Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Attila Gáspárik: „În pandemie, «greierii» s-au transformat în «furnici»”

– Actor și director al Companiei „Tompa Miklós”, din cadrul Teatrului Național din Târgu Mureș, cu secții română și maghiară –

„Am devenit paranoici”

– Domnule Gáspárik, ne aflăm de un an în pan­demie. Credeți că lucrurile vor reveni la nor­mal?

– Nu cred. Constatăm acum că până la pan­de­mie, noi am trăit o „epocă de aur”. Nu cred că ne vom mai regăsi încrederea pe care o aveam unii în alții. Încrederea de a mă pupa cu orice cunoscut pe stradă, încrederea de a bea unul din paharul celui­lalt, de a da mâna unul cu celălalt, lucruri cât se poa­te de firești înainte de pandemie. Acum am de­ve­nit paranoici, iar copiii noștri în această lume cresc și ajung să deprindă relațiile sociale. Masca pe figură a ajuns să facă parte din normalitate, pur­tăm în buzunare sticluțe cu dezinfectant, dacă stră­nută cineva lângă noi, nu îi mai spunem „sănătate”, ci fugim la 10 metri distanță. Asta e lumea în care am ajuns să trăim. Normalitatea e departe. Faptul că ne igienizăm nu e deloc rău, partea groaznică es­te că trăim în frică. Omul de lângă mine nu mai e a­proapele meu, ci un posibil purtător de coro­na­virus.

– Cum se reflectă asta în teatru? Ca actor, nu cred că poți avea trăiri autentice păstrând dis­tan­ța de doi metri față de partenerul de scenă.

– Acum se vede care sunt trupele cu adevărat închegate. Cei care au avut mereu încredere unii în alții au și acum. Cei care au fost uniți au rămas și mai uniți. În teatrele unde e vânzoleală mare, vin unii, pleacă alții, sigur că încrederea nu mai este așa de ma­re. „Cine e ăsta? De unde vine? Ce boală o avea?”.

– Și atunci cum vom supraviețui, ca ființe sociale?

– Cred că într-o altă formă. Să comparăm, de exemplu, ce se întâmplă cu noi, cu evoluția presei. La început au fost numai ziarele. După aia a apărut și radioul. Informația s-a transformat un pic. A venit televiziunea. Iar s-a transformat un pic, acum e internetul la putere, dar informația tot circulă. Într-o altă formă, dar circulă. Avem mass-media, dar altfel. Așa va fi și cu viața noastră socială. Vom trăi, dar altfel.

„Îl așteptăm pe Rambo, dar nu mai vine”

Spectacolul ”Grand Hotel Pasărea Retro”

– Cum s-a resimțit pandemia asupra com­pa­niei pe care o conduceți?

– Foarte greu. Virusul a provocat o situație pe care nimeni din cei ce trăim azi pe lumea asta nu a mai trăit-o. Nu am avut în bibliotecă o carte care să ne învețe cum să ne comportăm. Noi, oamenii, învățăm din experiența altora, or acum a trebuit să mergem înapoi, tocmai până la gripa spaniolă. (Apro­po de asta, acum am aflat că stră-străbunica mea a murit de gripă spaniolă). Și așa am citit ce au făcut cei loviți de acel virus. Cum s-au închis în ca­se, cum au purtat măști. În istorie s-au mai în­tâm­plat astfel de molime, dar nu în zilele noastre. În vremurile noastre, noi am învățat, de la Hol­lywood sau de la Sergiu Nicolaescu, că moare omul, dar nu-i bai, că după două-trei minute revine pe ecran. Că omul are două-trei vieți. Vine repede un Rambo sau un Schwartzenegger și rezolvă totul. Ei, uite că de un an tot îl așteptăm pe Rambo și nu mai vine. Dar, lă­sând gluma la o parte, eu am realizat încă de la început că dacă toată ne­bunia asta durează mai mult, nea­pă­rat trebuie să lucrăm cu actorii și su­fletește. Fiindcă, spre deosebire de alte meserii, actorul nu poate lucra decât în fața publicului. Peter Brook a for­mulat acest lu­cru astfel: „Teatrul este atunci când unul se mișcă și celălalt se uită. Dacă lipsește actorul, pu­blicul sau mișcarea, atunci nu mai vorbim de teatru.” Or, în pandemie, cine se uită la tine, la actor? Dacă publicul nu mai are nevoie de tine, ci gândul lui e la cum să își procure drojdie și făină sau îi ajunge doar serialul turcesc de după-masă, tu, ca ac­tor, ce faci? Actorul fără muncă se plictisește. Și când se plicti­sește face prostii. Ori se îngrașă, ori se îndrăgos­teș­te, ori începe să bea… Și cred că asta este acum, în pandemie, sarcina cea mai im­portantă a directorilor: să țină ridicat moralul trupei. Așa că i-am implicat în tot felul de meta-activități pe care le putem numi cu un singur cuvânt „online”. Am avut podcasturi, în­tâlniri cu publicul, am făcut peste 1000 de ma­te­riale didactice în română și-n maghiară pentru elevi și pentru profesori, am făcut teatru radiofonic… Nu e teatru adevărat. Dar măcar actorii au supraviețuit acestui an fiind angajați în tot felul de activități care le-au dat încredere în me­seria lor: că și în timpul pandemiei, pot fi folositori societății. Eu, dacă eram la guvernare, dădeam mulți bani pentru astfel de evenimente. Pentru că identitatea unei comunități locale este dată de tea­trul din oraș. Altceva nu a mai rămas. Pe vremuri, erau și sportul, echipa locală de fot­bal sau de hand­bal. Dar sportul s-a cam dus, or, omul este o ființă esențialmente comunitară. Cu­noaștem piramida lui Maslow, care zice că nece­sitățile de bază ale omului sunt apa, hrana, locuința, dar și apartenența la o comunitate în care să se simtă în siguranță. Actorii dintr-un teatru local asta fac: pun umărul la zidirea spi­ritului comunitar. De exemplu, acum, în pan­demie, actorii s-au implicat într-o serie de acțiuni cu temă socială. Au făcut un dispecerat telefonic de la care au sunat bolnavii de covid și pe vârstnici: „Bună ziua. Sunt actorul cutare și sun să vă întreb cum vă mai simțiți.” Cei sunați se bucurau, pentru că actorii sunt niște vedete locale, iar bieții suferinzi se simțeau astfel și ei importanți, din moment ce erau sunați de actorii lor preferați. Dar a fost și reciproca va­labilă. Actorilor le-a crescut inima, că: „Uite, domnule, fac și eu ceva util. De obicei, eu sunt gre­ierele societății, dar acum mă comport ca o furnică res­ponsabilă.” Iar eu chiar cred că artistul secolului XXI trebuie să își ia în serios rolul de furnică respon­sabilă.

