„Scrisul se ține de mine ca un scaiete”
– În plină pandemie, ați scos o carte de proză cu titlu exuberant: „Ultimele cartoline”. Cum de-ați reușit să vă țineți de scris, într-o perioadă cu atâtea amenințări?
– M-ați interzis, socotind că „Ultimele cartoline”… au un titlu exuberant. Formidabil! Poate că erau „ultime dureri”… Dar, de fapt, cititorul are totdeauna cheia lui și dacă asta s-a potrivit porții pe care a pătruns cartea, e bine, chiar grozav. Vorbiți despre amenințări. Păi, ele nu mă privesc personal. Ele privesc vremea și vremurile. Privesc timpul de azi, cu bătaie spre cel de mâine. Iar eu, har Domnului, sunt cam atemporală. Modelul lui „bucuroși le-om duce toate”, combinat cu… „țara arde și baba se piaptănă”. Nu zice Dostoievski că frumusețea va salva lumea? Deși scriitorii sunt cam naivi, eu vreau să-l cred. Asta e cheia mea. Iar de „ținut de scris”, bănui că el se ține de mine. Ca un scaiete. Ce să fac? Dacă m-am încâlcit pe câmpul ăsta… Câmpul cu vorbele… Așa că am tot făptuit cartoline, iar apoi le-am adunat. Peste poate de simplu.
– Cine sunt adresanții scrisorilor dvs. și ce anume le comunicați?
– Adresanții sunt foarte diverși. De aceea, și tonul, și ritmul în care curge fiece scrisoare sunt diferite. Cui le-am scris? Încă nu știu. Una, două, trei cartoline sunt către mine. Alte persoane sunt fie reale, fie petrecute dintre noi, fie imaginare și simbolice, precum Norii, Vagoanele de tren…
„Am debutat după 70 de ani”
– „Cartolinele” au fost scrise de mână sau la computer? Mai păstrați intimitatea cu creionul și pagina de hârtie?
– Aici m-ați prins. Am trișat. Se cuvenea să fie scrise cu mâna, ca o adevărată scrisoare. Am beneficiat însă de înlesnirea tehnicii, pentru rapiditate. Dar o scrisoare, un manuscris mă înduioșează totdeauna. Paginile harababurizate (iertare!), cu acolade, interstiții, ștersături, îmi par aproape de arta vizuală, și au, precum ziceți, intimitate, de parcă te-ar mângâia mâna ce le-a scris, trăiești un fior, poți mirosi hârtia, poți simți limpede unde s-a împiedicat, ce-a vrut să ascundă, să treacă sub tăcere…
– Scrieți ușor sau greu? Cum vă luați avânt? Aveți rețete de „încălzire”?
– Din păcate… prea ușor. Se ascund aici primejdii. E ca un gheizer, e destul să mă așez și scrisul irumpe. Hotărăsc cui scriu sau ce și, gata, dă în clocot. La prima mea cărțulie „Cai verzi”, d-na Sânziana Pop a spus ceva despre… „talent exploziv”. A fost strașnic momentul, fiindcă atunci când am întrebat-o de vrea să-mi facă o mică prezentare, mi-a spus: „Ia un pix și scrie!” La telefon! Am rămas gură-cască, doar era PRIMA carte și debutam după 70 de ani. Apoi a zis, „Doamna Cristina Struțeanu are o solaritate care aprinde cuvintele și o bucurie a scrisului, care îl face fericit pe cititor. Mă număr printre cei molipsiți…” Așa ceva nu se prea poate uita și, pe deasupra, face inutil răspunsul la celelalte nuanțe ale întrebării. N-am rețetă. Și acea bucurie e, pur și simplu, a cuvântului. Cel viu. Eu doar i-o simt, i-o culeg și, târâș-grăpiș, o pun în pagină, cu teama că m-a depășit, că era mai mult și n-am izbutit s-o prind, n-am vibrat destul de iute, m-am împiedicat în fustă.
– În familia dvs. mai există doi prozatori, Filip și Matei Florian. Cum rezistați concurenței cu băieții dvs.? Vă sunt critici, sau mai degrabă îndrumători?
– „Rezist” cu hopuri și hâcuri. Nu-i nicio concurență. Ei sunt bărbați și scriitori cu vechime. Mă iau zdravăn peste picior și eu „mă râd”. La prima cărticică, Filip, aflat la o bursă în Elveția, a trimis o preafrumoasă scrisoare, ce s-a citit în public, fără să fiu avizată. Matei a citit-o și tot el mi-a fost întâiul redactor. (Filip îi plângea de milă…) Acum, la „Cartolinele” cu pricina, am primit de la Matei vorbe cu o asemenea căldură, că nu le pot repeta. De emoție. Asta-i cu domnii feciorii mei scriitori.
„Rețeta bucuriei? Am o mie!”
– Deși nu mai sunteți la o vârstă tânără, scrisul dvs. este copilăresc, ca un joc. Aveți o rețetă a bucuriei?
– La primele cărți, am beneficiat de sprijinul unei prietene, traducătoare ce stăpânește limba română precum puțini alții, Ana-Maria Brezuleanu. Mă certa des pentru statutul de „fetiță”, ce păream a mi-l asuma exagerat de des… Dar a sfârșit prin a-mi da pace. Cât despre „rețeta bucuriei”, eu am o mie. Prima ar fi aceea că trebuie să încerci să prinzi „răsăritul”. Este o șansă, având în vedere că e fie înnorat, fie tu nu te-ai trezit… Sunt la Sinaia acum, am în față un munte, Piscul Câinelui, în formă de piramidă, și de zile bune, pândesc mersul soarelui, țup-țup, spre stânga, parcurgând un traseu mai lung, pe măsura împrimăvărării. Se face că am ratat ani și ani clipa când ajungea în vârful piramidei… Mă păcălea. Îl zăream după ce trecuse. Anul ăsta, nu. Muntele era un ouar uriaș, împădurit, sau un cuibar, și-n el oul incandescent al soarelui. Străluceaaa… Asta-i. De aici începe.
– Cum izbutiți să vă ocrotiți optimismul?
– Cum? Paradoxal, prin luciditate. Socotind că ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple. Uneori, deseori, mă străduiesc să dezleg cauzele, pricinile. De nu izbutesc, mă supun, păstrându-mi cugetul. O să înțeleg cândva, îmi spun.
– Aveți vreun sfat înțelept, despre ce atitudine trebuie să adoptăm față în față cu pandemia?
– Luciditate și lipsă de frică, de obediență. Ce se petrece – îmi zic – e cunoscut de Dumnezeu și, desigur, îngăduit. Altfel n-ar fi. Poate pentru plăți, pentru ispășiri istorice, dar și personale. Pentru a încheia un ciclu care s-a istovit.
– Ce vă doriți cel mai mult și mai mult de la primăvara care ne bate la ușă?
– Oare ce-ți poți dori cel mai mult de la un anotimp de „Trecere”? Să te apropie lin și în bună pace de „Marea Trecere”, când o fi să fie. Asta îmi doresc pentru mine. În același timp, mă bucur că primăvara există: pași înainte și înapoi, lupta cu vrăjmășia urâtului și a iernii, înfiriparea florilor și a cântului păsărelelor de pădure, încă pe sub ninsori. Parcă ar fi o convalescență. Câți bolnavi n-o visează… Fie-le Îngerul aproape…
(„Ultimele cartoline”, Editura Eikon, tel. 0728/08.48.02)
