
Este, haideți să recunoaștem, un spațiu nu foarte atractiv pentru căutătorii de priveliști insolite în București. O întindere mare de asfalt, mărginită la est și la sud de blocuri moderne, obișnuite, utilitariste (sediul guvernului nu face excepție), iar la nord și la vest de clădirile de epocă ale celor trei muzee (de Istorie Naturală, al Țăranului Român și cel de Geologie), care, deși sunt înconjurate de arbori și verdeață, nu pot atenua senzația de „loc banal”, lipsit de farmec și de mister. Cu toate acestea, aici este centrul administrativ al României și, în urma protestelor masive din 2017 și 2018, a devenit un loc emblematic al timpurilor noastre. Spui Piața Victoriei, spui civism și sete de dreptate. Spațiul acesta s-a schimbat mult de la o epocă la alta, ca într-un vârtej al timpului. Înfățișarea sa de odinioară este aproape de nebănuit.
„La mijloc de Rău și Bun”
Pe la începutul secolului al XIX-lea, încă era aici un loc păduros și înierbat, în mijlocul căruia domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni, cel care umbla într-o caleașcă trasă de cerbi, ridicase, în 1789, Mânăstirea Izvorul Tămăduirii, care ființează și în zilele noastre, pe strada Monetăriei. Prin preajmă, funcționa o moară de vânt, iar din porunca lui Mavrogheni, se înfiripase și un târg de vite, care se ținea în fiecare joi, având ca exemplu „Târgul de Afară”, faimosul Obor din partea de est a Bucureștiului. Dinspre sud, dinspre oraș, ajungea până aici capătul Podului Mogoșoaiei, deschis mai dinainte cu aproape un veac, de voievodul Constantin Brâncoveanu, ca să aibă acces mai ușor spre palatul său de la Mogoșoaia. Îi spunea pod, fiindcă drumul fusese podit cu trunchiuri din stejar secționate longitudinal. (După izbânda armatei române în Războiul de Independență din 1877, drumul a fost rebotezat Calea Victoriei.) Prin apropiere se afla și Bariera Filantropia, dincolo de care se întindea Mahalaua Dracului. Spre răsărit de actuala Piață a Victoriei, unde au fost construite mai târziu, în secolul XX, cartiere rezidențiale, erau zone dubioase și chiar periculoase, unde nici poliția nu prea îndrăznea să pătrundă. Locul acesta era, așadar, amplasat între lumi diferite: spre sud, Bucureștiul care începea să respire ca un oraș european, spre nord, o mânăstire și moșii împădurite, ale unor boieri faimoși, cum au fost Câmpinenii, iar spre apus, dar mai cu seamă spre răsărit, teritorii rău famate, care inspirau teamă locuitorilor pașnici. Nu-i de mirare că aici, „la mijloc de Rău și Bun”, ca să invoc celebrul vers al lui Ion Barbu, a fost ridicat și un han, numit în secolul al XIX-lea „Hanul Neculcea”, evocat de George Potra, în Istoricul hanurilor bucureștene.
Un han și două palate

Terenul, precizează Potra, „cuprindea toată Piața Victoriei de azi, până dincolo de primul rond al Șoselei Kiseleff”. Reiese că hanul a existat cu aproximație unde se află în prezent sediul Guvernului și ar fi fost construit în primul sau cel de-al doilea deceniu al secolului XIX. „Hanul Neculcea era un patrulater de clădiri, numai cu parter, spoite cu var pe din afară, iar în mijlocul acestui patrulater, o curte mare, pavată cu bolovani; de jur împrejur avea camere de găzduit, grajduri, șoproane pentru căruțe și vite…”, aflăm din cartea istoricului român. Descrierea este destul de idilică, dar faima hanului era una „foarte urâtă, fiindcă era culcușul multor infractori și delincvenți, cum erau de altfel mai toate hanurile de barieră”. Neculcea Georgevici, proprietarul acestui han, era ginerele unui negustor grec, Stamate. Cel mai probabil, hanul și-a schimbat proprietarii de-a lungul secolului. Și-ar fi încetat existența prin 1895, când terenul aferent a fost cumpărat de Primărie. O bucată din acest teren a cumpărat și boierul Grigore M. Sturza, poreclit „Beizadea Vițel”, care apoi a construit aici, între 1897 – 1901, un palat splendid, care-i va purta numele timp de o jumătate de secol. După moartea boierului, survenită la scurt timp după terminarea lucrărilor, încât comanditarul de viță nobilă nu a mai apucat să locuiască aici, statul a cumpărat somptuoasa reședință de la urmașii acestuia și a transformat-o în sediu al Ministerului Afacerilor Externe. Într-unul din saloane, a fost semnată, în 1913, Pacea de la București. Clădirea a fost demolată în 1946, în urma avariilor suferite în timpul bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Înainte de război însă, Palatul Sturza ființa încă în toată splendoarea sa: în 1937, lipită chiar de zidul acestuia, a început construcția unei clădiri noi, aceasta fiind finalizată în plin război, în 1944. Ea a devenit sediu al Ministerului de Externe, având aceeași utilizare și în regimul comunist, adăpostind, totodată, și Consiliul de Miniștri, iar începând din 1990, este sediu al Guvernului României. A devenit, cu alte cuvinte, centrul administrativ al țării.
La girafă

Fulgi mari dansează lin în văzduh, luminați de razele scăpate printre norii vineții, încremeniți deasupra pieței. Dintr-odată, Piața Victoriei, toată numai asfalt și beton, de parcă ar fi un lac din zgură, se umple de frumusețe. E o atmosferă feerică, pietonii se opresc în loc și admiră spectacolul aerian al ninsorii luminate de soarele plăpând. O liniște hibernală învăluie locul. Acum patru ani, în 2017, chiar în februarie, piața a fost scena celor mai mari proteste civice din istoria post-decembristă a României. Șuvoaie uriașe de bucureșteni s-au revărsat aici prin toate bulevardele, ca să-și exprime revolta față de tertipurile folosite de noua putere politică, pentru a salva pielea unor lideri care aveau probleme cu Justiția. Imaginea aeriană, cu piața luminată în noapte de telefoanele celor câteva sute de mii, poate chiar un milion de protestatari, a făcut înconjurul lumii. Piața Victoriei a devenit noul simbol al civismului românesc. În anul următor, în august 2018, piața s-a umplut din nou de protestatari, participanți la ceea ce s-a numit atunci „mitingul Diasporei”. Din nefericire, intervenția forțelor de ordine a fost brutală, chiar sălbatică pe alocuri. Bătrâni, copii și femei, oameni lipsiți de apărare, au fost atacați cu gaze și loviți cu bastoanele, până au căzut la pământ. De la mineriadele din anii 90, bucureștenii nu au mai cunoscut represalii atât de barbare. Măcar atunci au lovit minerii, dar în august 2018, au lovit angajații unor instituții ale statului român, al căror rol este să-i apere pe cetățenii pașnici, fiindcă cei mai mulți dintre ei așa au fost, oameni pașnici, veniți să strige, nu să atace guvernul. Dacă au fost și protestatari agresivi, unii dintre ei (cei care au furat pistolul unei jandarmerițe) au fost deja condamnați, dar sutele de cetățeni bătuți, care au depus plângere la Parchet, încă așteaptă să li se facă dreptate. Deocamdată, dosarele sunt plimbate de la o instituție la alta. Consolator rămâne, însă, faptul că liderii politici de atunci, cei mai mulți dintre ei, au părăsit scena politică. Au ajuns la pușcărie sau în anonimat și irelevanță. Protestele din 2017 și 2018 au transformat acest loc urban arid într-o platformă vie a Bucureștiului. Piața Victoriei a încetat să fie doar un perimetru pe harta orașului: este de acum un loc bine marcat în memoria civică a Capitalei. Nu mai poți trece pe aici fără să te gândești, fie și numai pentru o clipă, la mulțimile care au protestat, cu fața la guvern. Piața a fost atunci atât de vie, încât parcă și girafa artificială, postată în fața Muzeului „Grigore Antipa”, s-a însuflețit. Pe rețelele de socializare, participanții la miting își dădeau întâlnire „la girafă”. Mă apropii să-i fac o poză și constat cu mulțumire că are o piele nouă, vopseaua ei are un strop de strălucire în soarele pal. La vremuri noi, o piele nouă! Fie ca bucureștenii să nu mai aibă motive să se adune aici și să strige împotriva unor lideri politici corupți.