Întâmplarea pe care vreau să o relatez nu cred că s-a mai petrecut vreodată în România. Eroul principal este un papagal din Satu Mare, pe nume Riri, care după două zile de „ștrengăreală” petrecute departe de casă, a fost găsit și prins în cartierul vecin. La acțiune au participat, cu vorba și cu fapta, în jur de 100 de persoane și au fost angrenate la un moment dat chiar și două mașini de pompieri. Dar iată cum s-au întâmplat toate acestea: într-o seară, soția mea a ieșit în balcon să vadă de ce sună alarma la mașină. Pe umărul ei era, ca de obicei, Riri – papagalul nostru în vârstă de șapte ani. Deodată, s-a auzit un pocnet de petardă, papagalul s-a speriat și a zburat. Soția mea a început să strige după el, Riri i-a răspuns dintr-un balcon apropiat, dar alte sunete de petarde, precum și întunericul l-au făcut dispărut. Soția a plâns în acea noapte până la 5 dimineața, iar când s-a luminat, a început din nou, fără vreun rezultat, căutarea papagalului. A doua zi am dat în ziarul local un anunț despre papagalul pierdut. Recompensa promisă de 5 milioane a făcut, poate, ca pe la ora 15, să ne anunțe o persoană prin telefon că papagalul a fost văzut într-un copac, la Piața Mare, la 1,5 km distanță de cartierul nostru. Soția mea a ajuns la locul indicat și a încercat să cheme la ea papagalul, dar acesta era speriat și nu a mai răspuns chemării, așa cum o făcea mereu. După vreo patru încercări eșuate m-a sunat plângând la telefon să vin să-l mai văd ultima oară pe Riri. Am mers la curtea unde Riri stătea pe vârful unui brad și am decis să acționez altfel. Am sunat la Pompieri și, după ce am primit aprobarea de la comandant, mașina cu scară a pompierilor a ajuns cu sirenă și girofar lângă curtea unde era papagalul. Numai că locul era îngust, iar mașina de pompieri nu avea spațiu suficient să fixeze suporturile scării, așa că am căutat alte soluții. Cu o scară mai mare se putea ajunge la papagal, dar numai dintr-o altă curte. Pentru a prinde papagalul, oamenii de bine ne-au pus la dispoziție și un minciog, cu care se prind peștii de obicei, iar alții alungau pisicile care de sub brad își pândeau prada. Nu am găsit însă o scară suficient de lungă, iar pompierii au chemat în ajutor o altă mașină. Trecuseră vreo două ore de încercări, moment în care la locul cu pricina a sosit Manuela, fetița noastră. Am făcut puțină liniște în jur, iar la chemarea ei, Riri a coborât din brad, dar, speriat și obosit, a zburat pe pervazul casei scărilor, la etajul II. Soția a urcat pe scară, a deschis geamul de la etajul II și la a treia încercare, a reușit să prindă papagalul. Momentul a fost răsplătit cu aplauze ca pe stadion, iar vecinii care urmăreau din ferestrele blocului toată operațiunea au coborât să vadă și să mângâie papagalul. Unii dintre ei i-au făcut chiar poze lui Riri, cu telefonul. Ajuns acasă, flămând și speriat, Riri a mâncat pe săturate și, în scurt timp, și-a revenit. El nu este însă un papagal oarecare. Riri e ființa care ne umple singurătatea și inimile de bucurie în fiecare seară când ajungem acasă obosiți de la serviciu: eu, de la redacția unui ziar, iar soția, de la magazinul unde lucrează. Vreau să vă mai spun că papagalul a fost cumpărat de fiica noastră, acum șapte ani, dar în urmă cu doi ani, ea s-a măritat și, dintr-o dată, casa ni s-a părut pustie. Momentele de singurătate ne erau umplute de această pasăre care mănâncă împreună cu noi, ne vorbește și ne cântă în limba ei. De la acea întâmplare, nu este seară să nu îl „întrebăm” pe Riri dacă el știe că 100 de oameni și două echipaje de pompieri au muncit să îl salveze. Despre întâmplare aș vrea să mai adaug că în lume există două categorii de oameni: cei care iubesc păsările și animalele și cei care le urăsc. Când e vorba de păsări și animale, ei nu vor avea niciodată aceeași părere…
IOSIF T. – Satu Mare