– Credeți că a fost și ceva bun în toată nebunia în care am trăit?

– Cred că a crescut valoarea pre­zentului. Și asta face foarte bine tea­trului. Pentru că teatrul este o artă a prezentului. Actorul este singurul artist care își vede fizic toți „utilizatorii”. Un scriitor nu își cunoaște fizic toți cititorii, știm bine că au fost pictori care nu au vândut un tablou în viața lor și care după moarte au fost catalogați drept genii, dar ei au murit fără să știe asta. Actorul este singurul care trăiește sentimentul că este „creator și creație”, în aceeași clipă. În timp ce creează, un actor vede și publicul. Și, dacă ești un actor bun, publicul te încarcă, te inspiră.

„De ce să nu jucăm în spații unde să avem la concurență doar greierii sau pițigoii?”

– Dar, în tot acest timp, ați repetat și, pe cât se putea, ați jucat?

– Da, am repetat tot timpul. Cum s-a dat drumul muzeelor, am mers și am însoțit expozițiile, când ni s-a dat voie să jucăm în aer liber, am jucat pe malul Mureșului și în Grădina de Vară din oraș care are 2000 de locuri. A fost o provocare pentru mulți actori, care nu mai jucaseră niciodată în aer liber. Și experiența asta ne-a convins să continuăm să facem și de acum încolo o stagiune de vară pentru oamenii care nu pleacă în concediu. Tot auzim la știri că „românii au plecat în concediu, au ocupat plajele lumii”. Nu, adevărul este că doar foarte puțini români merg în străi­nătate, restul stau acasă. Fac plajă pe balcon. Merită și ei să aibă evenimente culturale la ei în oraș. De ce să nu jucăm în spații unde să avem la concurență doar greierii sau pițigoii?

– Nu vă lipsesc succesele nici pe scenă… „Grand Hotel Pasărea Retro” este un succes în stil mare, care reprezintă a cincea colaborare din­tre regizorul Radu Afrim și trupa dumneavoastră.

– Da, mai întâi am difuzat spectacolul live, pe internet, și este îmbucurător să vezi că poți avea astfel, la un spectacol de teatru, un public care ar umple un stadion de fotbal. Iar acum, spectacolul se joacă, în sfârșit, cu publicul în sală, desigur, cu dis­tanțare. Ce vrem noi, eu și echipa pe care o con­duc? Să punem întrebări. Să cunoaștem lumea prin artă. Arta provocatoare pune multe întrebări și dă multe răspunsuri care pun spectatorul în ipostaza de a-și extinde gândirea. Din punctul acesta de ve­dere, spectacolele lui Radu Afrim sunt pe gustul nostru, al trupei, dar și al publicului: te fac să gân­dești. Iar aici, în oraș, avem un public care pentru așa ceva vine la teatru, să fie provocat intelectual.

– Recomandați-le cititorilor noștri teatrul în care lucrați.

– Pe 10 martie s-au împlinit 75 de ani de la prima premieră, 75 de ani de când putem vorbi despre trupă permanentă în oraș, căci încă din 1803, se țineau spectacole la Târgu Mureș. Acum, orașul are teatru permanent, cu secție română și maghiară, și o universitate care se ocupă de pregătirea ar­tiștilor cu care colaborăm foarte bine și, împreună, în­cercăm să salvăm țara prin artă. Și la secția ro­mână, și la secția maghiară, se repetă la foc con­tinuu, dar în fiecare zi, după ce ne încheiem acti­vitatea, ne uităm pe site-ul Prefecturii să vedem dacă ne închid din nou teatrul sau nu. Dar avem și Facultate de Medicină aici, suntem un oraș plin de doctori și spe­răm să aibă grijă de noi.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian