Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

SERGIU BEJAN (canotor de performanţă și artist fotograf): ”Voi bate toate potecile pe care am mers cu bunicii”

– Este sportiv de elită, membru al lotului olimpic de canotaj, medaliat cu argint la ultima ediţie a Campionatului European. Dar Sergiu nu este doar un atlet de vârf, ci şi un fotograf talentat și pasionat, cu un mare ataşament pentru natură. Un „gigant” de 1,95 metri, cu o sensibilitate extraordinară… –

„Majoritatea canotorilor sunt selecționați din zona Bucovinei și a Moldovei”

Campion la puterea a doua

– Sergiu, telefonul meu te găsește în Italia, unde te afli în cantonament, o țară destul de expusă din punct de vedere al pandemiei. Ce v-a mânat acolo?

– Da, sunt cu lotul olimpic în cantonament în Italia, la Piediluco, în provincia Umbria. La Sna­gov, unde e baza noastră de antrenament, iarna este prea frig, şi am venit în locul aces­ta cu adevărat minunat din Italia încă din octombrie, anul trecut. Suntem feriţi de orice pericol, sin­guri între munţi, pe malul unui lac. În mod normal, am fi avut vacanţă de Sărbători, dar, pentru că în 2020 am stat mult mai mult acasă din cauza pandemiei, canto­na­mentul nostru este fără pauză în acest an olim­pic. A fost prima dată în zece ani de când practic eu canotajul, când nu am fost acasă, în Bucovina, de Sărbători.

– Folosesc prilejul să te întreb cum ajunge canotor un buco­vi­nean, un ținut mai degrabă cu munți, decât cu ape…

– E ciudat, dar majoritatea ca­notorilor sunt se­lecţionaţi din zo­na Bucovinei şi a Moldovei (Su­­cea­va, Botoşani, Iaşi, Vaslui), prea pu­ţin din sudul ţării, de la Cons­tanța sau din Deltă. Ici-colo câte un oltean sau un bănăţean. Ba, dacă fac un calcul rapid, Câm­pulung Moldovenesc este oraşul cu cei mai mulţi canotori în lotul olimpic actual: trei bă­ieţi şi o fată la seniori şi alţi patru la nivel de tineret şi juniori. Nu știu cum se explică. Poate că suntem mai se­rioşi, mai disciplinaţi şi, nu în ultimul rând, mai vânjoşi. Trăim în aer de munte, am copilărit cu hrană sănătoasă, cu lapte şi brânză din propriile gos­podării. Şi mai cred ceva: cred că suntem bine crescuţi, că respectul pentru ceea ce facem, pentru pă­rinţi, ruşinea înfrângerii sunt valori pe care fa­miliile bucovinene încă le respectă. Suntem tare mândri. Unii ne consideră prea tradiţionalişti, dar mie îmi place felul acesta de a fi, de a-ţi creşte copiii.

– Cum a început aventura ta într-un sport atât de greu?

Făt-Frumos din canoe

– Acum zece ani eram proaspăt admis la Liceul Silvic din Câmpulung Moldovenesc. Nu trecuseră câteva zile de la începutul şcolii, când doamna Ma­riana Maliş (antrenoare de canotaj la „Clubul Spor­tiv Şcolar Orşova”) a intrat în clasă şi ne-a spus că a venit să caute amatori pentru acest sport. Eram înalt şi solid, aşa că m-a luat la ochi și mi-a propus să încerc. Habar nu aveam de canotaj. Părinţii au fost și ei reticenţi la început… Cum să le plece co­pilul printre străini, la opt sute de kilometri de ca­să?! Până la urmă, au chibzuit și au hotărât: dacă-i place, rămâne, dacă nu, știe drumul spre casă. Au ales să mă lase să încerc, decât să le reproşez mai târziu că mi-au refuzat şansa aceasta. Și apoi, m-am informat şi-am aflat că Orşova este cea mai bună pepinieră de juniori în canotaj din România, ba acum, în cunoștință de cauză, aş îndrăzni să zic, chiar din Europa sau chiar din lume. Antrenor în juniorat mi-a fost Cristi Maliş, un om destul de sever, dar el este creatorul de campioni de la Or­şo­va. Acum, mari fiind, ne dăm seama cât de mult ne-a clădit stricteţea lui, și ca sportivi, şi ca oameni. Din cei treizeci de copii selectaţi odată cu mine, suntem în lotul olimpic trei băieţi şi patru fete.

– Ţi-a plăcut din pri­ma canotajul?

– Nu prea are cum să te încânte sportul acesta chiar de la primul contact, mai ales când nu eşti obiş­nuit deloc cu apa, cu bar­ca. Și-apoi au existat nişte voci în jurul meu, în cercul prietenilor, care nu-mi dă­deau nicio şansă. Pro­nos­ticul era că mă voi întoarce repede acasă, înfrânt. Atât de mult am vrut să le demonstrez că reuşesc, încât am dat din prima tot ce-am avut mai bun. Ambiţia a fost arma mea principală la în­ceput. Apoi, ca în orice sport, începi să te inte­grezi, colegii şi antrenorii îţi devin a doua familie. După aceea, dacă eşti serios, apar și rezultatele, de­vii valoros şi nu mai trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Poate doar ţie însuţi. Azi e o bucurie să mă întorc acasă, în Bucovina, şi să mă caute părinţii care vor să-şi dea copiii la ca­no­taj. Îmi cer sfatul, iar pentru mine este extraor­dinar că am devenit un exemplu local.

„L-am primit în mine pe Dumnezeu”

Aur peste Bucovina

– Sergiu, pe lângă valoarea ta sportivă, ceea ce m-a îndemnat pe mine să te caut pentru acest interviu este cealaltă mare pasiune a ta: foto­grafia. Descopăr pe internet, în dreptul numelui tău, nişte imagini extraordinare, unele chiar ex­pu­se în vernisaje. De unde dragostea ta pentru această artă?

– Ca orice copil din ziua de azi, am început să fac fotografii cu telefonul. E­ram la Orşova, şi me­reu când vedeam o ima­gi­ne care-mi spunea ceva, sim­­ţeam nevoia să o imortalizez. Am observat des­tul de repede că instantaneele mele erau alt­fel decât ale prietenilor, par­că aveau ceva special. Uşor, uşor, calitatea camerei telefo­nului nu mă mai satis­făcea, aşa că în 2016, mi-am cum­pă­rat un aparat bun de foto­gra­fiat. Natura, animalele, oame­nii de­veneau personaje, cre­ații, și arta aceasta m-a vrăjit pe viaţă. Nu numai fotografia în sine, ci tot ceea ce implică ea: drumul, căutarea, emoţia, re­uşita. Un cadru bun are me­reu o poveste în spate. Văd lumea cu alţi ochi de când mă preocupă să o imortalizez în imagini, viaţa pare o selecție alcătuită din cadre fotografice. Preocuparea aceasta mă relaxează, mă încântă, îmi dă sentimentul că sunt mult mai inte­grat în natură, în viaţă, în general. Ţin minte primul meu răsărit „fotografic” din munţi, de pe Rarău. La şase dimineaţa mă instalasem în spatele Pietrelor Doamnei şi aşteptam soarele să se iţească de după ele. M-a răsplătit peisajul cu lumini și culori mi­nu­nate. La un moment dat, au apă­rut şi ciobanii, cu turmele lor uriaşe de oi, tot tabloul se com­pleta într-o aşa manieră, că după câteva poze, am lăsat aparatul şi doar am privit. Numai cu ochii şi cu inima. Nici când câştig concursuri sportive par­că nu mă simt aşa de fericit cum am fost atunci. Am pri­mit dimineaţa aceea în mine ca pe Dum­nezeu. Poate că El şi fusese, pen­tru că îmi aduc aminte că zâm­beam acolo, singur, privind toate aceste minu­năţii. Era perfect. Nu mă puteam abţine să nu râd ca un copil.

„Fotografia mă ajută să fiu un atlet mai relaxat”

– Există vreo legătură între fo­to­grafie și sport? Cele două pasiuni ale tale se întâlnesc undeva?

– Da, am simţit de multe ori asta. De exemplu, eram la Snagov, terminam seara al doilea antre­na­ment, iar după cină, porneam la fotografiat pe câm­purile din jurul lacului, prin pă­du­rile de acolo. Cu toate că eram extrem de obo­sit, mai băteam câţiva kilometri buni. Ai zice că acest efort în plus ar fi trebuit să mă dărâme fizic, dar nu. Am observat că reveneam în cameră relaxat, liniştit, simţeam efec­tiv cum îmi face bine căutarea aceasta de cadre fru­moase, de animale sălbatice… Deci, indirect, foto­grafia mă ajută să fiu un atlet mai relaxat. Iar lumea sportului m-a re­com­pensat cu un vernisaj. În oc­tom­brie 2019 am avut prima expoziţie, organizată de „Federaţia Română de Canotaj” şi de „Comi­tetul Olimpic”. Vă daţi seama, un sportiv care e tot timpul în antrenamente, să aibă propriul vernisaj?! Am fost la fel de mândru ca atunci când mi se atâr­nă o me­dalie de gât.

„Iubesc Bucovina până la obsesie”

– Bucovina este „personajul” principal al fo­to­grafiilor tale. Iubeşti atât de mult tărâmurile na­tale?

– Vai de mine! Iubesc Bucovina până la obsesie, am o mândrie nemaipomenită că sunt de acolo. Ci­ne confundă Bucovina cu Moldova, cum se întâm­plă des, are de furcă cu mine. Din păcate, de când sunt sportiv, stau prea puţin acasă, dar în 2020, din cauza pandemiei, am stat la Câmpulung două luni, mai mult decât oricând în ultimii zece ani. Izolarea totală începută în martie a fost respectată şi de noi, sportivii. M-am antrenat acasă, am stat izolat, dar după un timp, am realizat că prin păduri şi creste înalte nu aveam cu cine să mă întâlnesc, în afară de sălbăticiuni. Cu aparatul de gât, la cinci dimineaţa, am bătut la pas toate potecile copilăriei. Doamne, ce mi-a plăcut să am Bucovina mea dragă la dis­po­ziţie atâta timp!… Am fotografiat pădurea şi ani­malele în liniştea izolării – un sentiment straniu, dar şi unul foarte plăcut, de calm absolut. Aşa a apărut şi ideea expoziţiei virtuale, pe care am avut-o anul trecut. S-a numit „Libertate”, pentru că, în ciuda constrângerilor, nu m-am simţit niciodată mai liber. La fel am simţit şi animalele codrului. Parcă erau mai liniştite, parcă le pria să nu mai fie atât de mulţi oameni prin păduri. Vă spun, a arătat altfel natura în lockdown, iar eu mă simt extrem de norocos că am avut şansa să o cunosc aşa.

„Trebuie să știi cărările animalelor”

– Ai o mulţime de fotografii cu animale săl­batice, surprinse minunat în mediul lor natural. Cum le găseşti, cum le urmăreşti?

– Poate că ţine un pic şi de noroc să întâlneşti un cerb maiestuos în codru, dar e şi ceva ştiinţă sau experienţă. Trebuie să le ştii cărările, obiceiurile, com­portamentul. În timp, înveţi orele la care ani­malele ies la lumină, unde se hrănesc, ce le sperie. Înveţi să stai împotriva vântului la pândă, pentru că nu ai nicio şansă altfel, imediat te adulmecă şi fug. Eu încerc să nu le deranjez deloc, să devin „in­vi­zibil”. Dar cred că lucrul care mă ajută cel mai mult este faptul că am copilărit pe munţii şi dealurile acestea. Până la paisprezece ani, verile mele erau la bunicii din codrii seculari ai Slătioarei, la cinci­zeci de kilometri de Câmpulung Moldovenesc. Mer­geam cu ei la fân, la cules de ciuperci sau sus, în parchetele silvice, la adunat afine. Bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost cel mai bun prieten al copilăriei mele. Mergeam împreună munţi întregi, pe jos, până pe Rarău, sau de la Slătioara la Câm­pu­lung. Mă învăţa tainele codrului, îmi spunea po­-veşti din tinereţea lui. El şi bunica au fost doi bunici cum alţii nu-s, s-au iubit enorm, şi în atmosfera aceasta am copilărit eu.

„Nu e numai forţă în barcă. E şi mult, mult suflet”

– Sergiu, a apucat bunicul tău atât de iubit să te vadă campion?

Canotori la muncă pentru România

– Da, și mă bucur mult pentru asta. La prima mea medalie de campion naţional, m-am dus aţă la el să-i spun, era tare bucuros şi mândru de nepotul lui. Bunicul a murit în iunie 2019, după ce un an jumătate l-a chinuit un cancer de stomac. Eu eram la Europenele din Elveţia când a plecat dintre noi. S-a stins exact când am încheiat cursa şi simt că m-a aşteptat să termin competiţia, să nu primesc ves­­tea asta rea înainte… Un an foarte greu pentru mine, 2019, mai ales că, la patru luni, am pierdut-o şi pe bunica. Lucru straniu, la noi se zice că se în­tâmplă coincidenţe din acestea când e dragoste ma­re între doi oameni: au murit amândoi într-o zi de patru, la patru luni distanţă, unul la opt dimineaţa, altul la opt seara. În ziua înmormântării bunicii, dis de dimineaţă, mergeam trist pe o cărare spre Slă­tioara lor dragă. Era puţină ceaţă şi dintr-odată mi-a apărut în faţă o imagine cum nu mi-a fost dat ni­ciodată să văd. Culorile, felul în care au apărut ra­zele soa­relui printre fagi şi molizi… am simţit cum pacea îmi intră în suflet. Parcă m-am lumi­nat, am ştiut atunci că bunicii mei sunt bine. Un timp am ţinut fotografia aceasta pentru mine, dar apoi am crezut că atmosfera din ea poate linişti mai multă lume şi am ex­pus-o. Bunicii m-au învăţat să pre­ţuiesc natura, iar foto­gra­fia îmi dă posibilitatea să îm­part şi cu alţii ceea ce cred eu că e frumos. Îmi este tare dor de ei şi, când voi avea mai mult timp, voi relua ab­solut toate drumurile, voi bate la pas toate potecile pe care am mers cu bunicul când eram mic. Sunt norocos să am ase­menea amintiri.

– Sergiu, ce simţi că duci cu tine din Bucovina când eşti acolo, pe apă, în febra cursei?

– În primul rând, duc mân­­­dria că sunt bucovinean. Trag la rame şi simt că re­pre­zint locul acesta minunat. Duc cu mine părinţii şi bu­nicii, le simt dragostea şi îi preţuiesc pentru felul în care m-au cres­cut. E numai meri­tul lor că sunt un băiat cu­min­te, politi­cos, cu respect pentru oameni şi natură. Nu e numai forţă în barca aceea, să ştiţi. E şi mult, mult suflet.

„Tragem «la sânge» pentru România”

– Ce competiţii urmează pentru tine şi echipa Ro­mâ­niei? Le aşteptăm cu mare spe­ranță și nerăbdare, ca­no­tajul fiind un sport în care am făcut mereu performan­ţă…

Expoziția pandemiei

– Pe 9-11 aprilie avem, din nou, Campionatele Euro­pe­ne. După aceea sunt câteva Cupe Mondiale şi turneul de calificare la Olimpiada de la Tokyo, din luna mai. Apoi, „Doamne ajută!”, Olimpiada de la finalul lui iulie şi în­cepu­tul lui august. Visul olim­pic este unul suprem pen­tru orice sportiv de per­formanţă. O me­dalie obținută acolo este motivul pentru care munceşti zilnic. Te antrenezi din greu patru ani, pentru ca în şapte, opt minute de cursă olimpică, să-ţi dovedeşti că munca a­ceas­ta enormă nu a fost în za­dar. Şi apoi, indiferent de re­zultat, o iei de la capăt. E o tru­dă nevăzută, iar eu nici mă­car nu mă mai supăr că, în ciuda rezultatelor bune din canotaj, primele ştiri sportive, tot fotbalul le ocupă. Aş vrea, totuşi, să se ştie că se simte o mare schimbare în bine şi în rezultate, de când îl avem pe Antonio Colamonici, antre­no­rul nostru italian. În plus, federaţia are şi o echipă de mar­keting care lucrează la ima­ginea canotajului şi ajută să fim ceva mai vizibili. Să ştii că ne simţim iubiţi în Ro­mâ­nia, şi fiecare canotor trage până la sânge pentru ţara noas­­tră. Sperăm să răsplătim cu medalii aprecierea pe care o primim şi, dacă nu reuşim de fiecare dată, aş vrea să se ştie că facem tot ce putem mai bine la fiecare concurs. Hai, România!

Foto: Sergiu Bejan, FRANK LELOIRE, CIPRIAN HUC

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian