Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ROXANA CIUHULESCU: „Sportul este pentru mine religie”

„Vreme de șase luni am fost zero”

– Roxana, ne regăsim după mulţi ani, într-o perioadă grea şi complicată. Cum te descurci după un an de pandemie?

Mângâierea, calea spre fericire

– Slavă Domnului, eu mi-am păstrat echilibrul psihic şi cel emoţional. În primul rând, pentru că am avut şi am alături familia şi pentru că am credinţă neclintită în Dumnezeu. Rare au fost pe­rioadele din viaţă în care am fost la pământ, cum se spune, iar ele au fost întotdeauna provocate de pierderea unui om drag. Aşa cum a fost când am pierdut-o pe bunica, în ianuarie 2017. Am iubit-o mult și am avut nevoie de multă forţă ca să mă remontez după plecarea ei! Prin urmare, anul ăsta de pandemie l-am trecut relativ uşor, deşi, din punct de vedere profesional, am pierdut foarte multe proiecte. Practic, vreme de şase luni, am fost aproape pe zero. Abia din toamnă au prins să se mişte din nou lucrurile. Şi, cel mai important este că, din 31 august, am început să lucrez în Minis­terul Tineretului şi Sportului (MTS), în calitate de consilier al ministrului. Eu nu am nicio afiliere po­li­tică. Politica nu mi-a plăcut nicio­da­tă, nici nu mă pricep la ea şi, în general, nu mă im­plic în lu­cruri pe ca­re nu ştiu să le ges­tionez. Dar sportul e domeniul meu – am fost şi eu sportiv de per­for­manţă, am ju­cat hand­bal în lotul na­ţional, şi fac sport în continuare – şi am primit această pro­pu­nere, de a deveni consilier, strict din dragoste pentru sport şi din dorinţa de a face lucruri bune pen­tru sportivi. În plus, munca din mi­nis­ter îmi e şi ea de folos, ca să-mi con­serv starea de spirit po­zitivă. Pentru mi­ne, ideea asta, de a ajuta oamenii, în ge­neral, e foarte im­portantă. Cred că în viaţă nu e suficient să te îngrijeşti doar de tine, ca om, ci trebuie să încerci, după puterile tale, să faci bine şi dincolo de propria ta persoană: să-ţi ajuţi semenii, să ajuţi animale, să ajuţi natura… De-asta, de exemplu, de vreo cinci ani, sunt „brand am­basador” pentru „Habitat for Hu­manity”, o or­ganizaţie non-profit care se ocu­pă de cons­trui­rea de case pentru persoanele fă­ră posibilităţi, o organizaţie care, practic, adu­ce oamenii împreună pentru a construi case, comunităţi şi speranţă. Proiectele „Habitat for Humanity” au fost afectate de pandemie, în sensul că nu s-au mai putut organiza eve­ni­mente ca „Big Build” (cu ajutorul multor vo­luntari, se cons­truiesc mai multe locuinţe pentru familii vul­nerabile într-un ritm accelerat, adică în doar 5 zile), dar chiar şi aşa organizaţia a mers mai departe: s-au strâns bani şi oamenii în nevoie au putut totuşi să fie ajutaţi.

„Lucrez foarte bine cu ministrul Eduard Novak”

– Această nouă postură a ta, de consilier al unui ministru, ar putea să surprindă, dat fiind că ai devenit cunoscută ca prezentatoare a emisiunii „ProMotor” de la Pro TV. De ce ai renunțat la televiziune?

– Şi eu am fost surprinsă de această propunere! (râde) De nişte ani încoace, eu practic catchball-ul, un sport nou, derivat din volei. La un moment dat, mi-am dat seama că era neapărat necesar să înfiinţez o federaţie de catchball şi, din acest mo­tiv, într-o zi, m-am dus la MTS, să discut cu minis­trul din acea perioadă, cu domnul Ionuţ Stroe. Și uite-aşa s-au legat lucrurile: am intrat în audienţă ca să pledez cauza catch­ball-ului în România şi am ieşit de-acolo cu pro­punerea de a deveni con­silier al ministrului! (râ­de) Am avut însă o ezi­tare: mă temeam ca ac­cep­tul meu să nu însem­ne că se aş­tepta de la mine să devin şi membru de partid, adică să intru în PNL. Am stat o vreme şi m-am gândit, apoi am abordat problema direct şi m-am lămurit că nu aveam motive de îngri­jorare, că nu mi se cerea aşa ceva. Prin urmare, am acceptat postul şi îi mulţumesc şi acum dom­nului Stroe că mi-a văzut potenţialul în acest do­meniu şi că mi-a oferit această şansă. Am lucrat foarte bine cu dânsul, iar acum lucrez foarte bine şi cu ministrul Eduard No­vak, care deși, la rân­dul lui, a fost sur­prins de propunerea de a ocupa funcţia de mi­nis­tru, iată că se descurcă extraor­di­nar şi în postura asta. Eduard Novak a fost propus pentru funcţia de ministru de UDMR, deşi nu face parte din partid, cred însă că a fost cea mai inte­li­gentă propu­nere şi alegere pentru cârma acestui minister. Este sportiv de performanţă: fost pati­na­tor de viteză şi, ulterior accidentului din cauza că­ruia şi-a pierdut un picior, ciclist paralimpic rutier şi de pistă, mul­tiplu medaliat mondial şi european, sin­gurul cam­pion paralimpic al României, cel care a câşti­gat prima medalie de aur la Jocurile Pa­ralimpice din Londra, din 2012. Este un om tâ­năr, inteligent, devotat, energic, extrem de capa­bil, are toate calităţile pentru acest post şi sunt convinsă că şi în continuare va face treabă foarte bună la cârma ministerului. Ines, ne cunoaştem de mulţi ani, şi tu ştii: mie nu-mi stă în fire să periez oamenii, deci ceea ce spun despre Eduard Novak este purul adevăr, aşa cum îl percep eu.

„Nu mi-am mai găsit locul în Pro TV”

– Totuşi, nu mi-ai răspuns încă la întrebare: de ce ai renunţat la televiziune?

