Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ADRIAN NOUR: “Nu poți dansa cu masca pe față”

Punct și de la capăt

– Interviul nostru se întâmplă în martie, prima lună de primăvară. Crezi că venirea ei va schimba ceva în viața noastră? Pentru voi, actorii, sunt deja semne bune. S-au redeschis teatrele…

– Nu ştiu ce să zic… Sincer, mă tem foarte tare. După ce am fost “închişi” atât de mult timp şi văzând că acum a în­ceput din nou să crească rata de infec­tare, mă tem să nu ne trezim cu o nouă inter­dicţie de a mai juca. Eu şi colegii mei am început să repetăm, de vreo 4-5 săptămâni, şi pe 6 martie am avut, la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical “Ion Dacian”, un fel de avanpremieră a spectacolului “Next to normal”. Dar în continuare am emoţii mari!

– “Next to normal” e un spectacol nou, care n-a mai văzut luminile sce­nei?

– “Next to normal” nu s-a mai jucat niciodată în România. Este un muzical rock american (cu un libret de Brian Yorkey şi cu muzica lui Tom Kitt) pentru care, în România, regia muzicală îi aparţine lui Alexandru Burcă, iar regia e semnată de Victor Bucur. E un spectacol unic prin te­matică: în scenariu se vorbeşte despre depresie, des­pre tulburarea bipo­lară, despre eforturile de a păs­tra aparenţele unui cuplu fericit, despre proble­mele adolescenţilor…

– Depresie şi tulburare bipolară într-un mu­zical sună de-a dreptul anacronic!

– Aşa e! Nu ştiu dacă mai există astfel de mu­zicaluri, cu o asemenea tematică, chiar la nivel mondial! Frumos este că povestea e realistă, dar nu e lipsită de umor. Iar muzica e încântătoare! Spec­ta­colul ridică semne de întrebare, te pune pe gân­duri, dar nu te indispune. E chiar foarte special! Mă bucur mult că Victor Bucur a avut ideea să-l punem și noi în scenă. Cred că mulţi oameni or să vibreze văzându-l. Când am început repetițiile, pandemia se declanşase deja, dar noi am continuat să lucrăm. Echipaţi cu măşti, desigur! Apoi însă, cu doar vreo două săptămâni înainte de premieră, am fost “în­chişi”! Mare dezamăgire! Aşa că acum am fost ne­voiţi să reluăm treaba aproape de la zero. Să ne re­amintim, să ne reobişnuim unii cu alţii în formulele de scenă… În sfârşit, sper ca totuşi, de data asta, să nu mai intrăm în vreun impas şi spectacolul să-şi parcurgă drumul lin. “Next to normal” se joacă în foarte multe ţări, cu un succes extraordinar, a primit şi foarte multe premii – printre care un prestigios “Premiu Tony”, în 2009, cât şi un “Premiu Pulitzer”, pentru dramaturgie, în 2010! Abia aştept să văd care vor fi şi reacţiile publicului de la noi!  

“Calea e lungă, iar temerile sunt mari”

– Dintre celelalte proiecte care ţi-au fost sus­pendate de pandemie ai mai reluat vreunul?

Concentrare

– Cu o oarecare întârziere am reluat şi repetiţiile de la Teatrul Dramaturgilor, la spectacolul “Iona”, de Marin Sorescu, în regia lui Victor Ioan Frunză, iar acum, în martie, dacă totul merge bine, ieşim din nou cu el la public. De asemenea, la Teatrul de Operetă “Ion Dacian”, am reluat “Bonjour, Bonne Nuit, Paris!”, în regia Danei Rotaru, un spec­tacol foarte plăcut, cu şansonete, cu o atmos­feră veselă şi spumoasă… Şi cam atât! În rest, spec­tacolele în care eram implicat – muzicaluri mari, de anvergură, ca “Mamma mia!”, “We will rock you”, “My Fair Lady” etc. –, se jucau la Sala Palatului sau în alte săli de mari pro­porţii din ţară şi, deocam­dată, din cauza restricţiilor, încă nu pot fi reluate. Tre­buia să mai lucrez la un spec­tacol, o comedie, cu Ta­nia Popa, în regia ei, şi n-am apucat… Nici cu muzica n-am revenit încă pe scenă, mă refer la cântările mele, cu trupa, pentru că, tot aşa, sunt împiedicat de par­tea de organizare. De pildă, noi aveam foarte frecvent concerte de jazz la Teatrul Elisabeta, iar acolo nu se reia încă activitatea. Şi în alte locuri, de asemenea, situaţia e încă neclară. Şi cu şcoala mea de step sunt în stand-by: odată ce s-a declanşat pandemia, am oprit cursurile, deşi ajunsesem deja să lucrez cu elevii mai avansaţi coregrafii complexe şi foarte frumoase. Iar acum nu am reluat cursurile pentru că e com­plicat să faci un efort fizic intens cu mască pe faţă. Elevii mă tot sună şi mă întreabă dacă nu ne apucăm iar de treabă, dar singura soluţie pe care am găsit-o este să aşteptăm până vine căldura, să ieşim într-un parc, fiecare cu câte o placă de lemn, şi să batem step în aer liber. Deci, întorcân­du-mă la prima ta între­bare, am făcut un pas micuţ către ieşirea din impas, dar calea e încă lungă, iar emo­ţiile şi temerile sunt încă mari. Ceea ce nu e deloc confortabil pentru psihic, pentru emoţional… Starea asta de incertitudine ma­cină, întristează…             

– Domeniul artistic, în general, a fost şi încă este unul dintre cele mai afectate de restricţiile impuse în pandemie. Artiştii s-au trezit brusc şomeri şi, pentru mulţi, perioada asta înseamnă o luptă dis­perată pentru supravieţuire. Tu cum te-ai descur­cat în ultimul an?

– Aşa e! Eu şi familia mea am avut noroc cu indemnizaţia mea de la stat – pentru contractele de drepturi de autor pe care le-am tot avut, am primit o indemnizaţie lunară. Asta a fost salvarea noastră! La care, inevitabil, s-a adăugat proverbialul strâns al curelei. Dar, chiar şi strângând cureaua, fără in­demnizaţia asta, într-adevăr, şi pentru noi ar fi fost foarte greu. Micile noastre rezerve, micile noastre economii s-au consumat rapid.

Ukulele și mult citit

– Dar emoțional te descurci? Ai spus că starea de incertitudine macină, întristează…

Demonstrație de step

– Prima lună de pandemie a fost foarte, foarte ciudată. Cu toţii, colegii mei, familia mea, eu, cu toţii am fost foarte speriaţi, foarte derutaţi. Stresul a fost foarte mare! Apoi a venit şi stresul grijilor de natură financiară… După care, eu, cel puţin, am încercat să mă concentrez mental pe partea bună: că pot să stau acasă cu fetele mele, să petrecem mult timp împreună… Din punctul ăsta de vedere, închiderea profesională mi-a prins bine. Dar mi-am dat seama repede că nu puteam să stau toată ziua şi doar să mă joc cu cele două fetiţe ale mele. Trebuia neapărat să fac şi altceva! Pe de o parte, ca să n-o iau razna şi, pe de altă parte, ca să nu mă de-profesionalizez. Întrucât chiar înainte de declanşarea pandemiei îmi cumpărasem un ukulele, am zis să m-apuc să învăţ să cânt la el. Ştiu să cânt un pic la chitară, dar cu un ukulele e altceva. Ca atare, am căutat manuale pe internet, pe care le-am descărcat şi le-am studiat, iar acum chiar pot să spun că mă descurc destul de onorabil şi ca interpret la ukulele, dar şi ca acompaniator. În plus, instrumentul ăsta s-a dovedit o sursă extraordinară de inspiraţie! După ce-am început să capăt metodă, m-am apucat de compus tot felul de melodii, ser­vindu-mă de ukulele. Şi chiar am compus mult în perioada asta. Am probat diverse idei muzicale, am scris şi versuri, am folosit şi poeziile unor autori români… Per total, chiar sunt mulţumit de ce-am făcut muzical, în vreme de pandemie. Acum trebuie să trag piesele în studio, să mă întâlnesc cu băieţii din trupă, ca să-şi înregistreze şi ei părţile lor, şi sper că anul ăsta o să şi ies la public cu câteva dintre cântece. Asta chiar ar fi o mare bucurie! Pe de altă parte, ceea ce m-a ţinut pe linia de plutire a fost lectura. Am citit peste jumătate din opera lui Haruki Murakami. Iniţial, n-am avut aşteptări prea mari de la acest autor. Murakami este atât de lăudat peste tot în lume, încât credeam că are nişte cărţi facile, de masă. Însă, apucându-mă să citesc “Pădurea nor­vegiană”, m-am îndrăgostit de scrisul lui! Iar sen­timentul a devenit din ce în ce mai profund, cu fiecare volum pe care l-am parcurs. Murakami m-a cucerit cu modul în care reu­şeşte să rupă realitatea şi să mă călăuzească într-o altă zonă: a visului sau a metafi­zicului… Şi personajele sunt minunat construite… Ruperea asta de realitate şi ducerea către vis m-au ajutat enorm în perioada asta, de pandemie. Am visat mult anul ăsta! (face o pauză) Şi, nu în ultimul rând, m-am gândit la rolurile pe care le aveam şi, ima­gi­nându-mi că totuşi la un mo­ment dat o să le reiau, mi-am făcut tot felul de planuri: ce-o să schimb, ce-o să retuşez, ce-o să rafinez şi… “Mamă, când o să urc iar pe scenă, o să fie mult mai bine dac-o să fac aşa!”… Mi-am revizuit fie­care rol în parte şi, la fie­ca­re revizie, îmi mai auto-administram şi câte o in­jecţie de optimism! (râde) Adevărul e că m-am lup­tat mult cu mine însumi, ca să nu mă demoralizez. Că tot văzând că trecea lună după lună, după lună şi teatrele tot nu se deschi­deau, simţeam crescând în mine aşa, o frică… Şi, vezi, frica asta s-a reper­cutat. Adică – uite! – de exem­plu, eu, care înainte de pandemie aveam un regim riguros de întreţinere fizică, şi chiar în zilele foarte aglomerate tot făceam nişte serii de abdo­me­ne şi de flotări, acum, în pan­demie, practic un an de zile, n-am mai avut nicio tragere de inimă să fac ni­mic. Pur şi simplu mi-a lipsit motivaţia mentală să mă mişc. Prin urmare, la începutul repetiţiilor, acum o lună de zile, sincer, mă simţeam de-a dreptul vlăguit. Şi nici azi, deşi m-am reapucat de sport, nu pot să spun că mi-am revenit pe de-a-ntregul.

Cu Gigi Căciuleanu, în “Jungla Tévé”

– Din frica asta pe care ai simţit-o crescând în tine, ţi s-a născut cumva gândul să renunți la profesia de actor?

În spectacolul ”Iona”

– Sincer, ideea asta mi-a venit în minte şi am întors-o pe toate feţele, până când mi-am dat seama că nu prea mă pricep la altceva. Aş putea învăţa o altă meserie, dar ar fi ceva împotriva naturii mele. Şi-atunci m-am ambiţionat să găsesc variante de supravieţuire care totuşi să nu mă îndepărteze de ceea ce îmi place şi ştiu să fac. Ăsta a fost un motiv pentru care m-am concentrat pe partea de compo­ziţie muzicală. Şi lucrurile uite că s-au legat! De exemplu, tot în perioada asta de pandemie, am lucrat şi la un spectacol al lui Gigi Căciuleanu, care se numeşte “Jungla Tévé” şi care combină dia­logul, poezia, muzica şi mişcarea. Gigi mă cunoştea bine, căci am lucrat destul de mult împreună, şi mi-a propus să colaborăm la spectacolul ăsta, pe partea de muzică. Aşa că, după ce m-am lămurit cam ce-şi dorea pentru “Jungla Tévé” şi ştiind cât de mult îi place lui să se joace, artistic vorbind, şi cât de nebun e, în cel mai frumos sens al cuvân­tu­lui, am început să mă joc şi eu cu notele şi cu ideile şi să-i prezint diverse propuneri muzicale. Dintre acestea, lui Gigi, aflat în Paris, i-au plăcut multe, a operat o selecţie şi uite-aşa am ajuns să semnez muzica spectacolului “Jungla Tévé”, care a avut premiera la Teatrul Dramaturgilor, la jumătatea lunii februarie. A fost o expe­rien­ţă fantastică! Încă de la prima re­petiţie, parcă nu-mi venea să cred că auzeam muzica pe care eu o compusesem, că-mi auzeam şi vocea înregistrată, că-i vedeam pe interpreţi dansând într-o core­grafie creată pe muzica mea… A fost un cu totul alt fel de emoţie decât mai trăisem vreo­dată până atunci! M-am simţit părinte şi în sens artistic! Şi mi-ar plăcea mult să mai repet expe­rienţa asta, să mai compun mu­zică şi pentru alte spectacole.

– În legătură cu cuvântul “părinte”, vreau să te întreb: fe­tele tale, Ana-Maria şi Sofia-Ma­­ria, ce mai fac? Ele cum au traversat anul ăsta de pan­demie?

Fetele lui Adi – Ana-Maria și Sofia-Maria

– E greu şi pentru ele! Pentru Ana-Maria, fetiţa mea cea mare, care a ajuns în clasa a V-a, a fost şi încă e greu cu şcoala asta on-line. Practic, nici nu apucase să-şi cunoască noii profesori şi noii colegi că, după vreo săptămână de la începutul anului şcolar, iar s-au suspendat cursu­rile şi s-a întors în faţa calculatorului. Or, statul ăsta atât de mult în scaun, iarăşi nu mi se pare bun, sănătos… Pentru amândouă, şi pentru Ana-Maria, şi pentru Sofia-Maria, mezina, care a împlinit 6 ani, e greu, pentru că erau obişnuite să se vadă cu copiii, să se joace real cu prietenii lor, iar acum ţin legă­tura cu ei doar on-line, ceea ce nu e acelaşi lucru. No­ro­cul fetelor mele este că se au una pe cealaltă, că pot să se joace împreună, că pot să stea împre­ună… Afară ieşim tot aşa, singuri, adică doar noi, în fa­mi­lie, ca să evităm cât mai mult riscurile. Din fe­ri­cire, parcul IOR e aproape de casa noastră şi acolo eva­dăm cel mai des. Am mai fost şi la ţară, la bu­nica soţiei mele, la vreo oră distanţă de Bucu­reşti…

– Punând cap la cap lucrurile despre care am vorbit, cum priveşti spre viitor, Adi? Mai curând cu teamă sau mai curând cu optimism?

Cu Horia Brenciu, în culisele spectacolului ”My Fair Lady”

– Cu optimism! Chiar simt că tot ce-am făcut în perioada asta o să-mi aducă multă satisfacţie. Pe partea de muzică măcar, chiar dacă nu vor exista concerte sau vor fi puţine, piesele astea, pe care le-am compus în pandemie, vor putea să ajungă la public on-line şi astfel să-i bucure pe oameni. În ceea ce priveşte teatrul, mi-ar părea rău să nu mi se reia toate spectacolele, dar totuşi eu vreau să sper… Iar în legătură cu viaţa noastră, a tuturor, cred că ea s-a schimbat deja şi va continua să se schimbe. Aş vrea să cred că în bine. Cel puţin pe noi, artiştii, pe­rioada asta ne-a schimbat sigur în sens pozitiv. Pe toţi colegii mei îi simt fe­brili, foarte dornici să-şi facă din nou meseria şi cred că acum apreciază mult mai mult posibilitatea de a in­te­rac­ţiona artistic cu publicul. Îi simt pe toţi mult mai înfocaţi la lucru şi mai apreciativi – faţă de fie­care repetiţie, faţă de fiecare reprezentaţie… E aşa, un mare dor de lucru, de repetiţii, de public, de tot!

Foto: BOGDAN FUNDALI, CRISTIAN BARCAN, CĂTĂLIN EREMIA

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian