Un vârtej al timpului – Piața Victoriei

Este, haideți să recunoaștem, un spațiu nu foarte atractiv pentru căutătorii de pri­veliști insolite în București. O întindere mare de asfalt, mărginită la est și la sud de blocuri moderne, obișnuite, utilitariste (sediul guvernului nu face excepție), iar la nord și la vest de clădirile de epocă ale celor trei muzee (de Istorie Naturală, al Țăranului Român și cel de Geologie), care, deși sunt înconjurate de arbori și verdeață, nu pot atenua senzația de „loc banal”, lipsit de farmec și de mister. Cu toate acestea, aici este centrul ad­ministrativ al României și, în urma protestelor ma­sive din 2017 și 2018, a devenit un loc emblematic al timpurilor noastre. Spui Piața Victoriei, spui ci­vism și sete de dreptate. Spațiul acesta s-a schim­bat mult de la o epocă la alta, ca într-un vârtej al timpului. Înfățișarea sa de odinioară este aproape de nebănuit.

„La mijloc de Rău și Bun”

Pe la începutul secolului al XIX-lea, încă era aici un loc păduros și înierbat, în mijlocul căruia domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni, cel care umbla într-o caleașcă trasă de cerbi, ridicase, în 1789, Mânăstirea Izvorul Tămăduirii, care ființează și în zilele noastre, pe strada Monetăriei. Prin preaj­mă, funcționa o moară de vânt, iar din porunca lui Mavrogheni, se înfiripase și un târg de vite, care se ținea în fiecare joi, având ca exemplu „Târgul de Afară”, faimosul Obor din partea de est a Bucu­reștiului. Dinspre sud, dinspre oraș, ajungea până aici capătul Podului Mogoșoaiei, deschis mai dina­inte cu aproape un veac, de voievodul Constantin Brâncoveanu, ca să aibă acces mai ușor spre palatul său de la Mogoșoaia. Îi spunea pod, fiindcă drumul fusese podit cu trunchiuri din stejar secționate longitudinal. (După izbânda armatei române în Războiul de Independență din 1877, drumul a fost rebotezat Calea Victoriei.) Prin apropiere se afla și Bariera Filantropia, dincolo de care se întindea Mahalaua Dracului. Spre răsărit de actuala Piață a Victoriei, unde au fost construite mai târziu, în se­colul XX, cartiere rezidențiale, erau zone du­bioase și chiar periculoase, unde nici poliția nu prea în­drăznea să pătrundă. Locul acesta era, așa­dar, am­plasat între lumi diferite: spre sud, Bucu­reștiul ca­re începea să respire ca un oraș european, spre nord, o mânăstire și moșii împădurite, ale unor boieri faimoși, cum au fost Câmpinenii, iar spre apus, dar mai cu seamă spre răsărit, teritorii rău famate, care inspirau teamă locuitorilor pașnici. Nu-i de mirare că aici, „la mijloc de Rău și Bun”, ca să invoc celebrul vers al lui Ion Barbu, a fost ridicat și un han, numit în secolul al XIX-lea „Ha­nul Neculcea”, evocat de George Potra, în Istoricul hanurilor bucureștene.

Un han și două palate

Terenul, precizează Potra, „cuprindea toată Piața Victoriei de azi, până dincolo de primul rond al Șoselei Kiseleff”. Reiese că hanul a existat cu aproximație unde se află în prezent sediul Guvernului și ar fi fost construit în primul sau cel de-al doilea deceniu al secolului XIX. „Hanul Neculcea era un patrulater de clădiri, numai cu parter, spoite cu var pe din afară, iar în mijlocul acestui patrulater, o curte mare, pavată cu bolovani; de jur îm­prejur avea camere de găzduit, grajduri, șoproane pentru căruțe și vite…”, aflăm din cartea isto­ricului ro­mân. Descrie­rea este destul de idi­li­că, dar faima hanului era una „foarte urâtă, fiindcă era culcușul multor in­fractori și delincvenți, cum erau de altfel mai toate ha­nu­rile de ba­rieră”. Ne­culcea Geor­gevici, pro­prietarul a­ces­tui han, era ginerele unui ne­gus­tor grec, Sta­mate. Cel mai probabil, hanul și-a schimbat pro­prie­tarii de-a lungul secolului. Și-ar fi încetat exis­tența prin 1895, când terenul aferent a fost cumpă­rat de Primărie. O bucată din acest teren a cumpă­rat și boierul Grigore M. Sturza, poreclit „Beizadea Vițel”, care apoi a construit aici, între 1897 – 1901, un palat splendid, care-i va purta nu­mele timp de o jumătate de secol. După moartea boierului, survenită la scurt timp după terminarea lu­crărilor, încât comanditarul de viță nobilă nu a mai apucat să locuiască aici, statul a cumpărat somptuoasa reședință de la urmașii acestuia și a transformat-o în sediu al Minis­te­rului Afacerilor Externe. Într-unul din saloane, a fost semnată, în 1913, Pacea de la București. Clă­direa a fost demolată în 1946, în urma ava­riilor suferite în timpul bombar­da­mentelor din cel de-al Doilea Răz­boi Mondial. Înainte de război însă, Palatul Sturza ființa încă în toată splendoarea sa: în 1937, lipită chiar de zidul acestuia, a început cons­truc­ția unei clădiri noi, aceasta fiind fi­na­lizată în plin război, în 1944. Ea a devenit sediu al Ministerului de Externe, având aceeași utilizare și în regi­mul comunist, adăpostind, toto­da­tă, și Consiliul de Miniștri, iar începând din 1990, este sediu al Guvernului României. A devenit, cu alte cuvinte, centrul administrativ al țării.

La girafă

Fulgi mari dansează lin în văzduh, luminați de razele scăpate printre norii vineții, încremeniți dea­supra pieței. Dintr-odată, Piața Victoriei, toată nu­mai asfalt și beton, de parcă ar fi un lac din zgură, se umple de frumusețe. E o atmosferă feerică, pie­tonii se opresc în loc și admiră spectacolul aerian al ninsorii luminate de soarele plăpând. O liniște hibernală învăluie locul. Acum patru ani, în 2017, chiar în februarie, piața a fost scena celor mai mari pro­teste civice din istoria post-decembristă a Ro­mâniei. Șuvoaie uriașe de bucureșteni s-au revărsat aici prin toate bulevardele, ca să-și exprime revolta față de tertipurile folosite de noua putere politică, pentru a salva pielea unor lideri care aveau proble­me cu Justiția. Imaginea aeriană, cu piața luminată în noapte de telefoanele celor câteva sute de mii, poa­te chiar un milion de protestatari, a făcut încon­jurul lumii. Piața Victoriei a devenit noul simbol al civis­mului românesc. În anul ur­mător, în august 2018, piața s-a umplut din nou de protestatari, participanți la ceea ce s-a numit atunci „mitin­gul Diasporei”. Din nefericire, intervenția forțelor de ordine a fost brutală, chiar săl­batică pe alocuri. Bătrâni, copii și femei, oameni lipsiți de apă­rare, au fost atacați cu gaze și lo­viți cu bastoanele, până au căzut la pământ. De la mineriadele din anii 90, bucureștenii nu au mai cu­noscut represalii atât de bar­bare. Măcar atunci au lovit mi­ne­rii, dar în august 2018, au lovit angajații unor ins­tituții ale statului român, al căror rol este să-i ape­re pe cetățenii pașnici, fiindcă cei mai mulți din­tre ei așa au fost, oameni pașnici, ve­niți să stri­ge, nu să atace guvernul. Dacă au fost și protes­tatari agresivi, unii dintre ei (cei care au furat pisto­lul unei jandarmerițe) au fost deja condam­nați, dar sutele de cetățeni bătuți, care au depus plângere la Parchet, încă așteaptă să li se facă drep­tate. Deo­cam­dată, dosarele sunt plimbate de la o instituție la alta. Consolator rămâne, însă, faptul că liderii politici de atunci, cei mai mulți dintre ei, au părăsit scena politică. Au ajuns la pușcărie sau în anonimat și irelevanță. Protestele din 2017 și 2018 au trans­format acest loc urban arid într-o platformă vie a Bucureștiului. Piața Victoriei a încetat să fie doar un perimetru pe harta orașului: este de acum un loc bine marcat în memoria civică a Capitalei. Nu mai poți trece pe aici fără să te gândești, fie și nu­mai pentru o clipă, la mulțimile ca­re au pro­testat, cu fața la gu­vern. Piața a fost atunci atât de vie, încât parcă și girafa artificială, postată în fața Muzeului „Grigore Antipa”, s-a în­suflețit. Pe rețelele de socia­li­zare, participanții la mi­ting își dădeau întâlnire „la gi­rafă”. Mă apropii să-i fac o poză și constat cu mulțumire că are o piele nouă, vopseaua ei are un strop de strălu­cire în soarele pal. La vremuri noi, o piele nouă! Fie ca bucureștenii să nu mai aibă motive să se adune aici și să strige împotriva unor lideri politici corupți.