La revenirea pe pistă

– După 13 ani de „ProMotor”, pur şi simplu nu mai aveam ce să mai arăt, ce să mai demons­trez. Făcusem tot ce se putea face şi tot ce-mi trecuse prin minte, lucruri pe care nu le mai făcuse nici un alt prezentator de emisiune auto. Gân­deş­te-te că sunt un om care deţine carnet sau atestat pentru toate categoriile de conducere, am sărit din elicopter în mare, m-am scufundat la 40 de metri adâncime, am zburat cu avionul supersonic, am făcut şcoala de elicoptere, am condus toate vehi­culele posibile… Aşa că începusem să simt că mă plafonam şi, în plus, obosisem foarte tare, pentru că ajunsesem ca un soi de minge de ping-pong: pe lângă „ProMotor”, eram şi reporter la „Po­veştiri adevărate”, la emisiunea „La Măruţă”, la Ştirile mari, când aveau nevoie de mine… Deci mi-am dat seama că venise momentul să mă re­trag din proiectul „ProMotor”. Voiam foarte mult să continui să fac televiziune, însă doar pe zona de sport. În Pro TV nu mi-am mai găsit locul şi atunci mi-am anunţat plecarea. Ulterior am primit multe oferte, de la alte televiziuni, însă tot pe do­me­niul auto, în care nu mai avea sens să mă im­plic. În primăvara lui 2014, am început o cola­borare cu Look TV, care tocmai luase drepturile de difuzare pentru Liga 1. Era vorba de o emisiu­ne de fotbal, pe modelul celebrelor emisiuni de fotbal din Italia, care sunt conduse de femei şi sunt foarte apreciate. Pentru proiectul ăsta m-am pregătit până când am ajuns să mănânc fotbal pe pâine, însă publicul de fotbal nu m-a primit şi nu m-a adoptat aşa cum fusesem adoptată de publicul de auto: nu pot să-ţi spun ce mesaje primeam în privat de la tot felul de suporteri, mi se făceau poze la maşină când ajungeam la studioul unde filmam… În fine, din punctul ăsta de vedere, n-a fost o experienţă plăcută! În continuare, am mai avut nişte colaborări de mai scurtă durată, cu alte te­leviziuni, şi apoi, în 2017, mi s-a propus, de către „Kanal D”, să mă implic în show-ul „Exatlon”, o emisiune extraordinar de populară şi de bine cotată. Aceea, într-adevăr, ar fi fost o pro­vocare cu care mi-ar fi plăcut mult să mă confrunt, însă, în aceeaşi perioadă, eu eram în plin divorţ şi m-am temut ca, din cauza plecării din ţară, pe care o implica „Exatlon-ul”, să nu pierd custodia fetiţei mele. Şi, la fel de important, nu voiam să risc s-o traumatizez pe Ana, căci fetiţa mea este realmente dependentă de mine: dacă lipsesc două zile de-acasă, Ana suferă teribil. Deci aşa s-au petrecut lucrurile! Azi… dacă stau şi mă gândesc, îţi spun sincer că încă mi-e dor de televiziune, dar simt că am trecut deja într-o altă etapă a vieţii, în general, şi a profesiei, în particular. M-ar mai tenta să fac televiziune, dar ar trebui să fie o propunere ex­traor­dinar de interesantă, să fie vorba de o emi­siune de calitate, de valoare indubitabilă. Şi, ori­cum, nu aş vrea să renunţ la munca mea de la MTS: îmi place foarte mult, mă înţeleg foarte bine cu întreaga echipă de acolo…

„Am început să fac sport încă de la 4 ani”

– Cum se explică patima asta, a sportului, în viaţa ta?

Roxana, un pilot cu mare experiență

– Sunt copilul a doi baschetbalişti de per­formanţă şi sora unui hocheist. Iar eu am început să fac sport încă de la 4 ani. Abia învăţasem să merg ca lumea pe picioare, şi mama m-a dus la gimnastică ritmică. Cu asta am început! Doar că, la 4 ani, eram înaltă cât fetiţele de 10 ani – e ceva ge­netic, mama avea 1,80 metri, iar tata măsura 2,02 metri! – şi antrenoarea i-a spus mamei că, din cauza înăţimii pe care mi-o preconiza, nu credea c-aveam să fac mare performanţă în sportul ăsta şi c-ar fi fost mai util să mă reorientez. Mai târziu am făcut sho­tokan, un sport de contact, după care am fost cooptată în echipa de handbal „Antilopa” şi, în câţi­va ani, am ajuns în lotul naţional, unde eram pivot. Din păcate, cariera mi-a fost curmată de un accident teribil, care a survenit când aveam 18 ani. Însă nici după operaţii şi după recuperare n-am putut să mă ţin departe de sport. M-am apucat de kickboxing, pe care l-am practicat intensiv vreo 5-6 ani, după care am început să-mi deschid şi mai mult evantaiul sportiv. Aşadar, pen­tru mine, sportul e religie! Este o dependenţă fi­zică, dar şi o dependenţă psi­ho­logică. În „vre­murile bune”, mă duceam în fiecare zi să fac sport, iar în perioadele foarte aglomerate, tot aveam măcar 3 antrenamente pe săptămână! Acum, e ade­vărat, din cauza programului de la minister, am o mare problemă: pur şi simplu, nu mai am timp să mă duc la sport şi mă simt ca o piftie! (râde) De-asta orice posibilitate de a recu­pera, în week­end-uri, o primesc ca pe o uriaşă fe­ricire: că schiez un pic, că mă „joc” puţin cu sacul de box, orice formă de mişcare e binevenită! Şi să ştii că şi pentru copiii mei gândesc la fel: că sportul e ex­trem de util. Nu neapărat la nivel de perfor­manţă, dar ca antrenament fizic şi mental. Sportul nu doar că-ţi îngrijeşte corpul, dar îţi îngrijeşte şi mintea. Te învaţă ce înseamnă disciplina, ce în­seamnă gân­direa strategică, te învaţă să te cons­truieşti frumos, cu o mentalitate sănătoasă, cu şira spinării dreap­tă, cu spirit de fair-play şi te fereşte de bătu­tul maidanului.

„Dumnezeu mi-a împlinit dorința de a avea o familie”

– Tocmai te-ai referit la „copiii mei”, ai folosit pluralul. Asta e, de fapt, cea mai importantă no­u­tate din viaţa ta: că Dumnezeu ţi-a împlinit do­rinţa fierbinte de a mai avea şi un al doilea copil!

Mama, tata și Ana

– Şi nu numai! Mi-a împlinit şi dorinţa de a avea o familie în care să domnească iubirea, liniş­tea, armonia şi buna înţelegere. Dumnezeu întot­deauna aranjează lucrurile cum trebuie şi când tre­buie. Şi cu cine trebuie! (râde) În perioada aceea, a ne­gocierilor purtate cu cei de la Kanal D, pentru emi­siunea „Exatlon”, despre care ţi-am vorbit mai devreme, în viaţa mea, în mod miraculos, a apărut un om minunat, care ulterior a devenit soţul meu şi tatăl celui de-al doilea copil al meu. Şi-am spus „în mod mira­cu­los” fiindcă, sincer, nu mai cre­deam în genul ăsta de fericire. Pri­ma mea căsnicie nu mai func­ţio­nase, practic, din pri­mul an, dar, pentru c-o năs­cusem deja pe Ana, făcusem, ca mulţi părinţi, com­pro­misul de a accepta, de a înghiți, de a strânge din dinţi şi de a merge mai departe, totul pentru ca fetiţa mea să aibă şi mamă, şi tată, şi să fie fericită. Şi-aşa trecuseră nişte ani! Până când, la un moment dat, îmi dădusem seama că eu nu mai eram eu, că nu mă mai recunoş­team, că perso­na­litatea mea dis­pă­ruse şi, în acelaşi timp, realizasem că nu mai avea niciun sens să mai insist în com­promis, fiindcă Ana nici nu avea o relaţie extraordinară cu tatăl ei. În consecinţă, atunci, în 2017, am spus „Stop joc!” şi am divorţat. Mi-am strâns bagajele, am luat-o pe Ana, care avea deja 9 ani şi jumătate, şi-am repornit-o de la zero. Cu ajutorul mamei me­le, care mai stătea cu fetiţa, şi cu aju­torul lui Dumnezeu. Or, îţi în­chipui că, în starea aceea emo­ţio­nală în care eram, numai în iubire curată şi sinceră nu mai credeam eu! Dar l-am întâlnit pe Silviu (n. red. Silviu Bulugioiu, fost hand­balist de performanţă, fostul pre­şedinte al Comisiei Naţionale de Off-Road din cadrul Federaţiei de Automobilism, preşedintele Clu­bu­lui de Off-Road Corb44), apoi a venit pe lume şi băieţelul nostru, Cezar-Ioan, şi temerile şi tristeţea au dispărut.

– Când spui „temeri”, te referi la implicarea într-o nouă căsnicie? În general, după un divorţ, femeile privesc cu reticenţă ideea de a mai face pasul într-un mariaj „cu acte în regulă”…

– Exact! După eşecul primei căsnicii, după ce fusesem „singură în doi” atâţia ani, şi eu am fost foarte reti­cen­tă faţă de ideea u­nui alt mariaj. Pur şi simplu, mi-era frică! Apoi, când am văzut şi testul de sarcină po­zitiv, m-am speriat foarte tare. Trei zile şi trei nopţi n-am pus gea­nă pe geană, pen­tru că tot rostogoleam în minte frici legate de viitor. Dar apoi mi-am zis că trebuia să fiu curajoasă, pen­tru că Silviu este unul dintre cei mai minu­naţi oameni pe care i-am cunoscut în toată viaţa, pentru că a venit către mine şi către copilul meu, către Ana, cu atât de multă dragoste şi atât de multă grijă… Iar noi – şi eu, şi Ana – eram atât de avide de iubire, în­cât, atunci când acest om a intrat în vieţile noastre, amân­două am simţit că aşa, toţi trei, ne comple­tam perfect. Silviu ne-a schimbat amân­du­rora perspectiva asupra a ceea ce în­seam­nă o familie. Şi, peste toate calculele astea logice şi emoţionale, ceea ce a contat a fost credinţa mea în Dumnezeu, gândul că Silviu nu apăruse întâmplător în vieţile noastre.

„Părinte nu e cel care-i dă viață copilului, părinte e cel care-l crește”

– Ana cum și-a primit frățiorul? Cum a acceptat să te împartă cu el?

De nedespărțit – Roxana și fetița ei, Ana

– La scurt timp după ce l-am născut pe Cezar, Ana a venit să ne vadă. Şi aceea a fost o scenă absolut copleşitoare: a deschis uşa salonului şi, chiar de-acolo, a strigat „Cezar!”, apoi a venit la pat, a început să-şi mângâie fră­ţio­rul pe căpuţ şi a izbucnit în plâns. Iar când am în­trebat-o „De ce plângi, iubita mea?”, mi-a răs­puns: „Plâng de emoţie!” Ana e un copil foarte, foar­te sensibil, cu un suflet superb! M-am bucurat enorm că, încă de la în­ceput, în­tre ea şi Cezar s-a creat aşa o le­gătură fru­moasă. Şi la fel de mult mă bucur că e extrem de ataşată de tatăl ei – iar când spun asta mă refer la Silviu, nu la tatăl ei biologic. Vorba ceea: părinte nu e cel ca­re-i dă viaţă copilului, părinte e cel care-l creşte. Pentru Ana, tată este Sil­viu. Între ei doi e o relaţie fenomenală! Şi în rest, Ana e un copil foarte bun: în­va­ţă bine, e topită după cai şi face echi­taţie, până anul trecut a făcut şi volei, şi înot, dar, din ca­uza pandemiei, a trebuit să întrerupă an­trenamentele… Într-un cuvânt, sunt ex­traor­dinar de mândră de fetiţa mea!

– Roxana, aş vrea să încheiem in­terviul cu o referire la postările tale de pe reţelele de socializare: am remarcat că multe dintre ele vorbesc despre pu­terea îm­bră­ţişării, o soluţie despre care se vor­beș­te pe larg în perioada asta de izolare și însin­gurare cre­ată de pandemie. La ce ne ajută să ne strân­gem în brațe?

Pe munte – Roxana, Silviu și Cezar

– Afecţiunea, îmbrăţişările şi empatia sunt calea supravieţuirii! Că-ţi îmbrăţişezi familia, că-ţi îmbrăţişezi prietenii, că îmbrăţişezi un om care suferă, că îmbrăţişezi un copac sau un ani­mă­luţ, întotdeauna îmbrăţişarea aduce binele şi alun­gă răul. Or, nu ăsta ar trebui să fie ţelul vieţii noas­tre pe pământ? Să trăim întru bine şi lumină şi să luptăm împotriva răului, indiferent ce formă ia el – de meschinărie, de violenţă…?! Ştiu că exis­tă destui oameni uscaţi la suflet, care nu urmăresc în viaţă decât să adune bani şi care n-au nicio pro­blemă în a le face rău altora, fie cu vorba, fie cu fap­ta, dar eu „privesc” cu mintea şi cu su­fle­tul doar că­tre bine şi către frumos, mă încăpă­ţâ­nez să cred în puterea binelui şi în triumful lui.

Foto: ION COȚA (2), arhiva personală

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian