Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

VALENTIN IACOB (poet, matematician, redactor la revista „Formula AS”): „O primăvară însorită va lumina în curând întreaga planetă”

O splendidă și suverană izolare

– Valentin, se apropie primăvara. Ce spun sim­țirile tale poetice, va aduce cu ea și înfrângerea pandemiei? Ne vor ajuta soarele și lumina să biruim?

– În perioada asta care s-a lăsat peste noi cu forță halucinantă, intuiția mi-a șoptit că nu vom fi învinși. Că niciodată omenirea nu s-a dat bătută. Și iată că au apărut și leacurile și vaccinurile anti-Covid. Dar nici intuiția mea poetică nu s-a lăsat mai prejos! Mi-a făcut semn și mi-a șoptit și ea, dintre versuri și foi de hârtie, să nu-mi pierd optimismul. Ca și primavara ce vine acum, eu cred că o nouă eră, o primăvară însorită vor lumina în curând în­trea­ga planetă. Nu știu alții cum sunt, dar eu cred în șoaptele discrete ale poeziei.

– Cum te-ai descurcat până acum? La ce stra­tegii ai recurs ca să-ți păstrezi echilibrul și să per­formezi, cu atâta succes, în paginile revistei?

– Culmea e că poate abia după ce m-am trezit în plină izolare și pandemie, am înțeles mai bine că eu trăiesc de ani buni o viață aparte. Că eu lucram de mult la Formula AS, într-o splendidă și suverană izolare. Singur cu laptopul meu și doar din când în când cu colegii, pe teren ori la ședințe. Așa că atunci când pandemia a închis toată țara, pentru mine nu a fost nicio diferență. Ba, cu străzile liniș­tite și pustii din jur, cumva mă simțeam ca la mun­te!… Pe deasupra, cei din familie, în frunte cu soția mea, Petronia, s-au așezat toți în jurul meu, forțați de rigorile luptei cu pandemia să rămână acasă. Iar asta a sporit farmecul izolării… Diminețile ieșeam, ca de obicei, pe balcon, de-acolo de unde, strecu­rată printre blocurile vechi, ghicești silueta Grădinii Icoanei, unul dintre parcurile Bucureștiului ce m-a atras mereu cu splendoarea lui imparabilă. Parcul ăsta este și el parte dintre strategiile mele de echi­libru. Acolo mă duc atunci când vreau să scriu vreun poem sau text important la Formula AS, a cărui inspirație o dibui printre arbori. Și nu peste mult timp, natura îmi va mai dărui altă minune. O aștept febril, în fiecare primăvară. Străzile din jur sunt pline de magnolii uriașe. Ca la un semnal, în­floresc toate ca niște torțe. Tonul acestei simfonii e dat totdeauna de două magnolii cu flori roz, care-și înfoaie culorile. Și după ele, celelalte. Un concert de culori, frumos ca viața. Acestea sunt câteva din­tre strategiile mele ce mă țin în priza visării.

„La un abis distanță”

– Muza poeziei te-a mai vizitat sau a intrat și ea în carantină? Inspirația nu se sperie de Covid?

Călător fericit, cu soția lui, Petronia

– Fortificat pe insula mea de la etajul 4 al unui bloc interbelic, chiar m-am apropiat des și de litera­tură, în toată vremea asta. De altfel, scrisul la For­mu­la AS se leagă foarte bine la mine cu poezia și li­teratura. Am început să adun poe­me pentru o nouă carte. Poate că se va numi, după timpurile de acum, „La un abis distanță”. În­ce­putul anului 2021 mi-a adus și o mare satisfacție. Am primit un premiu important al Uniunii Scri­itorilor, „Premiul Filialei de Poe­zie București”. Dar am început să fac și traduceri. În izolare, am tra­dus din engleză volumul unui poet german bilingv, Gino Leinewe­ber. Iar acum am aterizat în fasci­nanta lume a lui Shakespeare. Tra­duc piesa de maturitate a Ma­relui Will, „Poveste de iarnă”. La această aventură spirituală mă invitase să iau parte încă din 2010 George Volceanov, unul dintre cei mai buni angliști ai noștri, cel care coordonează și a treia ediție completă Shakespeare, în limba română. Tot Geor­ge Volceanov m-a pus pe picioare și în urmă cu 10 ani, când am vrut să renunț cu totul la literatură. Și ca un bun prieten, mi-a tradus în engleză un întreg volum de versuri. A fost pașaportul meu pe meri­dianele poeziei. Și poate că platoșa poe­ziei m-a întărit și mi-a diluat spaima de virus.

– Ai absolvit Matematica. Dacă ar fi să pui Viitorul în cifre, ar ieși pe „+” sau pe „-„?

– În Facultate, profesorul de analiză matematică ne-a spus că lumea este o câm­pie uriașă de zăpadă. Dacă așezi pe ea cele două infinituri, Viitorul și Trecutul, și le zvârli în direcții opuse, ele vor patina depărtându-se la nesfârșit. Depinde de noi ce cutie vom alege. Dar eu cred că Viitorul ne așteaptă să ne ia pe aripa lui, în lumină. Cu o condiție: să avem și noi echipamentul adecvat călătoriei în viitor: masca și vaccinul!

„Unde vin căprioarele, Covidul ajunge mai greu”

– Ai o fată, doctor în Anglia, care tocmai a năs­cut un copil. Cum se descurcă în criza pan­demică de acolo? Te temi pentru ea?

În paradisul argeșean

– Fata mea a trecut, odată cu Marea Britanie, și printr-un Brexit, și printr-o criză de pandemie se­ve­ră. Dar nu mi s-a plâns nicio­da­tă. Calmă și precaută, Alma a tre­cut prin toate cu bine. Oricum, a avut și premise bune: a făcut Me­dicina la Oxford și acum este în­scrisă la doctorat. Soțul ei, Hei­ko, german la origine, este medic și el. Interesant e că amândoi au fost vaccinați cu Pfeizer, și nu cu Astra Zeneca, fabricat de englezi. Ex­trem de bine informată despre tot ce-i în jur, Alma a avut înțe­lep­ciu­nea să își cumpere o casă – nu la Londra, ci într-unul dintre acele orășele mici, ca niște bijuterii, în­con­jurate de păduri, dintre Oxford și Londra. Acolo, căprioarele a­jung până în curtea lor. Nu se sfiesc nici când Alma iese cu mi­cuța Astrid la plimbare. Și acolo unde vin căpri­oarele, Covidul ajun­ge mai greu.

– Crezi că în timpul care urmează vom mai putea visa? Ne vom putea întoarce la timpul și bucuria vieţii de dinainte de pandemie?

– Eu cred că da. Omenirea a renăscut mereu, ca Afrodita din spuma mării, din războaie și molime mult mai cumplite. Și de fiecare dată, s-a repezit să-și recapete, întâi de toate, gingășia pierdută o vre­me – de parcă ne-ar sta scrisă în ADN.

– Tu ce îți dorești cel mai mult?

– Îmi doresc ca toate restricțiile și amenințarea planetară să se termine odată și eu să pot călători în voie prin Europa. Și să o pot vedea, în sfârșit, și pe micuța Astrid, nepoata mea, care seamănă așa bine cu mama mea. Iar la vară, abia aștept să mă în­torc în Argeș, pe Valea Vâlsanului, în livada ne­sfârșită de meri, cu marea ei uriașă de iarbă. Unde diminețile se ivesc și căprioarele noastre. Acolo vreau să înot, să scriu și să visez. Departe de pan­demiile și pandaliile Bucureștiului. Singur, ca un Robinson, înconjurat de liniște, pace și magie.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian