Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Prin cotloanele istoriei: Podul Grant

Effigham Grant (1820-1892)

Pe harta rutieră a Bucureștiului, Podul Grant ocupă un loc important. Simbol is­toric al Capitalei, el permite mași­ni­lor să treacă dinspre cartierele centrale, dincolo de liniile ferate, spre cartierele mărginașe Crân­gași și Militari. E o scurtătură care îi scutește pe șoferi să ocolească pe la Gara de Nord. E, în același timp, o punte spre timpuri apuse, cu boieri pro­gre­siști și emisari ai Vestului, când prin­cipatele româ­nești de la sud și est de Car­pați începeau să se trezească din letargia orientală și să cunoască ritmurile alerte ale modernității occidentale. Să pornim, așadar, mașina timpului și să circulăm spre începutul secolului XIX.

Stirpea Goleștilor

Dinicu Golescu, boierimea argeșeană a Bucureștilor

Boierul Dinicu Golescu, cărturar și admirator al civilizației apusene, a avut o moșie întinsă spre vest de Drumul Târgoviștei (actuala Cale a Gri­viței). Pe unde trec acum liniile ferate care pleacă din Gara de Nord și dincolo de acestea, ajungând spre sud-vest până la apa Dâmboviței, era numai proprietatea Goleștilor: parcuri, grădini și acare­turi, iar în capătul unei alei lungi, mărginite de ar­bori ornamentali, boierul a ridicat, în jurul anului 1814, un palat, pe care l-a numit Belvedere. Era, cu siguranță, un loc li­niștit, cu multă verdeață, îmbietor, la margine de oraș, iar râul Dâmbovița curgea prin apropiere, promițând răcoare în zilele de arșiță. Dinicu era fiul marelui ban Radu Go­lescu, iar stră­moșul lor a fost pâr­că­labul Bal­dovin, mențio­nat într-un do­cument din 1495, ca pro­prietar în zona de nord a județului Argeș. De altfel, există acolo, în apro­pierea Piteștiului, o comună nu­mită Schitu-Golești. Ob­ținând dem­nități la curtea voievodală din Bucu­rești, boiernașii aceștia arge­șeni s-au tras spre Capitală, și-au cum­­părat pă­mânturi, au încheiat ali­anțe matri­mo­niale, copiii lor s-au ins­truit cu dascălii buni ai vremii, iar apoi s-au implicat în marile momente poli­tice ale țării. Dinicu Golescu a fost isprav­nic, hat­man și mare logo­făt. A fost tri­mis cu o mi­siune secretă, îm­pre­ună cu alți bo­ieri, în Rusia. A călă­torit de trei ori în Occident, în anii 1824, 1825, 1826, ob­ser­vațiile sa­le fiind cu­prinse în celebra sa lu­crare „Însem­nare a călătoriei me­le…”. Căr­turarul a fost uimit de pro­gresul înre­gistrat de civilizația apu­seană în do­meniul economic și so­cial: a scos în evi­dență prosperitatea țăra­nilor eman­cipați de servituțile feu­dale, în con­trast cu sărăcia și îna­poierea țărănimii valahe, aflată încă la chere­mul unei boierimi lacome. Dinicu Go­lescu, deși aparți­nea prin origine, statut și funcții poli­ti­ce, aceleași clase sociale, cea a no­bi­limii muntenești, s-a implicat în ac­ti­vitățile progresiste din prima ju­mătate a secolului XIX, fiind coleg de idealuri cu Ion Heliade Rădulescu. A murit în 1830, la vârsta de 53 de ani.

O iubire ca-n romane

Palatul Golescu (refăcut)

Ana, fiica lui Dinicu Golescu, s-a că­să­torit cu Alexandru Racoviță, iar urmașa lor, Zoe, a de­venit soția lui Effingham Edu­ard Grant (1820-1892), cetățean brita­nic, ajuns la București în 1837, la vârsta de numai 16 ani, ca secretar al con­su­lului en­glez, Sir Robert Gilmour Colquhoun. Tânărul secretar avea după mamă ră­dăcini fran­ceze, din familia Le Lacheur. Era fiul locotenen­tu­lui Eduard Grant, care deținea o navă activă în Ca­nalul Mânecii. Sora secretarului, Ma­rie, s-a căsătorit tot la București, devenind so­ția omului politic liberal C.A. Rosetti. A fost pri­ma femeie jurnalist din România, scriind atât pen­tru „Ro­mânul”, ziarul soțului său, cât și pentru pu­blicația proprie, „Mama și copilul”. Effingham Edu­ard Grant s-a căsătorit cu Zoe Racoviță în 1850. Era încă secretar al Consulatului Britanic. Prin­ci­pa­te­le române trecuseră deja prin focul revoluției din 1848 și, cu toate că imperiile au înăbușit miș­ca­rea revoluționară, iar liderii acesteia au luat ca­lea exi­lu­lui (pentru unii dintre ei, cum a fost Ni­co­lae Băl­cescu, calea aceasta fiind fără întoar­ce­re), idea­lurile naționale și sociale au rămas vii și se vor împlini, în parte, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Un englez bucureștenizat

Podul Grant – rezistent de peste 100 de ani (Foto: Shutterstock)

Familia Grant s-a așezat în palatul construit de Dinicu Golescu. În 1854, consulul britanic care îl a­dusese pe Ef­fing­ham a fost retras de la București și trimis în Bosnia. În schimb, secre­tarul său a rămas în Valahia și s-a lan­sat în afaceri, dove­din­du-se, ast­fel, un veritabil en­glez. A înființat prima turnătorie din Ro­mânia, a­poi pri­mul atelier de pre­lucrare a tu­tu­nu­lui, cele două fir­me având în nu­mele lor și topo­nimul „Bel­ve­de­re”, numele pala­tu­lui construit de bunicul soției sale. Firma care prelucra tutunul va fi preluată de stat și va deveni „Regia Monopo­lu­rilor Statului”. În calitate de proprietar, Effin­gham Grant a împăr­țit terenul în loturi pe care le-a dat muncitorilor din fabrica sa. Aceștia și-au construit locuințe, re­zul­tând un cartier care se va numi „Re­gie”, denumirea fiind men­ți­nută până astăzi. De altfel, Palatul Bel­vedere se învecinează cu zona unde se află că­mi­nele studențești. Spirit antre­pre­norial, englezul a înființat, tot în pre­mieră, și o cultură de… orhidee. Effingham s-a integrat în societatea ro­mânească a timpului, cunoscând toa­te momentele care au marcat istoria Ro­mâniei după unirea din 1859. Soții Grant au murit în același an, în 1892, iar sora lui Effingham, doamna Rosetti, a decedat un an mai târziu, ducând cu ei în mor­mânt amintirile din copilăria pe­trecută în Scoția, dar și toate amin­tirile acu­mulate pe pământ românesc, ca mem­bri ai cercurilor progresiste.

Effingham și Zoe au avut 16 copii, cei mai cunoscuți dintre ei fiind pic­torul Nicolae Grant (1868-1950) și in­ginerul Robert Grant, care a participat la construirea podului peste calea fe­rată, spre cartierul Crângași, în 1910, po­dul fiind numit Grant în memoria ta­tălui său. La începutul anilor 80, a fost construit un pod nou, funcțional și în prezent, dar pilonii vechiului pod au fost păstrați. Nicolae a ajuns pictor îm­potriva voinței tatălui său, Effingham. Acesta plănuise pentru el o carieră de ban­cher! Tânărul nu s-a lăsat deturnat și și-a urmat chemarea.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian