamna Pâslaru?

– Atâta timp cât avem o carte în casă, nu sun­tem singuri. Eu niciodată nu mă simt singură, cu­vântul ăsta nu există la mine. Nu e vorba că sunt optimistă, sunt o persoană dramatică, am alte tristeți, dar totul se reglează în muzică.

– Dacă ați putea rezuma această dimineață într-un singur cuvânt, care ar fi acela?

– „Energie”. Ziua abia a început, dar e o vi­brație în aer care ne ridică, ne dă aripi. Să ne bucu­răm de ea!

Foto: LUCIAN NĂSTASE

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian